PROFESORUL ION PATRULESCU (actualul rasofor Iona) – conferinta de la Timisoara (2008), prima parte: Suntem angajati într-un RAZBOI TOTAL cu diavolul. Lumea in care traim astazi este BABILONUL CEL MARE (si audio)

 ***

CONFERINTA profesorului Ioan Patrulescu (actualul rasofor Iona) – TIMISOARA, MARTIE 2008 (mp3)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

(prima parte)

“Întotdeauna sentimentul pe care îl am când sunt în astfel de ipostaze, în ciuda faptului că am o oarecare vechime în învăţământ, este sentimentul unui nesfârşit examen. Studenţilor mei le spuneam că: voi daţi un examen, o sesiune, două, trei, mă rog, restanţe, dacă e cazul, pe când dascălul vostru dă examene la fiecare curs. In aparenţă dascălul este cel care examinează, care învaţă, dă note, evaluează, dar, în profunzime, lucrurile stau exact invers: cel care este, la modul foarte drastic evaluat, notat, și mai ales responsabil, este dascălul. El este între doi judecători. Pe de-o parte sunt judecătorii foarte exigenţi, care sunt copiii. Cu cât sunt mai copii, cu atât sunt judecători mai exigenţi şi care nu pot fi minţiţi, pentru că copiii, cu cât sunt mai copii, au percepţia adevărului, o au înfăşurată în copilăria lor. De această judecată poate nu suntem atât de înspăimântaţi sau de sensibili, nu suntem sensibili la această judecată. In măsura în care suntem creştini responsabilitatea dascălului este imensă, pentru că el va da seama, înaintea unui Judecător nemitarnic, de orice cuvânt nefolositor şi rău. Nefolositor și rău!

Ei, de fiecare dată când mă gândesc că, acceptând ipostaza pe care o am acum, și pe care am avut-o de atâta amar de vreme, nu reuşesc să-mi depăşesc, ca să zic aşa, emoţia şi îngrijorarea că, dacă nu găsesc cuvântul potrivit, voi da seama de consecinţele pe care le poate avea un gând prost exprimat sau, ferească Dumnezeu, un gând care să nu fie bine cenzurat și care să scape discernământului și atenţiei şi să aibă consecinţe catastrofale pentru sufletului unui ascultător neavizat. Dar am și un avantaj în ipostaza de astăzi pentru că, daca până nu demult eram dascăl la Universitate, ipostaza mea actuală este a unui frate de mănăstire, semi-frate de mănăstire, nerealizat nici ca frate. Si, ca atare, exigenţele pe care dumneavoastră, oamenii cu cultură, trecuţi prin multe şcoli, n-o să le aveţi prea mari. Pentru că un frate de mănăstire e un frate de mănăstire, iar un dascăl la Universitate, care ia un salariu gras pentru nobila-i misiune, este altceva. Aşa că, ţinând cont de aceste lucruri, întâlnirea noastră aş dori să se consume nu atât în ascultarea unei prelegeri strălucite, aşa, a la Nae Ionescu, ci, mai degrabă, să fie rezultatul unui dialog, al unei problematizări a calităţii și a condiţiei noastre de creştini care caută şi ştiu că există adevăr în această lume, aruncaţi – ca să zic aşa, cum zic filosofii, aruncaţi -, în această lume în care totul este relativ. Si ce am putea noi să facem la aceste întâlniri este ca să străvedem, măcar pentru o clipă, stabilitatea, întemeierea şi tăria adevărului revelat nouă de către Domnul nostru Iisus Hristos. Şi atunci înseamnă că vorbele noastre şi şederea noastră aici au fost ziditoare de suflet și ne vom bucura cu toţii la masa Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pentru această seară eu nu am venit, aşa cum va spuneam, pregătit la modul magistral, ci, la rugămintea unui coleg de-al vostru, de-al nostru, a unui frate care e la ASCOR, în conducerea ASCOR-ului, şi care, venind la Oaşa, şi-a adus aminte de statutul meu de conferenţiar ASCOR. Si i-am spus: Nu mai pot onora acest statut, dar, pentru că nici nu pot să vă refuz, facem o întâlnire informală, care, după cum vedeţi, este destul de formală, vreau să spun, prin calibru. Mă gândeam la câţiva prieteni de la ASCOR şi câţiva prieteni mai albiţi de vreme şi asta era tot. Deci acesta este nivelul meu de prezentare şi nivelul meu de aşteptare.

Plecând din Universitate, n-am scăpat de Universitate, în sensul că, din activitatea didactică, m-am reprofilat pe activitatea de traducător şi hermeneut al textelor greceşti, şi iacătă-mă acuma prins între alte lucruri cu Septuaginta, colaborare la Septuaginta, pe care probabil aţi văzut-o. Au apărut deja vreo patru-cinci volume, și trebuie să mai apară încă vreo patru, scoase de Noua Europă. Iar, în momentul, de faţă colaborăm cu mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte la editarea aceste cărţi numite Everghetinos, o carte care trebuie să apară în opt volume si care are text paralel grec-român. S-a tipărit la Atena într-o calitate admirabilă. Cred că-i cea mai bine făcută carte pe care am văzut-o, și din punct de vedere al design-ului. Si, fiindcă tot lucrez la această traducere, m-am gândit că ne putem folosi cu toţii de învăţăturile pe care le găsim în această carte.

Această carte, Everghetinos, a fost scrisă de un călugăr, Pavel Everghetinos, care a făcut o mănăstire închinată Maicii Domnului, pe la anul 1054, mi se pare, chiar în anul schismei. Si el, propriu-zis, a colaţionat, a adunat învăţăturile care sunt aici din tradiţia vie, orală, a Sfântului Munte, a Bizanţului înainte de cădere, şi a circulat în manuscris acest text timp de 700 de ani. De-abia Sfântul Nicodim Aghioritul, pe la 1780 şi ceva, dându-şi seama de importanţa aceste cărţi, a tipărit-o la Veneţia, şi pe urmă a cunoscut tipăritului succesive, fiind tradusă şi în limba română de călugării de la Neamţ, foarte devreme, pe la 1815, şi a fost cunoscută, deci, și de spiritualitatea creştină românească. Acum noi facem o a doua traducere. Iniţiativa aparţine stareţului Efrem și călugărilor români de la mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte. Eu, aflându-mă pelerin pe acolo, aşa s-a rânduit să fiu chemat să colaborez la această traducere şi, deşi sunt destul de rezervat în privinţa acestor munci, am fost cucerit de text.

Şi acum, despre ce e vorba în această carte? Cartea e împărţită pe teme. Fiecare volum cuprinde 25 de teme. Am tradus noi cu „temă”. Cuvântul „temă” nu este cel mai potrivit, dar n-am găsit altul mai bun. Termenul grecesc este υπόθεσης (hypothesis) şi, cel puţin, cei care au făcut puţină greacă sau filozofie, ştiu că termenul υπόθεσης (hypothesis) este un termen extrem de alunecos în semnificaţii. Noi îl cunoaştem în limba română sub înţelesul de „ipoteză”, sens care n-are nicio legătură cu conţinutul cărţii. Adevăratul înţeles pe care eu i l-aş fi dat, dacă aş fi fost, poate, singurul traducător, ar fi fost de „treaptă”. Această carte cuprinde 25 de trepte. Etimologic, υπό-θεσης (hypo-thesis) înseamnă “ceea ce stă dedesubt”, „ceea ce stă la bază”. υπό – „dedesubt”, θεσης – „punere”. Deci: „ceea ce este aşezat la temelie”, aşa cum υπόστασης (hypostasis) este sinonim cu substantia, care este „ceea ce stă la bază”, „stă la temelie”.

Ei, nu intru în detalii acum, filologice şi lingvistice, dar să păstrăm această noţiune de „treaptă”. Această carte cuprinde 25 de trepte şi fiecare dintre cele opt volume vor conţine, la rândul lor, câte 25 de trepte pe care, cred eu, într-o formulă subtil inspirată din lucrarea Sfântului Ioan Scărarul, se adresează monahilor. Este o carte foarte iubită, alături de Pateric, de calugarii Sfântului Munte. Ea nu a avut o circulaţie laică, să zicem aşa. Si înainte-vreme cărţile, după cum ştiţi, scrise pe papirusuri, pe pergamente, nu aveau o circulaţie, nu erau în librării. Dacă, ştiu eu, vreun boier sau vreun om mai bogat putea să-şi permită să cumpere papirusuri, să aibă o bibliotecă, asta era un lucru foarte rar. Dar mănăstirile, după cum ştiţi, până la apariţia tiparului – care la noi a apărut mai târziu -, mănăstirile, mai ales în Bizanţ, au fost acelea care au preluat făclia culturii, a spiritualităţii, și au pastrat-o, şi au transmis-o până inclusiv Ţărilor Române.

Prin urmare, această carte, din capul locului, se adresează unei singure categorii de oameni: oamenii care sunt angajaţi pe calea desăvârşirii spirituale, duhovniceşti, în Biserica creştină ortodoxă. Deci observaţi, sunt mai multe cuvinte foarte grele: oameni angajaţi. Adică nu cum spunem noi acum „creştini nepracticanţi”; nici măcar creştini din lume! Ci oameni angajaţi absolut. Sensul absolut însemnând, pe lângă datoriile noastre de creştini, sărăcie, castitate, feciorie, ascultare, însemnând – atenţie! – lepădare de lume. Bine, din capul locului o să ziceţi: păi atunci care-i rostul acestei poveşti? De ce ne-am mai adunat noi aici dacă această carte se adresează unor astfel de personaje rupte de lume, care s-au dedicat desăvârşirii morale și duhovniceşti, şi care se cheamă şi călugări pe deasupra? Sunt o tagmă distinctă de noi, care suntem aici, și cei ca noi.

Şi aici sunt nevoit să fac o precizare la care, poate, vă aşteptaţi mai puţin, sau poate aţi auzit-o mai rar. Vreau să vă spun că momentul în care trăim noi acum, momentul istoric al fiinţării noastre aici pe pământ, în acest traseu al Bisericii prin istorie spre sfârşitul istoriei, momentul de faţă, și momentele care vor veni, nu mai sunt comparabile cu sutele şi miile de veacuri de ani, să zicem, care s-au scurs de la facerea lumii si până acum. Fără a intra în detalii, cred că oricare dintre noi, dacă face o comparaţie punând alături datele pe care le avem noi, din informaţia cultă sau din tradiţia orală, despre lumea tradiţională, fie ea creştină sau păgână, musulmană, budistă, şamanică, orice cultură tradiţională pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, citindu-l, să zicem, pe Eliade: Istoria religiilor, veţi vedea că lumea în care suntem noi acum nu mai seamănă, dar în niciun fel, cu stabilitatea, consistenţa, statornicia, durata unei lumi aşezate pe temeiuri tradiţionale. Încercăm să găsim denumiri acestui Babilon, pentru că denumirea acestei lumi nu o dăm noi, denumirea acestei lumi în care trăim noi acum este dată de ultima carte a Noului Testament, o găsim în Apocalipsă. Lumea noastră este – şi probabil că ăsta este un lucru pe care l-aţi mai auzit -, lumea noastră este asemuită în mod simbolic Babilonului celui mare. Babilon însemnând, în traducere oarecum liberă, „cetatea confuziei”, cetatea încurcării limbilor, a valorilor, a incapacităţii de a discerne, de a deosebi lumina de întuneric, stânga de dreapta, adevărul de minciună, ş.a.m.d. Nu detaliez acest lucru, dar cred că fiecare dintre noi poate să realizeze, printr-o oarecum facilă analiză, această prăpastie între lumea modernă şi, cum i se zice acum, post-modernă, şi lumile tradiţionale în care s-a trăit pe întreaga noastră planetă, până acum.

Având în vedere această schimbare de paradigmă uriașă, şi, ca să vă dau un reper ca să înţelegeţi această lume care încă stă să vină, încă n-a venit deplin, eu am recomandat studenţilor mei de altădată să se informeze în legătură cu conceptul de New Age. Ca să înţelegeţi aşa-zisa spiritualitate de astăzi este necesar să cunoaştem paradigma spirituală propusă de New Age, care postulează, sau profeţesc, dacă vreţi, sfârşitul erei creştine, şi intrarea într-o Noua Eră. N-o mai descriu. Zic ei un fel de paradis terestru, de o spiritualitate incredibilă, şi care se numeşte New Age. Deci asta ar fi un lucru esenţial pentru a înţelege de ce această carte ni se adresează acum nouă, şi nu numai călugărilor sau celor angajaţi sau celor dezangajaţi, ci nouă, tineri, bătrâni, cu copii, cu soţii, orfani, văduvi, ş.a.m.d.

Adică, hai să găsesc un termen mai potrivit. Stiţi ce este această carte? Este un tratat de arte marţiale! Ăsta este termenul sub care eu vă pot prezenta corect această carte: un tratat de arte marţiale. Te învaţă arta războiului. Şi cine nu are în el suflet de bărbat, de erou, de viteaz, n-are de ce să se apuce de treabă. Pentru că starea în care suntem noi toţi creştinii, care ţinem de tradiţia ortodoxă, este starea unor războinici angajaţi într-un război total. Deci eu aş începe prezentarea și lectura acestei cărţi, recomandarea acestei cărţi, cu precizarea – dacă aş fi făcut prefaţa, aşa aş fi spus – că: această carte se adresează celor angajaţi, celor conștienți de războiul total în care suntem angajaţi din momentul venirii noastre pe lume. Cum spunea Sfânta Sinclitichia pe care o avem aici, că noi ne naştem de trei ori. Prima dată ne naștem din pământ, aşa cum se naşte toată făptura, a doua oară ne naştem din apă şi din Duh, dar naşterea din Duh rămâne ca o virtualitate, ca o potenţialitate, iar prin angajarea noastră ne naștem a treia oară, din Duh, adică devenim purtători de Duh. Şi odată ce ne-am născut a treia oară din Duh, moartea nu mai are putere asupra noastră. Şi suntem încă de aici, ca să zic aşa, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei, această carte are acest subiect: cum se poate naşte omul, care sunt traseele pe care trebuie să le urmeze şi, mai ales, care sunt obstacolele şi luptele pe care el trebuie să le ducă pentru a nu fi ucis pe acest traseu?

Acestea fiind zise, putem să citim orice pagină, orice propoziţie din această carte, pentru că dacă suntem angajaţi în această luptă, şi suntem conştienţi, şi bănuiesc că toţi cei care am venit aici, indiferent cât suntem de tineri sau de vârstnici, cred că suntem dintre cei conştienţi şi angajaţi. Deci observaţi: angajaţi! In limba greacă termenul este αγωνία (agonie); αγων (agon) înseamnă o luptă atletică, o luptă teribilă pentru dobândirea premiului în întrecerile olimpice, şi care la noi a fost preluat cu sensul de lupta finală dintre viaţă şi moarte, prin care sufletul se luptă pentru a nu fi răpit în iad, cum ştiţi, agonia morţii, lupta cu moartea propriu-zisă. Ei, această carte se adresează tuturor celor ce sunt conştienţi că, dacă ne-am născut pe lumea asta şi suntem botezaţi în Biserica Ortodoxă, nu există niciun alt lucru mai important decât angajarea în această luptă pentru mântuirea sufletului. Dacă suntem conştienţi de acest lucru, atunci, dintr-o dată, lectura cărţii devine palpitantă de-a dreptul. In fiecare propoziţie, din fiecare frază înveţi ceva, şi ipso facto, treci la practică. Si aici mai trebuie o precizare. Stiţi că în lupta trupească, în lupta ca războinic, soldatul nu intră în luptă din prima. Bărbaţii care au făcut armata, stiu că în prima fază, la paramilitară, ţi se dau puşcoace de lemn. Te joci cu alea de lemn, te faci că tragi, înveţi mişcările. Dacă eşti spadasin, întâi cu floreta înțepi sacul de nisip, te antrenezi în sală, unde nu ai niciun duşman. Dacă faci box, dai într-un sac şi zici că ăla îţi este duşman.

Aici este necesară o precizare. În momentul în care te-ai botezat și te-ai angajat conştient, când ai zis: „Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul…”, din acel moment tu nu mai eşti în sala de antrenament. Din acel moment duşmanul tău este acolo. Cum ai ieşit dinaintea lui Dumnezeu, şi chiar acolo în biserică încep ispitele. Adică ce înseamnă ispite? Încercări! Ispită înseamnă încercare. Adică diavolul este acolo şi zice: „Da? Vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Păi atunci ai de-a face cu mine!”. Şi începe lupta. Deci vă daţi seama, noi nu mai avem timp să stăm nu-ştiu-câţi ani de zile, să stăm aşa, frumos, comod, cum stăm acum, și hai să facem lecţii de scrimă şi după ce facem noi lecţii, creştem mari, frumos, ne ducem la birou, la comisariat, și ne angajăm in armata si mergem în Irak. Nu! Irak-ul e peste noi, aici. Teroriştii sunt printre noi, ca să zic aşa, numai că sunt nevăzuţi, dar ne ascultă, ne văd, ne înregistrează, şi zic: „Lasă că veniţi voi…!” Mi-aduc aminte că spunea părintele Efrem, stareţul de la Vatoped, că diavolul s-a supărat pe el şi la un moment dat i-a spus: „Lasă că nu-mi scapi tu, te prind eu pe tine la înghesuială…!”. Deci vreau să spun că de la vlădică, de la fruntea ţării până la talpa ţării, aici, unde suntem noi, să ştiţi că nu suntem lăsaţi și suntem în vizorul acestui terorist desăvârşit, vrăjmaşul sufletelor noastre şi al mântuirii noastre, care este satana şi legiunile lui, foarte învrăjbite împotriva noastră. De ce? Pentru că, aşa cum o să vedeţi din această carte, dacă noi câştigăm lupta, premiul este imens. Este atât de mare acest premiu încât nici măcar cuvintele, imaginaţia şi capacitatea noastră de evocare sunt incapabile să le exprime. Adică cuvintele spun aşa: cine va birui această luptă va împărăţi împreună cu Hristos, va avea parte de fericire veşnică în Rai, împreună cu toţi sfinţii, îngerii, dând slavă lui Dumnezeu. Şi noi auzim aceste cuvinte şi imaginaţia noastră e total blocată pentru că noi, pe lumea asta, nu avem niciun fel de echivalent, cum ne spune Apostolul Pavel, nu avem în niciun fel cum pricepe ce se întâmplă acolo.

Dar, în schimb, avem ceva. Şi ce avem? Neavând dovada, demonstraţia raţională, neavând vederea concretă a Raiului sau a iadului, ce avem? Pentru că avem ceva. Dumnezeu ne-a lăsat ceva. Şi cu acest postulat începe cartea. Ne-a lăsat credinţa. Noi avem credinţa. Şi, dacă aţi văzut în Evanghelie, tot, dar absolut tot ce face Mântuitorul e condiţionat de un cuvânt esenţial: “Credeţi voi că pot să fac Eu asta?”, “Credinţa ta te-a mântuit!”. Acesta este postulatul fundamental. Şi la acest postulat, având în vedere că în trecerea atâtor mii de ani diavolul a avut grijă să umble la sensul cuvintelor, la acest termen numit „pistis”, numit „credinţă”, diavolul a avut grijă să-i deformeze înţelesul şi să zică: „Da, păi uite câte credințe sunt… Şi turcii au credinţă, şi musulmanii, evreii, budiştii. Ce, ei n-au credinţă? Au şi ei credinţă!” Şi atunci, Sfinţii noştri Părinţi ne-au spus: „Aveţi grijă! Nu vă încredeţi în oricine vă vesteşte Evanghelia sau pe Hristos, ci ţineţi dreapta credinţă, orto-doxia“. Deci noi avem un lucru esenţial: avem dreapta credinţă. Dacă suntem toţi aşezaţi în dreapta credinţa, şi noi aici suntem aşezaţi în dreapta credinţă, de-abia acestora li se adresează cu folos această carte. Deci primul lucru de la care noi pornim este dreapta credinţă. Adică faptul că noi nu am văzut Raiul, noi nu am văzut iadul, dar Dumnezeu a avut grijă ca atâţia şi atâţia oameni, sfinţi şi chiar mai puţin sfinţi, să se ducă în Rai, să se ducă în iad, să se întoarcă înapoi şi să ne dea mărturie.

Ba chiar îmi vine acum să vă spun că chiar acum vreo lună de zile, cred, am fost pe undeva pe la Turnu Severin şi m-am întâlnit cu nişte rude, şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că pe strada mea au fost oameni care au fost în Rai şi în iad. Da, şi eu m-am minunat. Uite cât de aproape este Raiul și iadul! Haideţi să vă spun concret. O rudă de vârstă cu mine, pe patul de naştere, la maternitate, a murit. Din cauza travaliului, şi datorită condiţiilor, pe care le ştim cum erau acum treizeci de ani, a murit. Şi ea îmi povestea, fiind o femeie simplă, îmi povestea: „Eu am murit, dar am avut aşa, un fel de vis. N-am mai simţit nimic, doctorii m-au declarat moartă”, au venit cu tot felul de şocuri, de tot felul s-o învie, dar, zice, „eu am avut atunci aşa, ceva, ce nu pot uita”. „Da?”, zic: „Ce-ai avut?” „Păi,”, zice, „eram aşa, ca o fetiţă..”, şi mi-a povestit în detaliu, „o fetiţă cu buline, undeva într-un fel de pajişte, dar ce m-a mirat, florile, mirosul, păsările şi pomii, nu era nimic pe pământ din ce-am văzut eu acolo, nu erau pe pământ, şi nu pot să-mi dau seama cum am putut eu să visez. Oricât m-aş uita eu şi la televizor şi peste tot, nu erau pe pământ. Şi încă un lucru: nu pot să uit ce-am văzut acolo!” Acum, eu, întâmplător, citind şi mai multe cărţi, ştiam despre ce-i vorba. Şi i-am spus: „Măi, ştii unde ai fost acolo? Ştii unde ai călătorit? Ai fost în Rai!” A făcut nişte ochi…! „Cum adică, eu, să fiu în Rai?” „Măi”, zic, „ai fost în Rai! Dacă tu mureai atunci, tu rămâneai în Rai!“. Şi în tradiţia noastră populară ortodoxă, dar şi în mod canonic vorbind, o mamă care moare în travaliu este trecută în rândul mucenicilor. I se spală toate păcatele şi are aceeaşi demnitate şi aceeaşi cinste cu sfinţii mucenici. Deci acest lucru o să-l întâlniţi în tradiţia orală, ca să zic aşa, în tradiţia satului românesc, şi este cunoscut în tradiţia Bisericii. Şi ea a fost foarte mirată. N-a ştiut ce să zică. Şi m-a întrebat: „Dar acum mai pot eu să ajung acolo?” „Ei”, zic, „aici eu nu pot să-ţi răspund.” Oricum, ea a devenit conştientă că a fost acolo şi ca de acum, dacă merită să mai trăiască pentru ceva, merită să trăiască ca să ajungă din nou acolo. Şi mi s-a părut foarte important. Şi tot aceeaşi femeie, ca să vedeţi cât de aproape e Riul şi iadul de noi, vorbind de una, de alta, zice: „Dar să ştii că şi soacră-mea a avut o păţanie, nu chiar ca asta, dar ceva pe aproape.” „Cum?” Zice: „După ce l-a născut pe bărbată-miu, la vreo 5 ani, s-a îmbolnăvit de un fel de furunculoză, şi a făcut aşa nişte buboaie, unul sub mână, de nu mai putea să stea decât cu mâna aşa.” Vă daţi seama, era cât ulciorul; fiind la ţară, nu erau pe vremea aia doctori, acum 50 de ani. „Şi zicea că moare. Şi cineva, o babă, i-a spart acolo şi i-a zis: acuma să vedem ce-o fi. Şi când i-a spart, a murit, clar. A murit, l-a chemat pe popă, să-i facă rugăciunile, că ce să-i mai faci acum? Bătrâna respectivă, leşinată, aşa, cum a fost, a văzut şi ea ceva.” „Păi”, zic, „ce-a văzut?”. „Păi uite ce mi-a povestit mie după 30 de ani”, zice. „Că de-aia m-am mirat că ea avea aşa proaspăt ce-a văzut ea în moartea ei cu ce-am văzut eu în moartea mea. S-a dus undeva, a venit o persoană cam fioroasă, aşa, dar nu o vedea la faţă. Zice: m-a luat şi m-a dus pe nişte culoare întunecate, aşa. Şi acolo erau uşi pe-o parte şi pe alta. Şi se uita, băga capul acolo şi se uita, şi acolo îi zicea: nu e loc aici! Mergi mai departe! Şi femeia respectivă la un moment dat a fost curioasă. Şi s-a băgat după personajul respectiv să vadă și ea ce este în camera respectivă. Şi când a văzut s-a îngrozit atât de tare încât a sărit din vis, din somn, din ce-o fi fost, şi s-a trezit. Acolo a văzut, prima imagine care a izbit-o. Era o femeie goală atârnată de un cârlig, agăţată de limbă. Şi s-a îngrozit atât de tare de zbaterea, de grozăvia aia, cum o fi văzut-o ea acolo, încât n-a mai putut şi imediat şi-a revenit şi a păstrat grozăvenia asta neştiind ce este, zicând că-i o nălucire.” Tot întâmplător, citind în mai multe cărţi, şi dacă le veţi citi, cu vedenii ale sfinţilor asupra iadului, care sfinţi au ajuns pe acolo şi ne-au spus, deci e învăţătură acreditată de Biserică – şi le veţi găsi şi aici-, o să vedeţi că chiar aşa se întâmplă. Şi astfel de viziuni sunt atestate şi confirmate de Tradiţia Bisericii. Iar înţelesul acestui fel de grozăvii, de chin groaznic, este oarecum simplu. Eu o cunoşteam întâmplător şi pe bătrână si pe femeia care era de-o vârstă cu mine şi, între alte păcate pe care le au nu puţine femei, era şi acela de a mai bârfi. Şi fiind la ţară femeia, mai vorbea, nu se prea mai ducea la biserică, mai vorbea una şi alta. Ea, de fapt, acolo, cred că a văzut ceva care, dacă ar fi murit, locul ei acolo ar fi fost. Pentru că limba ei era obişnuită să spună lucruri de un fel şi de altul, blesteme, înjurături şi altele din astea.

Şi în legătură cu acest lucru există chiar aici, în Everghetinos, o poveste, şi pe care ţin să v-o spun acum, pentru că sunt multe lucruri pe care vi le pot spune, dar trebuie să mă trageţi de mânecă, pentru că, totuşi, vreau să vă las să puneţi şi întrebări. Ţin să vă spun în acest moment un lucru important. În legătură cu această viziune avem în Everghetinos o poveste pe care eu n-am cunoscut-o şi n-am întâlnit-o nicăieri. Şi care e importantă pentru noi toţi. Noi zicem, după rânduiala Bisericii, că pe copii îi poţi împărtăși până la şapte ani fără spovedanie. Această carte, care e scrisă acum 1000 de ani şi care colecţionează texte mai vechi, ne spune să fim foarte atenţi. Zice că copiii, câtă vreme sunt prunci – limba greacă face altă distincţie între copil, prunc, copil care nu vorbeşte, copil care vorbeşte, copil care înţelege cum înţelege, adolescent. Sunt altfel de împărţiri. Pentru limba greacă, copilul care nu grăieşte are un nume: νήπιος (nepios) adică „prunc”, cum zicem noi, deşi cuvântul „prunc” n-are nicio legătură cu vorbirea – si zice Sfântul de aici: Câtă vreme copiii sunt νήπιο (nepio), adică nu grăiesc, numai gânguresc, sigur dacă sunt botezaţi merg în Rai! Povestea e a Sfântului Ioan Casian. Şi ucenicul îl întreabă: „Păi dacă-i aşa, cred eu că Raiul e plin numai de prunci! Cu ăştia bătrâni e mai complicat.” „Aa”, zice, „nu-i aşa!”. „Păi cum?!”. „Păi în primul rând nu sunt mulţi prunci botezaţi care mor, sunt destul de puţini care mor. Si încă ceva: lucrul ăsta se întâmplă cu condiţia să nu vorbească. Dar din momentul în care pruncul începe să vorbească, lucrurile nu mai stau aşa, nu mai merge în Rai”. „Păi de ce?”, întreabă ucenicul. „Păi să-ţi dau un exemplu. Să-ţi spun o poveste.” Dar asta-i poveste în sensul că nu-i închipuire. „Eu cunosc pe cineva la Roma, un oarecare personaj important, care avea un copil și care îl creştea aşa cum adeseori am văzut şi vedem cu ochii noştri,” – acum se mai dau şi legi în sensul ăsta – „pe care îl creştea răsfăţat, tot ce vrea copilul făcea, poruncea. Si între altele, copilul ăsta mai avea un obicei: înjura de mama focului. El atâta prinsese el de unde prinsese”. Si spunea – aici cuvântul grecesc este:- „blasfemia slava dumnezeiască”. Eu am avut discuţii aici cu termenul, că de-aia v-am povestit lucrurile astea, că e greu să traduci în limba română, şi i-am spus părintelui cu care lucram că „blasfemia” nu e un cuvânt potrivit cu copilul, copilul nu blasfemiază, ca ce-i aia a blasfemia? Blasfemia e un sacrilegiu cu valoare gravă spus de un om matur. Un copil înjură în schimb, sau vorbeşte urât. Şi atunci a făcut el o notă, pentru că cuvântul grecesc este „blasfemia”. Dar a făcut el o notă în care spune: este vorba de a înjura de cele sfinte. Copilul înjura, cum ştim şi am auzit. Mai ales la ţară, să te ferească Dumnezeu ce scot copiii din gură! Ii aud pe cei bătrâni. „Şi uite cum a rânduit Dumnezeu ca să vină o boală peste copil şi să se îmbolnăvească, și din boala aia să ajungă să moară. Şi în momentul când se apropia moartea, a început să ţipe: <Tată, tată, scapă-mă, apără-mă!!> <Păi ce ai, copile?> <Păi uite, sunt nişte arapi, nişte negri care vin şi se uită la mine!> Se zbătea copilul în toate părţile: <Scapă-mă!!> Tatăl, săracul, ce să facă? El nu vedea nimic. Şi copilul a murit înjurând. A murit scoţând blasfemii la adresa măririi dumnezeieşti!” Şi bătrânul spune aici: „Acest sărman părinte a crescut nu un păcătos mic, ci un păcătos mare pentru gheena focului.”

Vă daţi seama ce cuvânt greu? Lucru pe care nu l-am mai auzit nicăieri. Şi vă spun de ce: pentru că această generalizare, această rânduială de: copilul până la 7 ani este îngeraş trebuie luată cum grano salis, cu mare prudenţă. Pentru că, chiar dacă nu ştie ce face, dar dacă el înjură, se poartă necuviincios, nu mai vorbesc de influenţele negative ale filmelor, sexul, erotizarea precoce, o să zici că merge în Rai? Imaginarul lor este infestat de imagini horror sau de moarte. Mai poate el să se potrivească cu Paradisul? Vă daţi seama că nu se mai poate. Şi ce zice bătrânul? Zice: „Aceşti copii nu ajung în Rai pentru că părinţii lor i-au pierdut! Pentru că dacă tatăl acesta s-ar fi îngrijit şi nu l-ar fi răsfăţat şi nu l-ar fi iubit atât, ca pe odorul lui, şi ar fi fost mai aspru cu el, atunci copilul s-ar fi mântuit.”

Şi acum să punem problema cu un pas mai departe: dacă copilul tău, care e carne din carnea ta şi, oarecum, ia chipul tău sufletesc, este damnat datorită felului în care l-ai crescut, tu mai poţi avea vreo nădejde la mântuire? Tu să fii în Rai şi copilul tău în iad? Mie mi se pare foarte greu de imaginat lucrul ăsta. De-asta vreau să vă spun că lucrul ăsta e important. Că poate-l citiţi şi treceţi peste el. Această poveste e grea în înţelesuri. E grea în înţelesuri şi pentru părinţi, şi pentru copii. Deci trebuie să avem grijă de copiii noştri, şi merită orice sacrificiu pentru a le păzi sufletele de iad. Pentru că Dumnezeu, spune aici, ne-a dat acest lucru ca noi să înţelegem că mântuirea noastră depinde de mântuirea copiilor noştri. Vom fi responsabili înaintea lui Dumnezeu de pierderea sufletelor lor. Sigur, dacă n-am făcut ce trebuie. Acum nu-nseamnă că libertatea copilului… El creşte şi face tot ce vrea. Dar dacă tu n-ai făcut tot ce se putea face pentru ca să-l salvezi de moarte, atunci va fi foarte greu când vom da seama de faptele noastre. Foarte, foarte greu. Acesta era unul din lucrurile pe care voiam să le spun.

Luând-o aşa, cu de-amănuntul, temeiul acestui tratat de arte marţiale în care cei care vor să ducă războiul mântuirii sufletului și să fie în oastea sfinţilor, avându-L Conducător, Împărat pe Însuşi Hristos, aceştia trebuie să ducă o luptă. Si strategiile acestei lupte, icoanele acestei lupte şi armele cu care se luptă ne sunt prezentate în această carte la fel cum ne sunt prezentate în Pateric, la fel cum ne sunt prezentate în Vieţile Sfinţilor, toate bazându-se, evident, pe meditarea, pe lectura Sfintei Scripturi şi pe practica Bisericii. Sunt nişte lucruri care toate merg [împreună] nu merg separat. Deci, dacă noi citim numai această carte, „vai, ce interesantă!” şi pe urmă deschidem televizorul şi vedem un film, gândiţi-vă… Sau citim cartea, şi nu ne ducem la biserică, nu ne spovedim, nu ne împărtăşim. Ce-am făcut? Prin urmare, lectura cărţii cu practica cultuală, cu practica de închinare, vreau să zic a slujbelor bisericeşti, cu lectura şi meditarea Sfintei Scripturi, şi cu fapta bună, cu vorba bună şi cu gândul bun merg împreună. Toate astea formează un tot, un întreg.

Deci prima treaptă ar fi credinţa, asupra căreia nici nu se insistă, pentru că această carte, adresându-se monahilor, nici nu se punea problema necredinţei. Se punea problema doar a îndreptării carenţelor care, eventual, puteau să fie în credinţă.

(va urma)

Legaturi: