DUMINICA IERTARII. “Cand ma necajesc, degrab ma auzi…”

Duminica iertarii (izgonirii lui Adam din Rai)

***

Pr. Alexandr Schmemann:

“… In cele din urma vine ultima zi, numita de obicei Duminica Iertarii, dar al carei nume liturgic trebuie de asemenea mentionat: ‘Izgonirea lui Adam din Rai‘.

Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim, ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata, iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza, iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii Imparatiei lui Dumnezeu in viata noastra, un pelerinaj catre patria noastra cereasca. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam:

“Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie, ce am patimit eu, ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit, ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara, ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara“.

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita <<acestei lumi>>. Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari.

Prima este postirea – refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului.

Pentru a fi eficace, totusi, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne “falim” cu aceasta. Nu trebuie “sa ne aratam oamenilor ca postim, ci Tatalui nostru Care este in ascuns“.

Cea de-a doua conditie este iertarea – “ca de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc“. Biruinta pacatului, principalul semn al stapanirii sale asupra lumii este dispersarea, izolarea, ura. Asadar, prima incercare de a sparge aceasta fortareata a pacatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta inseamna a pune intre mine si “vrajmasul” meu iertarea lui Dumnezeu Insusi. A ierta este depasirea “punctului mort” in relatiile umane si raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crapatura” Imparatiei ceresti deschisa catre aceasta lume pacatoasa si decazuta.

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui!

“Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea preacinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne“.

Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: “Lumina lina a sfintei slave“. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului:

“Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta;

Cand ma necajesc degrab ma auzi

Ia aminte spre sufletul meu,

si-l mantuieste pre el”.

Asculta melodia unica a acestui stih – aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: “cand ma necajesc degrab ma auzi” – si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii Imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nicio alta bucurie, niciun tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, “cand ma necajesc!“. Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate “griji de sufletul meu“. Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi “cheia Postului“. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii.

La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. In timp ce ei savarsesc acest ritual de impacare – pentru ca Postul Mare incepe prin aceste miscari ce exprima dragostea, reuniunea, fratia – strana intoneaza cantarile pascale.

Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina Imparatiei lui Dumnezeu“.

(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

Alte predici si talcuiri pentru Duminica iertarii: