ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI”

27-08-2013 Sublinieri

ArhimTihon

Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr cumplit in străfundul sufletului lor: au un dispreţ profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, incepe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul lor, intr-un fel sau altul”.

*

“Puterea vrăjmasului care creşte din ce in ce mai mult inlăuntrul Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din punct de vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă decât orice forţă sau prigoană din afară”.

***

-familia-ortodoxa-nr-8-2013-10709

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 55/august 2013

Arhimandritul Tihon s-a botezat la vârsta deplinei cunoştinţe. In 1982, la scurtă vreme după ce a absolvise cursurile Academiei de Film, intr-o Uniune Sovietică făţiş prigonitoare a credinţei, şi a ales să intre in monahism, formându-se duhovniceşte pe seama Părintelui Ioan Krestiankin — marele duhovnic de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov. La mănăstire, scrie el: „mi s-a deschis pe neaşteptate o lume nouă, de o neasemuită frumuseţe”.

Este in prezent egumenul Mănăstirii moscovite Sretenski şi directorul seminarului monahal de acolo. A avut un rol insemnat in reunificarea Bisericii Ruse din afara graniţelor cu Patriarhia Rusă, din 2007. A ajuns cunoscut in mediile ortodoxe de la noi pentru filmul documentarCăderea unui Imperiu — lecţia Bizanţului” (2008), cât şi pentru volumul apărut de curând la Editura Egumeniţa „Nesfinţii Sfinţi (declarat in 2012 de către Uniunea Scriitorilor ruşi „Cartea anului“).

m_sreten01bg

***

De vorba cu Arhimandritul Tihon (Sevkunov):

Adu-ţi aminte de dragostea ta dintâi!”  cf. Apocalipsa (2:4-5)

Ascultându-i pe Părinţi vorbind despre starea decăzută a creştinilor din zilele noastre, îi incuviinţăm, de cele mai multe ori aşezându-ne pe o poziţie acuzatoare, fără a bănui măcar – in autosuficienţa noastră – că, printre cei vizaţi “cel dintâi sunt eu. (I Timotei 1:15)

Pornind cu acest reper in lectura cuvintelor tari ale Părintelui Tihon ce urmează, vom avea şansa nu doar a ne pune un diagnostic sincer al lâncezelii care ne macină (căci „dacă am pierdut dorinţa de a-L inhăţa pe Dumnezeu, atunci avem motive serioase de ingrijorare“), ci mai ales, văzându-ne boala, să o putem tămădui, prin simpla redeşteptare in noi a gustului de Dumnezeu – numit in Scriptură “dragostea dintâi (A.S.)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Părinte Tihon, de ce ni se răceşte credinta? Cum de ne-am pierdut dragostea [si bucuria] pentru sfintele slujbe, pentru rugaciune […]?

– Odată, intr-o discuţie despre viaţa monahală, un părinte mi-a spus că cea mai mare problemă a monahismului contemporan este nehotărârea. S-ar putea spune, probabil, acelaşi lucru nu numai despre călugări, ci si despre mulţi dintre creştinii noştri din ziua de azi. Hotărarea, curajul si nobleţea duhovnicească care vine impreună cu ele sunt din ce in ce mai greu de aflat. Insă dacă oamenii ar inţelege cu toată fiinţa lor, in intreaga viaţă, că cel mai important lucru — indiferent de câte piedici sau ispite ar avea — este să mergi către Dumnezeu, sa-I fii credincios Lui, atunci nu s-ar mai clătina din credinţă atât de mult incat să o piardă. Criza credinţei despre care vorbiţi se vede mai ales la adolescenţii noştri. Copii de 8-9 ani merg la biserică si cântă în strană, uimindu-i si incantandu-i pe toţi in jurul lor. Insă când ajung pe la 14-16 ani, mulţi dintre ei — dacă nu majoritatea — nu mai vin la biserică.

– De ce se intamplă asta?

– Copiilor nu li se face cunoştinţă cu Dumnezeu. Bine, e drept, au fost familiarizaţi cu slujbele, cu rânduiala din biserică si cu vieţile sfinţilor povestite pe inţelesul lor. Insă cu Dumnezeu nimeni nu le-a facut cunoştinţă. Nu s-au intalnit niciodată cu El. Din pricina asta, părinţii, şcolile de Duminică şi — oricat de trist ar fi!preoţii le construiesc casa credinţei copilăriei pe nisip (Matei 7:26), iar nu pe piatra care este Hristos. Cum e posibil ca nişte copii să nu-L observe pe Dumnezeu, în ciuda tuturor eforturilor cât se poate de sincere ale adulţilor de-a le insufla credinţa? Cum e posibil să se ajungă la situaţia in care copiii sa nu-şi găsească inlăuntru puterea să-L vadă pe Mântuitorul Hristos in viaţa lor de copii si in Scriptură? Pentru a răspunde la această intrebare, trebuie să ridicăm inca o problemă legata de adulţi — şi care se reflectă in copiii noştri ca intr-o oglindă. Astfel de lucruri se intâmplă atunci când si părinţii, preoţii una invaţa si alta trăiesc. Asta este cea mai infricoşătoare lovitură pe care o poate suferi fragilitatea credintei din copilarie – o drama insuportabila pentru mintea sensibila a copiilor.

Imi vine in minte un caz anume. In 1990, la prima mea călătorie în Germania, am primit, spre marea mea surprindere, o lecţie bună de la un preot catolic. Am fost uimit de enoriaşii lui: erau tineri foarte curaţi, intre 16 şi 20 de ani, care se străduiau sincer să ducă o viaţă creştină. L-am intrebat pe preot cum reuşea să-i apere pe adolescenţi de presiunea agresivă a ispitelor si de mulţimea de distracţii cu care colegii lor din Occident sunt atât de obişnuiţi. S-a uitat la mine cu totul consternat. Apoi a rostit nişte vorbe care, în simplitatea si claritatea lor, pur şi simplu m-au copleşit — si regret foarte mult ca n-am auzit asta de la un preot ortodox: “Păi, ei, pur si simplu, Îl iubesc pe Hristos mai mult decât toate distracţiile astea!“.

– Si la noi e altă situaţie?

– Bineinţeles că nu! Slavă Domnului, avem şi noi o mulţime de exemple strălucite. In Seminarul nostru de la Sretenski văd mereu tineri deosebit de curaţi şi de sinceri — deşi, sigur, mai sunt si ispite de tot felul. Aşa e viaţa.

 „Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incapaţânare şi tenacitate!”

– Dar aceştia sunt adolescenti. Ce ne puteţi spune despre adulţii care vin la biserică?

– Nu-i nici o diferenţă. Si în cazul adulţilor se intâmplă acelaşi lucru. Şi noi ne rănim unii pe alţii (in cazul acesta, „cei mici” despre care vorbeşte Mântuitorul nu sunt neapărat copiii, ca varstă), prin credinţa noastră căldicică, prin incălcările noastre cu bună-ştiinţă ale poruncilor Evangheliei, prin vieţile noastre lipsite de curăţie. Incet-incet, oamenii incep să creadă că un creştin poate ducă viaţa cum îi convine. Când se ajunge aici, cei care au venit la credinţă la vârsta matură işi pierd treptat interesul pentru viaţa duhovnicească; ajung să fie obosiţi de toate lucrurile astea. Nu au o comuniune reală cu Dumnezeu, ceea ce inseamnă că nu au viaţă in duh. In primii trei-patru ani de credintă, Ortodoxia e interesantă; noua viată e captivantă şi eşti copleşit de un val de impresii noi. Dar apoi toate devin rutină. Probabil asta seamănă cu viata de familie. Pe măsură ce trece timpul, trebuie să facem eforturi si să răbdăm — şi să ne răbdăm pe noi, în primul rând. E, intr-adevăr, greu. Oamenii care vin la credintă, să zicem, la 25 de ani, mai au incă in faţă 50 de ani de astfel de eforturi. Aşa a fost dintotdeauna; nu trebuie să ne mirăm. Uscăciunea aceasta este, de regulă, o etapă de neocolit în viaţa duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul, de pildă, a scris multe lucruri interesante pe tema asta. Partea asta de „drum” este o „pustie” prin care omul trebuie să treacă. Din păcate, nu toţi fraţii si surorile noastre reuşesc să o depăşească. Sunt si unii care se impotmolesc definitiv — şi cu multă plăcere — in aceste nisipuri sterpe. Poate fi cumplit de greu sa-i tragi afară!

– Cum ajunge să se instaleze această uscăciune? Cineva face tot ceea ce trebuie sa faca: se spovedeşte, mărturisind toate lucrurile care ştie că se numesc „păcate”; face pravila de rugăciune; se apropie de potirul Sfintei Impărtăşanii —si cu cat face aceste lucruri, cu atat simte că toate sunt doar formalism, iar toate acţiunile lui de a „citi”, de a „sta” la slujbe si a se „spovedi” devin din ce in ce mai mecanice. Ce-i de făcut in situaţia asta?

In Sfânta Scriptură se spune foarte lămurit cum să-ţi readuci sufletul la viaţă, cum să ţi-l faci din nou tânăr si viu: „Căutaţi-L pe Domnul, şi va viia sufletul vostru (Psalm 68:33). Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incăpăţânare si tenacitate! Si atunci fagăduinţa Domnului Iisus Hristos se va implini: „Căutaţi si veţi afla” (Matei 7:7; Luca 11:9)• Dar dacă nu-L mai căutăm pe Dumnezeu, dacă s-a pierdut setea după Dumnezeu, dacă s-a pierdut dorinţa de a-L inhăţa pe Dumnezeu, atunci avem motive serioase de ingrijorare. Trebuie să folosim orice mijloc posibil pentru a trezi în sufletul nostru această dorinţă. Fără de ea, nu putem dobândi nimic bun. Sau, in cel mai bun caz, va trebui să aşteptăm — aşa cum aştepţi ploaia izbăvitoare pe un pământ uscat — să fim trecuţi prin incercări extraordinare, prin boli, dureri adânci si ispite.

Acolo stau nişte nevoitori extraordinari la etajul 8 sau 12, intr-un bloc!

– Dar e posibil pentru un mirean să trăiască la o asemenea măsură?

– Pentru mireni? Da, sigur că da, e posibil chiar si pentru mireni. După cum spunea Părintele Ioan Krestiankin, in vremurile noastre creştinii puternici se mântuiesc in lume, iar cei slabi in mănăstiri. Când asculţi oamenii la spovedanie şi stai de vorbă cu credincioşii, iţi, dai seama ce nevoitori uimitori sunt printre mireni — şi la o asemenea măsură, incat noi, cei care ne numim monahi, avem de invăţat de la ei. Imi aduc aminte cum, pe la mijlocul anilor 80, mă plimbam odată prin Mănăstirea Pskov cu Părintele Ioan Krestiankin. Dintr-o dată, un tânăr agitat a alergat spre părinte şi a inceput să se vaite în gura mare: “Părinte! Moscova e un oraş ingrozitor! Un nou Babilon! Oamenii sunt fără-de-Dumnezeu si cumpliţi!“. La care Părintele Ioan i-a astupat gura cu mâna si i-a spus cu asprime: “Ce vorbeşti?… La Moscova se săvârşesc in fiecare zi patruzeci de Dumnezeieşti Liturghii, in patruzeci de biserici! Acolo stau nişte nevoitori extraordinari, neştiuţi de lume, undeva, la etajul 8 sau 12, intr-un bloc! Adevăraţi sfinţi, cum nici măcar nu poţi să-ţi inchipui dumneata!“. Am rămas uimit la vremea respectivă, pentru că eram obişnuit să cred că toţi nevoitorii trăiau numai in mănăstiri de prin pustie, din Solovki sau Egipt. Şi astăzi eu insumi văd, cu adevărat, nevoitori uimitori: simpli mireni, de la care am de invătat şi care mă ajută la mântuire, smerindu-mă, oameni care-mi dovedesc că poti să duci o viată cu adevărat nevoitoare creştinească în vremurile noastre.

– Ce inseamnă această „viaţă creştineasca“?

Implinirea poruncii lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. Şi sunt oameni obişnuiti: femei, tineri, tinere, adulti. Nici nu mai vorbesc despre bunici — ei tin nişte pravile de rugăciune care, sincer vorbind, l-ar ruşina pană si pe un călugăr. Mai mult, tin aceste pravile cu statornicie, de zeci de ani de zile — si cu siguranta absolută că nu fac nimic deosebit! De pildă, ştiu o femeie care citeşte un anumit număr de catisme pentru fiul ei mai mare; apoi un număr pentru cel mijlociu; apoi un alt număr pentru fiica ei cea mai mică. Apoi spune Rugăciunea lui Iisus de 1.500 de ori, doar ca să-şi simtă starea de păcătoşenie măcar un pic. Apoi incă nişte rugăciuni de mijlocire pentru altii, si un acatist — cum s-ar putea fără acatist?… Vă vorbesc aici de pravila reală a unei credincioase pe care o cunosc. Asemenea nevoitori — bărbati si femei — sunt nenumărati! Şi, pe langă ceea ce fac, mai au si de lucru: merg la cumpărături, spală, calcă rufe, işi cresc copiii si nepotii. Şi nici nu se mândresc, nici nu se slăvesc in deşert; nu se gandesc in nici un fel la propria persoană si sunt gata in orice clipă să-şi slujeasca aproapele. Simpla prezentă alături a unor astfel de oameni te ajutâ extraordinar de mult să capeti nădejde si hotărare.

„E în interesul nostru sa ne apăram propria trândăvie”

– Dar, bine, adevăratul creştinism nu insearnnă să stai si să citeşti rugăciuni…

Bineinteles, nu să stai si să citeşti rugăciuni — ci mai degrabă să ai o rugăciune ca o comuniune vie cu Dumnezeu! Trebuie să inţelegem, pur si simplu, că pot exista multe feluri de rugăciune. Sfinţii Părinţi aveau simţirea că viaţa duhovnicească este dată de calitatea si curăţia rugăciunii. Dar, se inţelege de la sine, dacă cineva are impresia că se roagă, dar în acelaşi timp este mânios si nu are dragoste pentru aproapele, atunci nu poţi decat să-i plângi de milă. Ştiţi… poate oi fi eu norocos, dar de mult n-am mai intâlnit astfel de oameni.

Sunt multe exemple de tineri care slujesc in biserică, dar nu-şi ajută familiile in nici un fel.

– Ei bine, i se mai intâmplă câte unuia se adâncească în viaţa duhovnicească si să se indrepte către un ţel măreţ, si in acelaşi timp să calce peste bieţii lui apropiaţi. Pentru asta există părintele duhovnic. Vine un moment, vine o nenorocire, in cele din urmă, vine o cădere. Dar n-aş vrea să vorbesc despre asemenea cazuri triste ca şi cum ar fi norma zilelor noastre. Mă gândesc mai degrabă la ele ca la o boală a copilăriei. Mulţi au avut varicelă, dar puţini au rămas cu urme pe faţă.

– Dar astăzi se vorbeşte tocmai despre asemenea cazuri…

Intr-un anume fel, in ziua de azi a devenit „de bon ton” in mediile ortodoxe să spui că cineva se roagă „peste măsură”: işi face pravila, canoanele si catismele — pur si simplu, e „prea” evlavios. Ca si cum i s-ar pune un diagnostic. Insă noi ne asumăm acest rol de judecători nu pentru că am suferi de un exces de discernământ duhovnicesc, ci mai degrabă dintr-o lipsă de credinţă; din lenea noastră, din iubirea de sine. Pentru că, nu-i aşa?, e in interesul nostru să ne apărăm propria trândăvie, aşa că ne zugrăvim cu bună-ştiinţă asemenea chipuri, cam ca Ferapont din „Fraţii Karamazov” — vă aduceţi aminte că in romanul lui Dostoievski e descris un nevoitor de un pseudo-ascetism crud si neinţelept.

Sa ştiţi că există un pericol real in râvna aceasta cu care accentuăm si exagerăm asemenea cazuri nesănătoase, folosind astfel aceste exemple pentru a incepe — insesizabil pentru noi inşine — să ne apărăm propria neglijenţă si credinţă căldicică. In biserici a ajuns ceva foarte obişnuit să circule de la un om la altul stereotipuri răutăcioase şi periculos de generalizante:Dacă femeile merg la biserică, sunt nişte baborniţe nenorocite; dacă sunt tineri, inseamnă că au probleme cu nervii; dacă sunt adulţi, înseamnă că sunt nişte rataţi; dacă slujesc in altar, înseamnă că şi-au lăsat de izbelişte familiile ca să fie in biserică; dacă sunt monahi, inseamnă că sunt lacomi de avere şi hulitori“.

– Dar uneori chiar aşa este…

– Cine-ar putea spune că nu-i aşa? Dar de ce să incerci să te convingi pe tine si pe cei din jur, cu o stăruinţă demnă de-o cauză mai bună, ca situaţia asta este generala in Biserica noastră?…

„Cinismul şi creştinismul sunt incompatibile”

– Am făcut odată un „tur” al forumurilor ortodoxe de pe Internet şi pur si simplu nu mi-a venit să cred când am văzut maliţiozitatea cinică pe care unii ortodocşi — care se mai consideră foarte invăţaţi in problemele bisericeşti — o manifestă nu numai faţă de clerici (pentru care nu au nici un pic de cinstire), dar chiar si faţă de mirenii cei mai evlavioşi.

– Ei le spun „ortoțicniţi”…

– Mi-e teamă că astfel de expresii nu au apărut de nicăieri; s-au născut chiar in sănul mediului ortodox, pentru că numai unii „dintr-ai noştri” puteau să arunce asemenea zeflemele ascuţite. Insă, indiferent de unde-ar fi venit, au fost adoptate cu entuziasm de-ai noştri. Si acesta e un fenomen cu adevărat tulburător în comunitatea noastră creştină. Mai mult: incepem, puţin câte puţin, să ne privim atât pe noi inşine, cât şi pe cei din jurul nostru prin prisma unor astfel de notiuni peiorative.

Un astfel de cinism, de fapt, işi are originea in insăşi boala aceasta a credinţei căldicele, care i-a molipsit pe creştini incă de pe vremea Bisericii din Laodiceea (Apoc 3:15-16). Puterea vrăjmasului care creşte din ce in ce mai mult inlăuntrul Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din punct de vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă decât orice forţă sau prigoană din afară.

Când se adună oameni din generaţia mai in vârstă, de multe ori spun: „Ce bine era in anii ’60 şi ’70! Ce credinţă era pe-atunci!”. Noi vorbim aşa nu numai pentru că incepem să imbâtrânim, să bombănim, ci pentru că chiar aşa stăteau lucrurile. Pe vremea aceea exista o opoziţie din afară faţă de Biserică, din partea statului, insă noi eram uniţi şi ne pretuiam unul pe altul. Termenul de „orto-ţicniţi” nu putea veni, pe vremea aceea, decât din tabăra vrăjmaşă. Un ortodox n-ar fi folosit, si n-ar fi repetat niciodată asemenea cuvinte. Insă acum le auzim in mediile bisericeşti, iar cei care le rostesc le aruncă cu mândrie!

Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr cumplit in străfundul sufletului lor: au un dispreţ profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, incepe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul lor, intr-un fel sau altul. La urma urmelor, noi chiar suntem un singur Trup — Biserica — şi, de aceea, trebuie să i se pună cumva stavilă acestei boli.

Nu ne mai rămâne decat să ne amintim de cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, care spunea:Apostazia este ingăduită de Dumnezeu: să nu incerci să o opreşti cu mâna ta slabă“. Insă mai departe spune: Trage-te de-o parte şi păzeşte-te tu insuţi de ea nu să fii cinic.

– De ce nu? La urma urmei, judecaţile cinice pot, uneori, sa fie foarte la obiect…

– Unii nevoitori ar putea spune nişte lucruri foarte aspre, cum făcea Sfântul Leonid de la Optina. Chiar si astăzi, la Moscova, avem un protoiereu care e capabil de glume atât de inteligente, incat e bine să fii atent ca să nu te prindă pe picior greşit. Insă nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că e cinic, pentru că nu este răutate in glumele sfintiei sale.
O remarcă gravă si plină de spirit, atunci când o persoană care se comportă prosteşte sau fără ruşine trebuie pusă la punct, sau când vrei protejezi pe cineva de un entuziasm excesiv, poate fi chiar de folos. Insă cinismul şi creştinismul sunt incompatibile. Baza cinismului — oricât ar incerca să aducă indreptătiri! — nu poate fi decat un singur lucru: necredinţa.

“Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei «profesioniste»”

Odată mi s-a intâmplat să pun aceeaşi intrebare unor nevoitori, Părintelui Ioan Krestiankin şi Părintelui Nicolae Gurianov:

Care e boala de care suferim cel mai mult in viaţa bisericească a zilelor noastre?“. Părintele Ioan mi-a răspuns imediat: „Necredinta!“. Am fost uluit: „Cum aşa? Dar preoţii?…“. Părintele Ioan mi-a răspuns din nou: „La fel si pentru preoti: necredinţa!.

Mai tarziu l-am vizitat pe Părintele Nicolae Gurianov, care, independent de Părintele Ioan, mi-a răspuns acelaşi lucru:

Necredinţa“.

Oamenii nu-şi mai dau seama că si-au pierdut credinta. Cinicii au intrat in Biserică: trăiesc in ea, s-au obişnuit cu ea si nu ţin neapărat s-o părăsească, de vreme ce totul le-a devenit atât de familiar. Si cum se vede situaţia asta din afară? Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei „profesioniste”.

– Când am citit memoriile lui Nesterov, ma trezeam gândindu-mă că astazi ar fi luat peste picior. De exemplu: „Mama s-a dus paraclisul Ivironului. Poseta ei, in care avea bani, i-a fost furată; dar bine că a reusit să se inchine la icoană”. Toată lumea ar spune imediat: „Uite, o orto-ţicnită!…

-Acum douăzeci de ani, am fi spus despre o asemenea persoană: „Doamne, ce credinţă! Ce frumos!“. Insă propăşirea credinţei ortodoxe a ajuns astăzi o provocare deloc mică pentru creştini. Amintiţi-vă cuvintele din Apocalipsă:

Fiindcă tu zici: Sunt bogat m-am imbogăţit şi de nimic nu am lipsă! Si, nu stii ca tu esti cel ticălos vrednic de plâns, sărac şi orb şi gol! (Apoc. 3:17).

Am devenit săraci in credinţă şi, din cauza asta, mulţi se satură de gândul de-a fi ortodox doar uitându-se la noi. Continuă să fie ortodocşi din inerţie, datorită „dragostei celei dintâi“: mai ţin incă minte cât de mult au dobândit în Biserică si mai nădăjduiesc incă să primească harul.

– Parinte, cum sa facem sa ne indreptam viata noastra duhovniceasca?

– Cea mai mare bucurie in viaţa duhovnicească este să descoperi mereu ceva nou. Poartă in minte bucuria cu care te-ai trezit Duminică dimineată ca să te duci la Liturghie; nesaţul cu care ai citit din Sfinţii Părinţi, descoperind tot timpul ceva nou. Dacă Evanghelia nu ne mai arată nimic nou, asta nu inseamnă decât că noi suntem cei care ne-am inchis şi nu mai lăsăm să ne fie arătat nimic nou. Purtaţi in minte cuvintele lui Hristos, adresate Bisericii din Efes: Adu-ţi aminte dragostea ta cea dintâi (cf: Apoc. 2:4-5).

Interviu realizat de Anna Danilova, redactor-şef la PravMir.ru

Traducere de Mihaela Mihăilă

archimandrite-tikhon-shevkunov

Legaturi:

***


Categorii

Arhimandritul Tihon Șevkunov, Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pentru tineri, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

62 Commentarii la “ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI”

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Buun…foarte realist si articolul asta! 🙂

    Or sa zica unii de pe-aici, ca fac IAR pe aplaudacul ‘de serviciu’, DAR…cand citesc CEVA care imi atrage atentia pana la capat, si simt ca mi se potriveste, ca atinge unele puncte sensibile pe care de obicei nu ti le scoti din adanc sau refuzi sa le vezi indeaproape (cu lupa)…. ori pentru ca radiografiaza cu raze X o situatie, un comportament…ma bucura si imi produce o stare benefica – fiindca, INCA sa mai spun PE FATA, nu in ascuns!

    Am constatat ca duhovnicii profunzi, care nu iau in joaca mantuirea lor sau a semenilor, sunt luminati de Dumnezeu prin intelepciune si pricepere adanca, de parca stai de vorba cu psihologi de marca!

    Geniala mi se pare remarca:

    “Am devenit săraci in credinţă şi, din cauza asta, mulţi se satură de gândul de-a fi ortodox doar uitându-se la noi.” – pentru ca nu faptele ori comportamentul nostru VORBESC ci, DOAR ‘vorbirea’ despre Dumnezeu;

    -se spune, de altfel, ca teolog nu este cel care vorbeste despre Dumnezeu ci, cel care vorbeste cu Dumnezeu! (prin dialog interior si/sau prin rugaciune).

    “Continuă să fie ortodocşi din inerţie, datorită „dragostei celei dintâi“: mai ţin incă minte cât de mult au dobândit în Biserică si mai nădăjduiesc incă să primească harul.” – pai, sa-mi fie cu iertare, exact ca si in CA(Z)NICIE: sta cu celalalt fiindca au trecut anii peste ei, in virtutea si in aminitirea vremurilor din tinerete cand de iubeau si se cautau asiduu, dar si de frica singuratatii (lumesti), a impartirii scaunului vechi de la birou sau a mesei tocite din bucatarie, in/pe din doua….(aici sunt cinica 🙂 )-asta pentru cei carora casatoria si anii indelungati nu le-a transformat/transfigurat iubirea cu nabadai si fluturi in/din stomac (de la inceput) in ceva spiritualizat, mai solid (ca traire) si mai trainic (ca rezistenta in timp), decat cea de la inceput!

    “Dacă Evanghelia nu ne mai arată nimic nou, asta nu inseamnă decât că noi suntem cei care ne-am inchis şi nu mai lăsăm să ne fie arătat nimic nou. Purtaţi in minte cuvintele lui Hristos, adresate Bisericii din Efes: „Adu-ţi aminte dragostea ta cea dintâi“ (cf: Apoc. 2:4-5).”

    – pai, pentru multi (ca sa nu zic majoritatea) Evanghelia nu mai convinge, nu mai uimeste, nu mai trezeste interes, fiindca pare ne-aplicabila la vremurile astea nihiliste, antihristice, secularizate la maximum, in care confortul si stomacul ‘domnesc’;

    – altora- parandu-li-se o limba veche, moarta….pentru ca nu trezeste reverberatii, nici macar vagi amintiri – pentru ca n-au ‘gustat niciodata sa vada cat de Bun este Domnul’, iar pentru ceilalti, care L-au cunoscut candva/cumva, datorita vremurilor ticalosite, a intetirii nenorocirilor, au senzatia ca EL nu mai lucreaza in si pentru lume, avand un sentiment acut de parasire….

  2. As mai spune ca SUPERFICIALITATEA reprezinta auto-amagirea ca te poti pacali ori amagii atat pe tine cat si pe Dumnezeu, umbland cu jumatatile de masura….

    De obicei, crestinii zilelor noastre, vor si la Deal (in urcus,cu Dumnezeu) si la spital (in cadere, datorita abuzurilor trupesti si sufletesti) si-atunci….cine de cine sa asculte?! – vorba Pr.Arsenie Boca!

  3. Sa stiti ca sunt de acord cu ironia, pana la cinism!

    Cand vezi exagerari ‘crestinesti’ (de-a dreapta, ori de-a stanga), pe cel imbatat cu apa rece si innecat la mal (ca tiganul), nu-l (mai) poti TREZI decat prin ironie sau cinism, care opereaza ‘pe viu’ ceea ce deja PUTE si este CANGRENAT!

    P.S. Mie, mi-e groaza atat de super-crestini cat si de necredinciosi, aproape atei! Dar mai infricosatori mi se par crestinii super-corecti care vorbesc DOAR din carti, nu din traire!

    P.P.S. Pe mine viata (mai bine-zis Dumnezeu) inca de la inceputul anului astuia, m-a pus fata in fata cu unele probleme legate de serviciu si de sanatate, care m-au pus la incercare….DE CREDINTA!
    Am fost socata (la inceput) dar apoi am inceput sa vad realist si din alt unghi, nu NUMAI UNILATERAL!
    Trebuia sa gust putin din Iad ca sa vad – pe propria piele – cum reactionez LA GREU!
    Am experimentat parasirea din partea tuturor, marginalizarea….si am REALIZAT cat de fragile sunt relatiile dintre oameni, cum instinctul de conservare, de supravietuire se suprapune peste constiinta si-i dicteaza sa taca ‘din gura’ si sa accepte RAUL, NEDREPTATEA prin lasitate si compormis! Sunt multe de spus, dar ma opresc!

  4. Apropos de necredinta!

    Eu cred ca vine NU din cinism, ci din sminteala din afara, care…este GREA si MULTA, manifestata la toate nivelele!

    In privinta trairii cu/alaturi de Dumnezeu, TINE/DUREAZA daca s-a pornit de la TRAIREA intra-uterina a fatului prin ceea ce a vazut/facut mama pana la nastere si dupa….prin ‘copierea’ pana la improprierea (ca gest reflex) a ceea ce copilul a vazut/vede/simte/SI gandesc, parintii trupesti!

    Nu degeaba spunea Monahia Macaria ca credinta si aplecarea spre cele sufletesti, duhovnicesti… sunt nepretuite fiindca sunt aduse din Rai, iar radacinile credintei, trebuiesc transmise si tinute cu dintii de ele, pentru ca se PIERD cu usurinta…

    Mai mentiona ca pe cei buni ii aduna DEJA Dumnezeu din lume, si ca nu se mai nasc oameni credinciosi si iubitori de Dumnezeu fiindca ignora si nici nu-si doresc Imparatia Cerurilor in care nu (mai) cred!

  5. http://corortodox.blogspot.ro/
    („Nesfinţii Sfinţi“ – Editura Egumeniţa)

  6. @cititor

    -am citit TOT, inclusiv articolul lui Marius Iordachioaia 🙂

    Ar trebui printat si dat la ‘sfintisorii’ odihniti si gata ‘mantuiti’…

    Este realist si profund tratata BOALA ortodocsilor de azi, fiindca n-au tratat cu seriozitate si adevarata cautare ieri, inlesnind viitorul sumbru si din ce in ce mai subtire d.p.d.v. duhovnicesc, generatiilor imediat urmatoare!

  7. Cinismul tradator este intr-adevar o mare simptoma a lipsei dragostei de Dumnezeu. Cred ca la baza acestei lipse sta inca o alta problema, “Dumnezeu cel neinteles asa cum e”.

    Unul din primii pasi catre mantuire este lepadarea de orice presupozitie in legatura cu Dumnezeu si abandonarea in grija Lui, sperand ca El sa ne dezvaluie cine este si sa ne ajute prin Harul Lui. Un principiu regasit in cei “12 pasi” ai vindecarii din alcoolism care recent este din ce in ce mai acceptat si aplicat in Ortodoxie, chiar recunoscut oficial de BOR.

    Fara acesti pasi, nu avem nici o sansa. Pur si simplu vom continua dupa mintea si puterile noastre si ne vom lovi intotdeauna de un Dumnezeu care de fapt nu ne iubeste, ci ne pune sa facem tot felul de lucruri nebunesti “pentru El si pentru mantuirea noastra”.

    Cinismul (sacrificarea aproapelui in numele adevarului, al martururisiiri, al canoanelor) nu ar fi decat varful iceberg-ului. Cel putin asa vad eu dintr-o alta perspectiva.

  8. Nici o ispită nu mă (şi nu ne), ocolește. Sunt sub această vinovăție (atât de bine descrisă mai sus). Mi-o spune conştiinţa.
    A fi plăcut lui Dumnezeu, înseamnă a fi desăvârşit.
    Paza (unde se consideră că ar fi sluţia ideala), oricât de înaltă și de vigilentă ar fi, nu va fi îndeajuns, (dar va putea hrăni părerea de sine).
    Smerenia spun sfintii părinți este arma ce aduce biruința în orice ispită. Smerenia ne ajută să păstrăm tăcerea (între noi și semeni, dar și în noi înșine, caci mulţi nu spun nimic în afară dar o fac în ei înșiși poate cu mult mai mari consecințe).
    Smerenia ne ajută să mustrăm, (nu persoana ci păcatul).
    Smerenia cea plină de dragostea de Dumnezeu și de aproapele, ne spune cine și ce suntem.
    Și cei ortodoxeşte corecţi sunt fratii noștri, după cum și cei foarte căzuți în grea necredinţă sunt toat frați și oameni ai lui Dumnezeu.
    Eu însumi sunt și într-una și într-alta dintre acestea stări, (prin foarte multe concret împlinite deja). Mi s’ a pus în faţă oglinda ce mă arată cum sunt în lumina Adevărului ortodox.
    Că am și eu oglindă personală, este mai mult decât adevărat, dar aceasta mă arată în lumina minții și inimii mele. O lumină săracă și slabă, unde clarul se confundă cu obscurul, unde mai mult presupun decât văd. (Și presupun cu siguranță părtinitor în favoarea mea).
    Iertaţi că sunt mai mult decât sora Magda comentator de serviciu.

  9. @nicolae mirean

    “Smerenia ne ajută să mustrăm, (nu persoana ci păcatul).”

    Cred ca aceasta este o “formula” perfecta. Mustrarea, adica atragerea atentiei asupra unui pacat este foarte greu de facut fara a nu rani pe celalalt (ceea ce este de evitat total), insa mustrarea este absolut necesara. Dar daca avem smerenie, atunci avem si o stare de normalitate, de claritate, de sanatate, care ne permite sa spunem lucurilor pe nume, dar intr-un fel care lumineaza, bucura, zideste.

    Ma iertati, daca altii aici sunt comentatori de serviciu, eu sunt comentator cazut de pe luna.

  10. Cartea scrisa de Pr. Tihon”Nesfintii sfinti”este evaluată ca fiind cartea anului si intra-devar este de o rara frumuseţe;nu o mai laşi din mana si nici somnul nu te mai cuprinde:-),cea mai vândută carte din Rusia,distinsă cu premiul pt. literatura”Marea Carte”.Ea cuprinde o serie de povestiri adevarate ale părinţilor din manastirea Pecerska(Peşterilor)din Pskov,atentia cea mai mare fiind îndreptată spre duhovnicul sau,vestitul Parinte Ioan Krestiankin. De curand a mai aparut si scrierile acestui Părinte sub forma de scrisori povatuitoare cu multe si importante invataturi.
    @ Magda,
    Nu sunteti”aplaudacul de serviciu”,eu personal preţuiesc comentariile dvs si sunt bine venite de fiecare data, ca sa nu spun mai multe.Deasemenea am remarcat pe unii dintre frati ca adevăraţi trăitori,vorbind mai mult din experienta personala si e minunat. Slava Lui Dumnezeu pentru purtarea de grija!
    Multumesc si vouă fraţilor admini!

  11. exceptionala cartea, intr-adevar. Eram sigur ca o sa se traduca in scurt timp
    si in romaneste. La linkul dat de ‘cititor’ e unul din capitolele cele
    mai frumoase. Slava Domnului!

    Filmul documentar-istoric mai vechi al Pr. Arhimandrit, la o rezolutie
    mai buna se gaseste la http://www.youtube.com/watch?v=f1CWG-2GLU4 ,
    numai ca nu are subtitrare deloc ( e povestit in engleza ).

  12. @ Silviu:

    Chiar asa, incearca cineva subtitrarea?

  13. Este de observat si natura intrebarilor.
    Suntem partasi la un dialog sincer, curajos,lipsit de formalism.
    Doamna Danilova nu il “tamaiaza” pe Parinte, nu “vinde” o imagine.
    Mare taina-i sufletul rus!

  14. Mda, interesant…

    Mie mi-a placut episodul cu tanarul ingrijorat de starea Moscovei – “parinte, Mocova e un Babilon!” – si replica par. Krestiankin: “ce vorbesti? (…) acolo stau niste nevoitori extraordinari, nestiuti de lume(…), niste sfinti cum dumneata nici nu poti sa iti inchipui!”

    Este o mare problema sterilitatea duhovniceasca subtil disimulata sub masca “mustrarii”, a ingrijorarii pt pacatele lumii, a discursului teologic abstract etc.. Nimic mai infricosator: ne mintim pe noi, ii indepartam pe cei care incearca sa descopere Ortodoxia si care sesizeaza ipocrizia discursului, si ii mai si smintim si pe cei mai slabi de inger, care incep sa preia tiparul – extrem de contagios – al osandirii.

    “Fiecare sa ia aminte la sine insusi si la pacatele sale. Numai lui Dumnezeu I se cade sa indreptateasca si sa osandeasca, caci numai El cunoaste starea dinauntru a fiecaruia (…).’ (Avva Dorotei)

    “Iubitorul de slava desarta este un inchinator la idoli. Parand ca mareste pe Dumnezeu, vroieste sa placa oamenilor…. Tot cel iubitor de aratare este iubitor de slava desarta.” (Ioan Scararul)

    pt. ca…

    “Atunci cand lucram virtutile, de multe ori lucram si patimile impletite in chip nevazut cu ele.” (Ioan Scararul)

    Da, fatarnicia este o mare problema in materie de credinta – de-asta probabil cele mai vehemente reprosuri au fost adresate fariseilor, si nu pacatosilor “pe fata”. Sau, cum spunea un mare autor crestin: “Daca deci evit sa-l caut pe diavol acolo unde oricine se asteapta sa-l gaseasca – in locurile prost famate ale periferiilor sau in haurile vietii noastre private – sa nu se socoteasca aceasta din partea mea ca reprezentand dorinta de a surprinde. Pur si simplu, diavolul locuieste in alta parte. Impins de logica imperativa a camuflajului (…), el si-a ales ca domiciliu permanent “mormintele cele varuite” pe care le blestema Hristos. Eu ii dau intalnire in “virtutile” noastre.”

    Si – aviz “lucizilor” printre care cu rusine ma numar! – “daca vreti sa dejucati prima viclenie a diavolului, daca tineti cu tot dinadisnul sa-l prindeti, am sa va spun unde il veti gasi cu cea mai mare siguranta: IN FOTOLIUL IN CARE SUNTETI ASEZAT DUMNEAVOASTRA.”
    (Denis de Rougemont, “Partea diavolului”)

  15. @ doroteea:

    Sunt foarte folositoare aceste accente de avertizare, avertizare care… contine ea insasi o inevitabila mustrare 🙂 Dar poate ca bine este sa ne gandim – cum ne si invata Sf. Parinti – ca diavolul salasluieste pentru mine in patima mea. Asta ca sa nu riscam sa cadem din extrema in extrema si foarte subtil sa ne indreptatim pentru cele de-a stanga atunci cand ne axam pe combaterea celor de-a dreapta. In toate e un risc, in absolut toate. Pentru unul diavolul sta mai mult in virtutile lucrate cu mandrie – asta insa numai DACA le are sau daca ISI INCHIPUIE ca le are. Pentru altul sta insa in pacatele obisnuite, grosiere si majore, care nu sunt mai putin grave (vezi si talcuirile la sarbatoarea de azi apropo de caderea lui Irod) doar pentru ca sunt lipsite de fatarnicie sau trufie. Curvia si toate cele de-a stanga raman pacate grave si nu trebuie sa le numim altfel sau sa le minimalizam. Cu atat mai mult sodomiile sau pruncuciderile. Ingrijorarea este legitima si este o datorie de constiinta atunci cand ele se inmultesc si nu putem sa ne camuflam nici intr-o paruta smerenie ca sa ne jenam sa le spunem pe nume sau sa refuzam a ne minti ca ele vor avea consecinte dramatice pentru toti… Razboiul nevazut e foarte dificil si cursele sunt ascunse in toate caile pe care umblam. Iarta-ne pentru indrazneala contrazicerii sau… completarii 🙂

  16. @admin:

    in primul rand imi pare bine ca ati sesizat ca s-a dorit un avertisment in primul rand, si ca “mustrarea” n-a putut fi evitata. 🙂

    Sigur ca cele de stanga trebuie semnalate – mai ales ca ne bantuie atat de devastator vietile! – si nu se pune nici in gluma problema ca le-as aproba. Si nici ca as dezaproba condamnarea lor pe site-ul vostru – nu aici “batea” mesajul meu. Eu iubesc acest site si ii sunt indatorata, nu era nici o aluzie…

    Vreau doar sa spun ca cele mai importante, pt un ortodox, mi se par a fi INIMA DESCHISA si CURATIA cugetului. Ele te fac sa vezi SI binele din omul pe care il judeci – diamantul ascuns in orice fiinta, care vrea sa iasa la iveala – dar si propria vulnerabilitate in fata caderii. Astea le consider PREMISELE OBLIGATORII ale oricarui demers de condamnare a pacatului. Pt ca numai in prezenta lor, mustrarea noastra devine DURERE, si nu MORALISM SEC. Cand exista durere, celalalt – cel mustrat – o simte, simte ca dragostea a fost indemnul mustrarii, si isi deschide inima, si mustrarea are efect.

    Cand insa imboldul ascuns al mustrarii a fost altul – auto-suficienta sau slava desarta, de regula – celalalt de asemenea simte ipocrizia, simte ca nu e inteles ci doar judecat, si “se inchide”. Ba, mai mult, incepe sa asocieze crestinismul cu aceasta fatarnicie – si atunci chiar l-am pierdut de tot! Si ne-am pierdut si pe noi. Degeaba aruncam noi cu vorbe frumoase despre durere, iubire, smerenie, Duh Sfant etc., cand de fapt se vede ca nu pricepem si vorbim din carti. IUBIREA RADIAZA DINCOLO DE CUVINTE! LA FEL SI ABSENTA EI!

    Problema cu cele “de dreapta” este ca, spre deosebire de cele “de stanga”, nu sunt evidente, si asta le face GROZAV de periculoase! Pt ca, nefacand anumite pacate, avem impresia ca suntem “curati” si incepem sa judecam. Desi patimile mustesc in noi, si inca unele dintre cele mai “grele”. Si, uite asa, am ratat exact esentialul: DRAGOSTEA si SMERENIA. Si, uite asa, ne indreptam linistiti spre iad, dand lectii si impiedicand si pe altii sa se apropie, sau tragand si pe altii dupa noi. Cand e vorba de avorturi, adultere, sodomii etc. – macar stii cu ce te lupti si stii ca sunt rele! “Better the devil you know”. Si, cel putin, autorii nu se balacesc in iluzia virtutii. In cazul celalalt, insa, e mult mai primejdios: pt ca avem impresia ca suntem pe calea cea buna si NI SE IMPIETRESTE INIMA! Ori, de aici, cu greu mai iesi… Mai ales ca nici nu intelegi ca trebuie s-o faci. Groaznic!

    Iar n-am izbutit sa fiu sintetica. Si, oricum, stiu ca “bat la usi deschise” si ca nu se pune problema, cum bine ati zis, sa ne contrazicem – ci doar sa ne completam si sa ne facem intelesi.

    Stiu ca toti aici suntem de buna-credinta si vrem sa ne ajutam unii pe altii sa rupem acest val al minciunii care ne inconjoara. Se simte asta. Si se simt si progresele. Autocritica este, in fond, cea mai buna trambulina, nu? 🙂 Iar Romania are nevoie de un hei-rup ca sa iasa din marasm. Stiu ca va reusi, si simt ca prin voi, ne vom aduce si noi umilul nostru aport la desteptarea neamului. Cu cat ne vom “largi inimile” mai mult si mai autentic, cu atat rezultatul va fi mai miraculos!

  17. si ar mai fi ceva: condamnarile colective sunt firesti – ele sunt, in fond, niste simple observatii: boala trebuie diagnosticata si condamnata cu toata fermitatea.

    Cu condammarile individuale apar problemele, sau in DIaloguri. Acolo, in dezbateri, in contactul direct (fie si oar verbal) cu aproapele, incepe sa iasa la iveala adevarata intentie, adevarata stare de spirit… Aici de regula incepem sa ne cam “dam in petec”.:)

  18. @admin:
    suna provocativ intrebarea, si e cam lung documentarul (monologul cel putin), dar probabil merita. Daca mai apar interesati, dati-mi de stire, sa ne coordonam. ( o sa dureze o vreme )

  19. Pingback: “Nesfintii sfinti”: CUVIOSUL NICOLAE GURIANOV ii profeteste PARINTELUI TIHON ca va fi monah -
  20. Pingback: PARINTELE IOAN KRESTIANKIN – UN STARET ADEVARAT. Pretul (ne)ascultarii de voia lui Dumnezeu -
  21. Pingback: “CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINA”: filmul documentar realizat de arhim. Tihon Şevkunov (VIDEO, subtitrat in limba romana). CARE AU FOST CAUZELE DUHOVNICESTI ALE PRABUSIRII IMPERIULUI BIZANTIN? - Recomandari
  22. Pingback: PARINTELE IOAN – un sfant rus inaintevazator ascuns sub mantia smereniei, evocat de fiul sau duhovnicesc, ARHIMANDRITUL TIHON, in “Nesfintii sfinti” (II) -
  23. Pingback: “Nesfintii sfinti”: Schiegumenul Melchisedec, calugarul-tamplar inviat din morti. TOTUL SE REZOLVA NUMAI PRIN SMERENIE! -
  24. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (video): “Divide et impera e sistemul diavolului si al slugilor lui… Sa se parasca unii pe altii, sa se vanda unii pe altii. Acest sistem il aplica ei peste tot”. SI DESPRE ANTIHRIST, LEPADARE, PRIGOANA -
  25. Pingback: Parintele Mihail Stanciu: PANA LA IUBIREA VRAJMASILOR, SA NU MAI MUSCAM MAINILE BINEFACATORILOR, SA NU NE MAI AVANTAM IN BARFE SI CALOMNII/ “Tine-ti mintea in iad” – leac paradoxal pentru depresie/ SLAVA DESARTA: FALSUL MANGAIETOR AL UNE
  26. Pingback: “Nesfintii sfinti”: PREGUSTAREA SI INTREZARIREA LUMII DUHOVNICESTI. Valoarea si puterea rugaciunii si nevointei adevarate -
  27. Pingback: Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu -
  28. Pingback: Conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept) a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text) -
  29. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) -
  30. Pingback: Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“ -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate