Mărturia înlăcrimată a SFÂNTULUI IOAN IACOB ROMÂNUL, semănătorul smerit al cuvintelor lui Dumnezeu: “Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obștesc, DAR VOI NU L-AȚI PRICEPUT, IAR JERTFA LUI AȚI DEFĂIMAT-O, de aceea nu v-a putut ajuta. MÂNTUIȚI-VĂ CUM PUTEȚI ȘI PRIN CINE PUTEȚI, că, Slavă Domnului, încă mai aveți prin cine!”

5-08-2017 Sublinieri

Iubitii mei frati si surori in Domnul,

Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceste pe cei risipiti si nemangaiati parinteste, pe cei oropsiti (care suntem de o credinta si un cin), va rog eu, mult pacatosul si nevrednicul vostru frate, sa ma ingaduiti a va face o mica marturisire. Stiti ca fiecare om se indeletniceste in viata cu ceea ce a invatat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu macinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucatarul cu gatitul, doctorul cu lecuitul si fiecare lucreaza acolo unde se pricepe si unde este obisnuit.

Eu, unul, n-am avut parte sa deprind vreo meserie ca lumea, care sa ma inlesneasca in viata. Am fost de mic stangaci la lucruri practice si vazand ai mei ca nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mana dascalilor, care s-au straduit, saracii, cu mine numai putin de 12 ani de zile, pana ce m-au invatat desavarsit a citi si a scrie. Dupa ce le-am scos peri albi in cap si cand credeau ca au facut om din mine, atunci m-au scapat fara veste la manastire. Acolo m-au cercat parintii la felurite ascultari (pana ce la urma m-au trimis si ca vanzator la crasma manastirii din Humulesti), dar eu nefiind deprins, pe toate le faceam pe dos. Daca au priceput proiestosii ca eu nu sunt bun la nimic altceva decat la citit si la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cartile si hartiile (pe la Seminarul manastirii, pe la cancelarie si la biblioteca). Acolo am mucegait eu mai toata vremea, de la varsta de 18 ani. Chiar si aici in Palestina, la manastirea Sf. Sava, m-au lasat in cele din urma mai mult cu cititul la Biserica si la chilie (unde ma ocupam in taina si cu scrisul). Au inteles si acolo ca nu pot face din mine nici bucatar, nici econom si nici ingrijitor la metoace, de aceea m-au lasat la ceea ce ma pricep. A fost o vreme cand au incercat cei mari sa-mi smulga condeiul si cartile din mana si nu stiu cum (din greseala ori de nevoie) mi-au dat sa tin in mana mea stangace “carja” grea de egumen. Dar eu, ca cel neincercat am apucat-o si pe asta anapoda si lunecand, m-am povarnit la vale spre Marea Moarta! Dupa ce m-au bantuit mereu valurile ei cele amare si sarate aproape 6 ani de zile, am scapat abia viu pe aceasta stanca de granit, ca pe un ostrov la liman. Aici, frecandu-ma mereu de stanca asta grunturoasa, s-a mai luat rugina de pe penita mea parasita si am inceput sa-mi vad de ocupatia mea veche, adica scrisul, pe care-l am ca lucrul mainilor in viata mea singuratica. Dar rucodelia mea nu se intreaba aici pe piata, caci lumea de azi este satula pana in gat de carti si caiet.

In vremea veche, pe la Sihastrii, scrisul si copierea cartilor era cea mai de seama ocupatie a calugarilor, caci lumea cauta cartile ca pe aur si argint. Pe atunci nu era descoperit tiparul, care sa concureze pe scriitori si nici radioul, ca sa distreze pe cititori. Acum lumea, saraca este tare grabita, n-are vreme sa-si strice ochii cu buchiile calugarilor mucegaiti.

[…]

Asa este duhul lumii de azi si n-ai ce-i face. Daca se gaseste vreun calugar care mai scutura vechiturile lui de carti si mai picura din ele vreun strop de cuvinte duhovnicesti pe hartie, e privit ca ceva neobisnuit de catre unii. Si eu le dau dreptate, caci la zgomotul radioului, cuvantul Evangheliei sau al Sf. Parinti nu se mai poate auzi. Iar la lumina electrica si la stralucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe intunericul si saracia din suflet. Si asta o zic pentru cei din lumea moderna, insa o bucatica din lume suntem si noi, saracii. Poate vor zice unii ca si la radio auzi Evanghelie, Liturghie si predici. Cum nu, cum nu! Le auzi foarte frumos dupa ce rag ca boii fel de fel de mascarici lumesti si te intuneca cu cele paganesti, apoi incep sa ingane si cele sfinte dupa cum si diavolul, ispitindu-L in tot chipul pe Mantuitorul in pustie Ii pomeneste si de cuvinte din Scriptura. Dar oare din evlavie fac asta? Acum sa lasam moda in pace si sa ne intoarcem la vorba noastra. Eu cred ca o indeletnicire pe care o aveau si parintii din vechime nu vatama deloc pe lumea de azi. Mai ales daca materialele, adica frunzele pentru rucodelie sunt luate din Sfanta Scriptura si nu au nimic strain de pravoslavnica credinta.

Or fi poate multi care sunt ghiftuiti si n-au nevoie de vreo gustare saraca pe care le-o intind eu, smeritul. Pentru asta nu este nicio suparare. Cu sila nu pot face pe nimeni sa primeasca lucrul meu. Eu impart din rodul ostenelilor mele la oricine se intampla, fara sa am vreo pretentie de plata, caci acum plata mi-ar aduce mai multa paguba decat folos. Un batran din Egipt impletea cosnite si le arunca pe apa, caci nu avea cui le vinde. Si eu impletesc ce pot si neavand chip de vanzare, le arunc la trecatori, adica la fratii si surorile de acelasi neam, pe degeaba. Cine are nevoie, primeste rucodelia mea si cauta sa foloseasca si altora. Altii primesc hartiile ca sa le astearna frumos pe masa, ori pe fundul cufarului. Si, in sfarsit, sunt unii mai habotnici (mai grabiti in viata), care in graba lor cea mare, le calca in picioare pe bietele mele impletituri, sau le sfasie frumos si se duc in drumul lor. Pot eu sa le zic ceva la unii ca acestia? Nicidecum. Ca eu le-am intins de bunavoie. Nu mi-au cerut ei. Dupa cum nu-mi este de folos ca sa cer plata de la cei care se folosesc de rucodelia mea, tot asa nu pot sa ma supar daca cineva o defaima sau o distruge.

In Sf. Evanghelie, Domnul ne arata prin pilda semanatorului, ca samanta se arunca in toate partile: si langa cale, si in spini, si pe locuri pietroase, ca si pe pamantul cel bun. Ca din toate semincioarele tot va rasari ceva la urma, desi poate ca samanta este cam slaba. Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu si din cele ce am adunat din cartile Sfintilor Parinti, eu ma straduiesc sa alcatuiesc carticele mici sau foi, pe care sa le am la indemana pentru folosul meu si a celor care poate sunt lipsiti de carti, iar daca le au, poate nu au vremea sa le citeasca in intregime. De aceea, eu le scriu mai pe scurt, pentru usurinta. Aceste foi si caiete sunt ca niste samburasi duhovnicesti pentru cei cu sufletul nevoias ca si mine. Acei care sunt satui de poame carnoase, desigur ca nu se uita la samburi. Dar ii rog, pentru dragostea lui Dumnezeu sa nu calce in picioare si sa piarda aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori si cu lacrimi, caci vor veni zile, cand se vor strange de vrajmasi cartile cele bune (adica poamele cele duhovnicesti) si atunci nevoiasii vor cauta samburasi vechi si nu vor afla. Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati ca ochii din cap Sfintele carti, iar insemnarile scoase din ele sa nu le defaimati, daca n-au ceva strain de dreapta credinta.

Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte talcuite din greceste (care nu s-au scris inca pe romaneste), iar altele sunt alcatuite pe scurt din Sf. Scriptura, ori din cartile Sf. Parinti (ca o esenta dintr-o floare) si sunt asezate in calupul versului, ca sa fie mai usor de citit. Toate au in ele cheagul dreptei credinte si sunt presarate cu marturii de la Sfintii Parinti ca si cu niste mirodenii, ca sa nu se strice. Va rog pe toti din inima sa intelegeti si asta: ca eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputintelor mele si pentru trezirea simturilor mele celor amortite. Totodata, ele sunt si ca o marturisire inaintea Ziditorului, a nenumaratelor mele faradelegi, cand nu mai am cui le marturisi. Deci, sa nu vi se nasca parerea ca eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu spre mustrarea mea, ca doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet. Daca mustrarea constiintei mele se potriveste si la altii, asta nu inseamna ca eu le-am scris in pofida lor. Daca mai inainte am amintit si nume straine in foile mele, apoi asta am facut-o numai in problema Iordanului si nu din rautate, ci din adanca durere pentru un locas sfant, care se pustieste, pentru hatarul unuia ca Gherasim. Mi-ar fi cu neputinta sa alcatuiesc stihuri, pana nu simt adanc in inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene; dar asta se intampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot canta in versuri, adica nu pot impleti cuvinte in stihuri, care sa miste inima altora. Cand scriu ceva mai miscator, simt o durere la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din insasi inima mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg insotite de lacrimi uneori. Pentru asta, adevaratele stihuri misca pe cititori aproape tot asa cum a fost miscata si inima celui care a scris. De aici puteti intelege mai bine ca stihurile mele zugravesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii straine. Eu pana nu simt, nu pot scrie. Pana nu ma mustra cugetul, nu pot sa scriu stihuri de mustrare.

Si acum, fratilor si surorilor duhovnicesti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele sau prin purtarile mele, va rog in numele cel Sfant al Domnului sa ma iertati, caci cine stie daca ne vom mai vedea in viata asta. Sa nu aveti vreo parere gresita din cele ce scriu eu. Au fost unii care m-au rugat sa le copiez din hartiile mele si din asta am prins curaj sa scriu mai multe si sa le imprastii pe la mai multi frati si surori, catre care eu ma simt indatorat pentru multe binefaceri. Cand eu eram in grea stramtorare si saracie, mai toti au alergat ca sa ma ajute cu ceva, ba unii au ajuns pana la jertfa. Si eu am primit prinosul dragostei lor cu multumire. Azi, oare de ce sa va jigneasca, daca eu va intind cu drag, rodul cel sarac al ostenelilor mele? Aud ca unii se infurie si vor sa impunga, cand eu le trimit cu dragoste ceea ce am. Din nou va zic sa iertati pe saracul vostru frate, ca n-are ceva mai bun, ceva mai de pret sa va puna inainte, ca chezasie pentru dragostea ce va datoreaza. Acest frate al vostru a fost gata odinioara sa se jertfeasca pentru folosul vostru obstesc, dar voi nu l-ati priceput, iar jertfa lui ati defaimat-o, de aceea nu v-a putut ajuta. El insa va ramane adanc recunoscator la cei care i-ati ridicat oarecand crucea greutatilor (ca si Simon Cirineanul), sau i-ati sters sudorile de sange pe drumul cel greu al necajitei lui egumenii. Gandindu-ma ca multi dintre fratiile voastre, inhamati fiind la ascultari in locasuri straine, unde nu puteti auzi o slujba sau o citire romaneasca, m-am gandit, zic, ca poate un buchetel ori o cununita impletita cu floricelele graiului romanesc sa va aduca o mica mangaiere. Daca veti intalni si spinii mustrarilor, sa nu va tulburati, ca ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culesi din inima mea cea stearpa.

Iubitii mei frati, in starea in care ma gasesc eu astazi, nu va mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios. Daca as fi silit sa intru iarasi in osteneli si scarbe ca inainte, in scurta vreme ma pogor in groapa. Din asta am capatat si boala care nu se desparte de mine. Ceea ce mi-a ramas de facut in viata aceasta este sa-mi plang pacatele si, pe cat imi ajuta Dumnezeu, sa mai adun manunchiuri duhovnicesti, ca sa fie ca merinde sufleteasca pentru mine si pentru cei nevoiasi ca mine. Poate folosindu-ma eu, voi putea sa folosesc si altora, care n-au ragaz acum sa rasufle. Altceva nu sunt in stare sa fac. Daca as sti ca macar cativa au dragoste sa jertfeasca o ora pe saptamana pentru citire, eu as prinde mult curaj sa descopar multe comori duhovnicesti din limba greaca. Ori daca mai este cineva dintre cei mari sau din fratiile voastre, care ar mai crede insa ca ar putea sa mai puna vreo sarcina (ca inainte) pe spatele meu cel slabanogit, eu il rog pe unul ca acela sa se paraseasca de acel gand, ca ce nadejde poate sa mai fie la cel din groapa? Mantuiti-va cum puteti si prin cine puteti, ca, Slava Domnului, inca mai aveti prin cine. Pentru mine, gropnita de aici se arata a fi mai primitoare decat nisipul Sfantului Iordan. Lui Sf. Ioan Botezatorul ii place sa ramana mai departe singur, descult si flamand, acolo pe malul Iordanului, decat sa aiba un ucenic nepriceput ca mine.

Al vostru nevrednic frate si smerit rugator catre Domnul,

Ioan Iacob Ieromonahul”

(din: Sfantul Ioan Iacob Romanul, Hrana duhovniceasca“, Editura Lumina din Lumina, 2006)

Va mai recomandam:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

Etichete (taguri)

,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Mărturia înlăcrimată a SFÂNTULUI IOAN IACOB ROMÂNUL, semănătorul smerit al cuvintelor lui Dumnezeu: “Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obștesc, DAR VOI NU L-AȚI PRICEPUT, IAR JERTFA LUI AȚI DEFĂIMAT-O, de aceea nu v-a putut ajuta. MÂNTUIȚI-VĂ CUM PUTEȚI ȘI PRIN CINE PUTEȚI, că, Slavă Domnului, încă mai aveți prin cine!”

  1. Pingback: SFÂNTUL IOAN IACOB HOZEVITUL, “MICUL ORFAN” care L-a primit pe Hristos Cel înviat în schimbul părinților pierduți – MĂRTURII MIȘCĂTOARE despre VIAȚA ȘI MINUNILE sfântului ocrotitor al celor SINGURI și STRĂINI ÎN LUME, al o
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate