Mitropolitul Augustin Kandiotis: Omilie la SFANTUL TEOFAN MARTURISITORUL (12 martie)
EXILAT ÎN SAMOTRACIA
“Biserica, iubiţilor, Biserica este ca şi cerul. Cerul este plin de stele. Unele sunt mici, altele sunt mari. Toate strălucesc noaptea. Ziua străluceşte cea mai mare stea, care se numeşte soare. Aşa este şi Biserica: un cer, un cer duhovnicesc. Soare este Hristos. Stele sunt sfinţii. Sfinţii strălucesc pe tăria duhovnicească a Bisericii. Strălucesc prin învăţătura lor, prin viaţa lor, prin minunile pe care le fac. Stelele se deosebesc una de cealaltă. Şi sfinţii se deosebesc unul de altul în cinste şi-n slavă. Fiecare din sfinţi are propria strălucire şi propriile harisme. Nenumărate sunt stelele. Nenumăraţi sunt şi sfinţii.
Unul din aceşti sfinţi este şi Sfântul Teofan Mărturisitorul, căruia Biserica noastră îi sărbătoreşte pomenirea pe 12 martie. Acestui sfânt îi închinăm această scurtă omilie a noastră. Dacă vom fi atenţi, vom primi mult folos.
Vorbim simplu, pentru că vrem să ne înţeleagă toţi, până şi cei care nu ştiu carte. Poate că cineva, care face pe învăţatul şi înţeleptul, nu se va mulţumi cu aceste cuvinte simple, ci va dori să audă filozofii, minciuno-filozofii. Dar cu ce se va folosi poporul din minciuno-filozofii? Cu ce se va folosi şi el însuşi? Noi vom vorbi cu limba cu care au vorbit în lume pescarii Galileii, ucenicii şi apostolii lui Hristos.
***
Sfânt
ul Teofan Mărturisitorul a trăit în secolul al VII – lea d.Hr. S-a născut în Constantinopol. Părinţii săi erau bogaţi şi aveau relaţii la palat. Voiau să-şi vadă copilul evoluând social şi urcându-se la înalte demnităţi şi poziţii. Chiar dacă avea chemare spre viaţa călugărească, părinţii lui l-au constrâns să se căsătorească. L-au căsătorit cu o fată aleasă, Irina. A trăit cu ea opt ani. A trăit în iubire şi înţelegere cu ea. Au fost un cuplu iubit. Făceau împreună rugăciunea, citeau Scriptura, mergeau la biserică şi-şi îndeplineau toate îndatoririle lor religioase.
Cu cât anii treceau cu atât mai mult iubirea faţă de Hristos se mărea. Dar în anii aceia avea loc o groaznică prigoană împotriva creştinilor ortodocşi, care venerau sfintele icoane, iar Teofan şi femeia lui au luat hotărârea comună să lase lumea şi să se ducă la mănăstire. Irina s-a dus într-o mănăstire de maici. Teofan s-a dus foarte departe. S-a dus pe vârful unui munte, care se află în marginea Mitilinei, în Singrio. Acolo şi-a ridicat o chilie şi vedea doar munţii şi marea. Om nu călca pe acolo. Teofan era tot numai rugăciune. A trăit şase ani o viaţă foarte aspră, încât ar crede cineva că cel care trăieşte astfel nu este om, ci înger. După mai mulţi ani a plecat de acolo şi s-a dus în alt loc; a ridicat o mănăstire renumită, în care mulţi dintre cei care erau prigoniţi şi urmăriţi pentru credinţă alergau şi îşi aflau ocrotirea.
Iconomahii dominau atunci. Împăratul iconomah Leon al V–lea, numit şi Armeanul, l-a chemat pe Teofan şi a încercat prin cuvinte linguşitoare să-l facă şi pe el iconomah. I-a promis să-i dea oricâte monezi de aur ar dori şi să dispună de ele cum vrea. L-a şi ameninţat însă că, dacă nu-l va asculta, îl va spânzura pe un lemn şi-l va lăsa să-l mănânce corbii. Dar pe Sfântul Teofan nici ameninţările, nici promisiunile nu l-au făcut să-şi schimbe credinţa.
Tot aurul din lume să mi-l dai, a spus împăratului, nu mă lepăd de credinţa mea şi de moarte nu mă tem. Să pregăteşti acum lemnul şi să mă spânzuri. Tot ce vrei să faci, fă mai repede.
Împăratul, după ce a văzut că nu poate să-l constrângă nici cu promisiuni, nici cu ameninţări, l-a trimis la patriarh. În vremea aceea patriarh era unul care se numea Ioan Prezicătorul. Patriarhul acesta era iconomah. La acesta l-a trimis pe Teofan. Patriarhul o făcea pe înţeleptul şi pe ritorul şi credea că prin sofismele şi ritorismele lui va combate argumentele Sfântului Teofan şi-l va face şi pe el iconomah. Multă vreme a discutat cu el, dar Sfântul Teofan îl biruia în discuţii pe patriarh, iar iconomahul patriarh, mânios din cale afară, l-a trimis pe Sfântul Teofan înapoi la împărat şi l-a sfătuit: Împărate, acest om nu-şi schimbă cugetele; mai uşor este să înmoi fierul şi să-l faci ceară decât să-l schimbi pe Teofan.
Într-adevăr, Sfântul Teofan era tare ca fierul, nu s-a schimbat. Împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă. Dar şi dinăuntrul temniţei nu înceta să propovăduiască Ortodoxia; doi ani a rămas întemniţat şi a suferit multe şi grele încercări. Ca să nu se mai audă deloc glasul lui, împăratul l-a scos din închisoare şi l-a trimis în exil. L-a trimis într-o insulă, în Samotracia, care se află la câteva ore depărtare de Alexandroupoli. Acolo a trăit ultimele zile ale vieţii lui. A trăit doar 23 de zile. După aceea şi-a încredinţat duhul. Moaştele lui au fost îngropate în insula Samotracia.
***
Iubiţii mei! Există mulţi care, dacă le spui să trăiască conform cu câte n-a poruncit Hristos, imediat îţi răspund: Noi nu putem să facem cele pe care le zice Evanghelia, nu suntem călugări, trăim în societate, avem femeie şi copil.
Dar iată, Sfântul Teofan a avut femeie, opt ani a trăit în societate şi nu a uitat niciuna din îndatoririle lui creştine. Casa lui a făcut-o biserică. Bărbat şi femeie citeau Sfânta Scriptură, se rugau şi se îngrijeau să facă milostenie şi să facă bine aproapelui în orice chip. Astfel au dovedit că nunta nu este o piedică în credinţă şi virtute. Dimpotrivă, nunta, când există bună dispoziţie şi voinţă, poate să ajute pe om să-şi corecteze caracterul şi să devină om al lui Dumnezeu. Câţi oameni, care înainte de nuntă erau fiare sălbatice, n-au devenit după nuntă liniştiţi şi caractere paşnice!
Dar superior nunţii este altceva: este viaţa feciorelnică, este viaţa pe care o închină un bărbat sau o femeie în întregime lui Dumnezeu. Este o viaţă de iubire înflăcărată şi dumnezeiască, iubire care învinge orice altă iubire pământească şi aceasta ne învaţă Sfântul Teofan. Îşi iubea femeia, dar mai mult L-a iubit pe Dumnezeu şi, de aceea, în acele zile grele în care a trăit, ca să poată să apere mai bine credinţa sa, a lăsat lumea şi s-a dus în pustie. Acolo, Teofan şi-a întărit credinţa cu posturi şi rugăciuni şi astfel împuternicit duhovniceşte a coborât în lume şi a apărat Ortodoxia cu cuvântul şi prin sângele său.
Iubiţilor, să ascultăm cuvintele Evangheliei, care vorbeşte despre post, rugăciune şi milostenie (Matei 6, 1-18). Să-l imităm pe Sfântul Teofan şi pe sfânta lui soţie, să ne întărim sufletul cu aripile postului, rugăciunii şi milosteniei, ca să putem să zburăm sus, în cer, unde sunt toţi sfinţii mucenici trăiesc viaţa fericită şi veşnică!”
(traducere din elină: monahul Leontie)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Fecioria nu e mai mare decit casatoria.
Iisus a fost la o nunta, nu la un pusnic. Nunta este o taina a Bisericii, pe cind fecioria nu. Cum poate fi o netaina mai mare ca o taina?
Casatoria si fecioria sunt doua cai care merg deopotriva inspre Hristos. Nu sunt la concurenta si nici la comparatie.
Ca Sfintul Teofan Marturisitorul, si multi altii ca el, au decis sa se calugareasca nu inseamna ca viata in casatorie este inferioara celei din calugarie. A fost o decizie data si de ispitele din lume de care au vrut sa se fereasca mai tare.
Exista sfinti casatoriti, cu copii. Eu cred ca a pune ceva nefiresc, deasupra la ceva firesc este o erezie.
Constructia fizica si sufleteasca a omului este pentru casatorie. Fecioria este o jertfa a acestei constructii, o jertfa pentru Hristos. O altfel de jertfa. Pentru ca viata in casatorie este mult mai plina de greutati, decit a calugarului.
Fiecare din aceste doua cruci este dificila in felul ei, dar ambele permit, celui ce o vrea, indumnzeirea prin jertfa si despatimire.
Sper sa nu fiu inteles ca as fi anticalugarie. Doar spun ca Taina Casatoriei nu are cum sa fie inferioara fecioriei.
@ MSD:
Te inseli, din pacate. Sfantul Ioan Gura de Aur a zis foarte clar cum stau lucrurile in “Despre feciorie”. Asta nu inseamna ca stau in competitie, intr-adevar. Calugaria nu e nefireasca, ci este “vinul cel nou” al Duhului facut posibil de Intruparea si Invierea Domnului. Chestiunea cu tainele e putin artificiala si scolastica. S-a scris mult despre asta. Sa nu ne impunem propriile pareri sau gusturi, fiindca gresim.
O ipoteza, daca este permisa
Va multumesc
[…] Citind, odata Psalmul 50 din Scriptura, atentia mi-a ramas asupra versetului care este si motto-ul acestei confesiuni: «invata-voi pe cei fara de lege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce!» (Ps.50,14)
Semnificatia cuvintelor de mai sus, tarziu am inteles-o, abia atunci cand «ploile si bruma, viscolul si furtuna» ideilor ateiste au izbit puternic in generatia din care faceam si eu parte, obligandu-ne sa lepadam «haina cea de nunta» – credinta in Dumnezeu – si sa «imbracam piei de oaie» pentru a deveni adevarati «lupi rapitori». Dar fiindca de mici am fost «rasaditi langa izvoarele apelor», pronia divina a facut ca «frunza sa nu cada» pana cand va sosi vremea «sa dam rod si sa sporim » (Ps.1,3) in cele duhovnicesti.
Acum, iata ca a sosit vremea in care incercam sa adunam roadele celor patru ani de studii teologice, cand trebuie sa transmitem si altora sfaturi practice si invataturi ziditoare de suflet. – Un exemplu viu.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, nadajduim ca stradaniile noastre din timpul studiului sa ne fie de folos duhovnicesc si noua si semenilor nostri.
Meditand la versetul amintit anterior, ma gandeam in sinea mea : «Care sunt caile Tale, Doamne? si unde duc aceste cai?» pe care ii vom intoarce pe cei «necredinciosi» la Tine?… Raspunsul mi-a fost oferit de Sfanta Scriptura ce zice: «cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui» (Mt.6,33), deci mi-am zis: «aceste cai, trebuie sa fie neaparat legate de Imparatia lui Dumnezeu, pentru ca omul pentru Dumnezeu a fost zidit».
Astfel, am inceput sa aprofundez aceasta problema pentru a fi de folos si semenilor mei. Am ajuns la concluzia ca aceste «cai» de care vorbeste psalmistul sunt: calea calugariei si calea familiei crestine, singurele cai de mantuire.
Cea dintai cale – a vietii singuratice, a fost randuita de Dumnezeu inca din Eden, cand Adam a fost singur. Ea este rezervata doar celor «alesi si chemati» la aceasta vietuire. Cea de-a doua cale – a vietii de familie, a fost ingaduita si binecuvantata de Dumnezeu in momentul cand in istoria omenirii, (tot in Eden) a aparut prima femeie – Eva, sotia lui Adam si mama tuturor celor nascuti din femeie. Aceasta cale o urmeaza cei care nu pot merge pe cea dintai.
Ambele cai duc spre Imparatia lui Dumnezeu, insa calea calugariei este sublima si presupune un mare urcus duhovnicesc.
In acest sens, Sfanta Scriptura mentioneaza ca «Dumnezeu l-a facut pe om si l-a asezat in gradina Edenului sa o lucreze si sa o pazeasca» (Fac.2,15), apoi «Domnul Dumnezeu, Care facuse din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului, le-a adus la Adam ca sa vada cum le va numi… si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor salbatice ; dar pentru Adam nu s-a gasit ajutor de potriva lui» (Fac.2,19-20).
Aici a aparut prima amagire a vrajmasului, care a fortat oarecum aparitia vietii de familie.
Pentru ca Adam s-a crezut stapan peste toate, a uitat pe moment de ajutorul Stapanului sau si mahnindu-se ca pentru el «nu s-a gasit ajutor de potriva lui» (Fac.2,20), Domnul Dumnezeu, Care mai dinainte a stiut ca aceasta cale singuratica este mai grea si ca de aceea : «Nu este bine sa fie omul singur» (Fac.2,18), «a adus asupra lui Adam somn greu, a luat una din coastele lui si a facut-o pe femeie» (Fac.2,21-22) – ca ajutor potrivit cum avea pretentia Adam. Ea, era «os din oasele lui si carne din carnea lui» (Fac.2,23). De aceea barbatul isi iubeste femeia.
Abia in acest moment, in istoria omenirii apare cea de-a doua cale de mantuire – familia – pe care Dumnezeu a binecuvantat-o aratand ca «omul va lasa pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup» (Fac.2,24) ca la inceput.
De aici intelegem ca la inceput n-a fost asa, ci pentru «invartosarea inimilor», Dumnezeu a facut posibila aceasta cale, pentru ca toti sa se poata mantui.
Calugarii sunt cei care «pricep cuvantul acesta si pentru Imparatia cerurilor se fac fameni» (Mt.19,11-12), adica parasesc cele lumesti pentru a i se putea darui si jertfi lui Dumnezeu.
Judecand astfel, lucrurile am vazut si am inteles ca intr-adevar in lumea aceasta toate sunt desertaciune, daca traim departe de Dumnezeu si chiar cei casatoriti cauta si «se ingrijesc de cele ale lumii, barbatul cum sa placa femeii, iar femeia cum sa placa barbatului» (I Cor.7.33). Atunci, ca un balsam sufletesc au fost pentru mine, cuvintele Apostolului Pavel care zice: «chipul acestei lumi va trece» de aceea «cel necasatorit se ingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului» (I Cor.7,32).
Asa m-am hotarat sa plec la manastire, pentru a deveni monah.
Monahii se-ngrijesc sa-i placa si sa fie pururea cu Dumnezeu in ajutorul semenilor sai.
@ Admin ,
Am nevoie de asistenta dvs. intr-o chestiune .
Desi citesc de ani buni cartile despre personalitatea Staretului sau cuprinzand invataturile acestuia , abia dupa ce am inceput-o pe ultima – “Marturii ale inchinatorilor” ( scrisa de Nicolae Zurnazoglu ) – am observat cat de serioasa este problema cartilor de identitate electronice .
Sigur ca , de cativa ani , sunt si eu la curent , din carti si de pe mail , cu subiectul . Nu vreau sa credeti ca e ceva nou pentru mine .
De remarcat ca fata de cartulia “Semnele vremurilor – 666” , in aceasta carte se continua cu un subcapitol nou ( “Fragmente inregistrate din convorbirea cu Staretul Paisie” , pg 85-91 , rog verificati si dvs. )care clarifica si intareste subiectul .
Stiti cumva daca subcapitolul nou mentionat este accesibil pe net ?
Daca nu , il pot transcrie eu in vederea popularizarii .
Ideea este de a-l populariza si printre cei care nu au cartea . In plus , de a sensibiliza si cativa factori de decizie/influenta din tara , gen Asociatia Politistilor Crestini ( ce sustin ca nu prea e o mare problema ) , mass-media ( pot contacta o anume televiziune , cu care am legaturi ) dar si alte persoane publice .
Acestora am de gand sa le trimit un set de carti ale Cuviosului ( Colectia celor 5 volume , Viata Cuviosului si Marturii ale inchinatorilor ) impreuna cu o adresa de sensibilizare . Apreciez ca e nevoie de trimiterea cartilor pentru a elimina dubiile , pentru a realiza personalitatea Cuviosului .
Multumesc .
Ioan Rudu
@ Ioan R.:
Probabil ca nu sunteti la curent ca anul trecut, cel putin in primele luni, aproape ca numai despre acest subiect s-a vorbit, pe mai toate blogurile ortodoxe si in afara lor, ajungandu-se pana la dezbateri si conferinte publice, emisiuni TV, brosuri raspandite, si adunari de sinod pe tema actelor electronice. Incercati sa dati cautari pe site si pe google si veti gasi o multime de articole.
Subcapitolul respectiv nu stim exact care este, dar nu credem ca este vreun aspect care sa nu fi fost postat, discutat si ras-discutat. Initiativele dv. sunt tardive si inutile, din pacate, au ajuns unii mult mai departe si tot degeaba. Oricum, nu va asteptati sa stea cineva sa citeasca cartile, nu citesc ei nici o mica documentatie la obiect. Vi se va rade in nas si veti fi luat peste picior sau chiar injurat, atata tot. Zarurile au cam fost aruncate.
Doamne, ajuta!
Cununia se supune poruncii date de Dumnezeu protoparintilor nostri in Rai: “Cresteti, inmultiti-va si stapaniti pamantul”. Eva a fost scoasa din coasta lui Adam spre a-i fi lui ajutor (spre mantuire) si pentru a nu fi omul (Adam, ca ipostas) singur (pe acest drum al mantuirii). Asadar, dupa cum spune si Scriptura, cei doi sunt un trup, in prezent acest lucru realizandu-se fie in cele bune – cand unirea lor se face in legea Bisericii, fie in cele rele atunci cand cauza unirii barbatului cu femeia este pacatul. Cand se uneste, deci, barbatul cu femeia in Biserica, omul intreg – barbat si femeie – pun inceput bun poruncii date de Dumnezeu omului inainte de cadere: ca omul intreg sa fie una in sfintenia lui Dumnezeu.
Porunca inmultirii putea fi adusa la indeplinire (Sf. Maxim Marturisitorul, in “Raspunsuri catre Talasie”) intr-o conditie, am putea spune fara sa gresim, feciorelnica, deoarece nu implica pacatul. Ea nu a mai apucat sa fie pusa in aplicare in starea initiala a protoparintilor din Rai, deoarece acestia au cazut, din ispita diavolului, la prima treapta a poruncii: “cresteti” (duhovniceste, in sfintenie). Asa ca implinirea urmatoarelor trepte ale poruncii nu s-a putut face decat dupa cadere, in trup invelit in “haine de piele”, cu firea corupta deja de pacatul stramosesc si supusa mortii. Tocmai de aceea, in primul rand, cununia este Taina, deoarece in Hristos ea intregeste omul in plinatatea lui mai mult decat au fost chiar Adam si Eva in Rai, ori chiar decat au fost Adam cu Eva ca si coasta a sa! Si nu gresim daca spunem ca unirea omului intreg in Taina Cununiei (barbat si femeie uniti in sfintenie) defineste, de fapt, “un trup” in doua ipostasuri uniti intre ei prin al treilea: Hristos.
Calugaria nu e Taina, deoarece nu-l restaureaza pe om in sensul integral initial al creatiei, dar ajunge mult mai repede la rezolvarea (bineinteles nu automat, ci daca este traita in sensul ei propriu) unei conditii preexistenta chiar cununiei – despatimirea si sfintenia. Si asta deoarece in Rai Adam era nepatimitor dinainte de a purcede la infaptuirea poruncii lui Dumnezeu, fiind imbracat de la inceput cu Harul Duhului Sfant. Ori, chiar si casatoriti fiind cei doi – omul intreg, barbat si femeie – nu pot fi binecuvantati de Dumnezeu in unirea lor decat daca, in primul rand, ei cauta sa implineasca despatimirea si sfintenia (spre mantuirea celor doi si a urmasilor lor).
Ca atare, in lumea decazuta in care traim aceasta comparatie nu se poate face cu adevarat in acelasi sistem de referinta deoarece randuiala firii corupte de pacat este, in chiar natura sa, bulversata, uneori chiar rasturnata. Iar Bunul Dumnezeu in marea Lui mila nu a conditionat mantuirea omului nici de o cale, nici de cealalta, ci pe oricare pasind se poate mantui omul.
Dar… si aici e un mare ascuns al problemei, in ecuatie nu e numai omul cu pacatul sau si cu Bunul Dumnezeu ci mai e si … diavolul! Altfel spus, intreaga istorie a omului definita ca “raspunsul afirmativ al omului la chemarea lui Dumnezeu” trebuie sa rezolve si problema ingerului cazut, adica a sursei raului. Omul din capul locului era menit sa cunoasca si raul (acesta deja exista), dar prin Duhul Sfant, dupa implinirea proto-poruncii, dupa ce ar fi “crescut” (intarit in sfintenie) si dupa ce ar fi “stapanit pamantul” (materia), tocmai ca sa nu poata fi corupt de rau.
Asa ca omul, ca un frate, e chemat de Hristos sa rezolve si problema raului din lume – “voi veti judeca lumea” spune Mantuitorul, adica pe cel sub a carei putere “lumea-ntreaga zace”. In lumea cazuta omul cunoaste deja raul inainte de a-i putea face fata (la fel ca Adam si Eva de fapt, dupa ce au cedat ispitirii). Ba chiar omul a pervertit si restul poruncii dumnezeiesti, inmultirea facandu-se in pacat (“in pacate m-a nascut maica mea” zice psalmistul) ori chiar prin desfranare, iar stapanirea lumii se realizeaza tot in pacat, egoist, uneori chiar magic, ca o siluire totala a naturii in sensul celui rau. Astfel incat a fost nevoie de Golgota pentru ca omul sa-si “vina in fire”. Iar prima prioritate este acum pentru om de a scapa de sub puterea diavolului si a pacatului prin conlucrarea cu Dumnezeu in legea noua a Mantuitorului Hristos, adica in Biserica. Ca altfel, nici nunta nu mai e curata.
Iata de ce in lumea decazuta a te sfinti e mai inainte decat a te inmulti (a te re-intregi cu celalalt de sex opus), iar calugaria e prima deoarece prin sfintire omul isi mantuieste sufletul si judeca raul din lume (“lumea a si fost judecata” zice Scriptura). Calugaria rezolva atat premiza de la care pleca in drumul sau Adam (nepatimirea) cat si o parte a poruncii primite de protoparinti – “cresteti” si “stapaniti lumea”, adica sfintirea, stapanirea patimilor (asta fiind de fapt lumea cazuta) si iesirea de sub puterea celui rau. Cu alte cuvinte, scopul prin excelenta al calugariei este atingerea desavarsirii in sfintenie si stapanire. Iata de ce, in ordine duhovniceasca, calugaria nu numai ca este fireasca, dar are si intaietate.
Dar, daca prima este calugaria, cununia este cumva, si din alta perspectiva, mai mare deoarece rezolvand si ea, chiar daca la alta intensitate, problema mantuirii ori chiar a sfinteniei (ceea ce afirmati si Dvs prin postarea de fata) implineste, insa, in plus si porunca inmultirii. Ori inmultirea dupa porunca nu se poate decat din omul intregit, barbat si femeie, dar in Hristos. Cand Mantuitorul spune “fiti desavarsiti, precum Tatal vostru desavarsit este”, El cuprinde aici si o caracteristica fundamentala a Tatalui revelata noua prin Fiul, anume tocmai aceea ca “din veci El naste pe Fiul”; iar omul intregit barbat-femeie (in taina unirii Hristos-Biserica, dupa cum puncteaza Sf. Apostol Pavel) o implineste si pe aceasta (Om Nascator – cu majuscula, adica in sfintenie) conlucrand, iata, cu Domnul la aducerea pe lume (in trup si Duh) a unor noi Icoane ale Dumnezeului celui viu: copiii. Ca dupa ce le da viata, omul intreg – barbat si femeie – trebuie sa conlucreze cu Dumnezeu pentru a si “creste” in Duhul noile vlastare!
Dar chiar si compararea “canonului” pe care si-l asuma fiecare spune multe:
– Fecioria calugarului se traduce pentru mirean in a fi insurat cu femeia lui in Taina Cununiei (adica in Hristos), fara inselare (in gand, privire si fapta), in a avea o viata evlavioasa impreuna, cu post, spovedanie si rugaciune si crescand reponsabil si in duh crestin copiii pe care-i da Dumnezeu.
– Ascultarea calugarului inseamna pentru soti ascultarea amandurora de duhovnic si de nasi (daca au fost alesi duhovniceste) si chiar ascultarea in iubire de catre unul a celuilalt fata de nevoile acestuia din urma.
– Saracia calugarului inseamna pentru cei casatoriti milostenia data celor in nevoie din prisosul rezultat din munca familiei, inseamna a nu urmari imbogatirea ci mai intai dreptatea lui Dumnezeu si Imparatia cerurilor (ce stim ca se afla in inima fiecarui om, calugar ori casatorit) restul avand grija Bunul Dumnezeu sa ni le adauge (“ca stie El nevoile voastre”), inseamna a multumi Domnului pentru cele ce le avem si pentru cele din care ne-a ferit.
Cu alte cuvinte, acelasi lucru in esenta, dar de alta intensitate si nuanta!
Dovada: preotul, fie el casatorit sau ieromonah, este la fel de vrednic sa aduca Jertfa cea nesangeroasa din cadrul Sfintei Liturghii. La fel si primirea Sfintei Impartasanii pentru toti ceilalti.
In concluzie, dilema rationalista cununie/calugarie nu e reala deoarece fiecare din cele doua situatii abordeaza probleme existentiale omenesti care nu au suprapunere deplina, iar resorturile lor intime difera prin prioritatile pe care le rezolva cu precadere, in esenta ele urmarind ca finalitate acelasi lucru: mantuirea. Ori acest lucru este cu adevarat important. De aceea, compararea lor absoluta in termeni dialectici e un non-sens duhovnicesc, deoarece sistemul de referinta integral, in acest caz, nu e fix si, ca atare, nu poate fi conceput. Important e ca “toti sa fie una in Hristos” asa cum si Hristos este in Tatal prin Duhul Sfant. Ca nu calugaria ma mantuieste, nici casatoria ma pierde, ci importanta e inima si buna credinta a omului in patimirea de buna voie a crucii sale.
Problema, deci, se rezolva intim, in forul cel mai adanc al inimii,
de fiecare in parte in conlucrarea lui cu Dumnezeu spre mantuire; nu exista o rezolvare “teoretica” pentru ca nu exista de fapt, teoretic, aceasta problema.
Sf. Postol Pavel ca si marele sau urmas Sf. Ioan Gura de Aur se adresau unor oameni care (ca si noi, din pacate) intelegeau de la sine ca “natural” ceea ce in om este decazut, de aceea ei lauda mai mult fecioria si bine au facut, pentru ca noi toti sa nu uitam care sunt prioritatile si cu ce sa incepem in a pune inceput bun. Astfel, mediul monastic a fost totdeauna pastratorul prin excelenta al comorilor Ortodoxiei in ispitirile care au luptat Biserica lui Hristos de-a lungul timpului. Dar, iarasi, sa ne amintim si cum poporul l-a urmat pe Marcu al Efesului, rusinand astfel ierarhia apostata, asta nefiind singura data cand poporul (alcatuit in marea majoritate din mireni casatoriti) a dat dovada de dreapta socoteala….
In incheiere, va voi spune o mica si adevarata istorioara care puncteaza, cred, foarte bine perspectiva celor de mai sus: am fost de fata cand o tanara in tinuta corespunzatoare (batic, fusta lunga, pantofi fara toc, etc), dovedea din dialogul pe care il purta cu Parintele Nicolae Tanase preocuparile sale mistice; iar la un moment dat l-a intrebat pe Parintele, spunand ca ea e gata sa faca tot ce-i va raspunde acesta: sa se marite sau sa se calugareasca? Dupa o secunda de reflectie, Parintele i-a raspuns pe loc: daca nu esti buna de nevasta, nu esti buna nici de calugarie.
Judecati si dumneavoastra….
Ma iertati si tuturor post cu folos!
Nu am gasit la nici un Sfant Parinte un comentariu de acest fel, dar doar din propria-mi judecata vad cum Dumnezeu i-a randuit pe oameni (ca si pe celelalte vituitoare, de altfel) sa se inmulteasca, inainte de caderea in pacat, inainte de a se fi vazut goi, inainte ca Adam sa o fi cunoscut pe Eva.
27Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
28Dumnezeu i-a binecuvîntat, şi Dumnezeu le-a zis: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul, şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt.“ (Facerea 1)
Deci fiintele pamantului, si oamenii bineinteles, au fost chemati la o altfel de cununie. Fara de cunoastere trupeasca.
Cei ce traiesc in feciorie sunt asemena ingerilor din ceruri, care nici nu se marita si nici nu se insoara, asa cum Mantuitorul le spune Saducheilor. Iar unii dintre oameni se faca fameni de unii singuri, pentru a dobandi Imparatia Cerurilor. Nu acei ce se nasc fameni, nici cei ce sunt facuti fameni de catre oameni, ci numai acei ce se fac singuri fameni mostenesc Imparatia.
Iar celor dintre protestaniti, ca de exemplu prietenul Miron Stelian Daniel, care vad numai latura practica a problemei, adica inmultirea oamenilor pe pamant, Sfantul Ioan Gura de Aur le spune clar: “Oamenii s-au inmultit suficient pe pamant, iar cine doreste sa traiasca in feciorie poate sa o faca”. Si asta a fost spus in sec III.
Sa nu mai punem la socoteala toate sfaturile si indemnulrile dumnezeiescului Pavel in privinta pastrarii fecioriei.
Dar cine nu poate trai in feciorie, asemena ingerilor, sa se insoare, si se va mantui, avand pogoramant de la Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca ne spune ca numai in calugarie sau in cununie se poate mantui barbatul.
@ admin
Nu am pretentia ca sunt a toate stiutor, dar…
Cel mai mare sfint daca spune ca, calugaria este mai mare decit casatoria, ii voi raspunde: Esti mare, dar nu esti Biserica.
Pina Biserica nu statueaza sinodal ca, calugaria este taina, ca este mai mare decit casatoria, eu nu o sa consider ca casatoria este inferioara calugariei. Daca gresesc pacatul sa fie al mau, iar nu al vostru.
Nu este scolasticim si nici protestantism.
Iar apelul la Sf. Ioan Gura de Aur sau la alti sfinti mai ca este apelul la infailibilitatea papei. Doar Dumnezeu nu poate gresi. O forma de control a greselilor este filtrul soborului (sinodalitatii) Bisericii. Doar acolo s-au certificat ca fiind pareri dogmatice parerile Sfintilor (nu toate). Pina la consacrarea de catre sinod, era o parere de autoritate, nu o dogma.
Astfel dogma este faptul ca exista taina casatoriei. Nu exista dogma care sa consacre taina calugariei.
Totusi, avind in vedere faptul ca, calugarul se casatoreste cu viata de veci intru Hristos, s-ar putea interpreta ca si el este asemeni casatoritului. In aceasta logica el poate fi egal casatoritului, nu poate fi mai mare. Daca nu ma insel Sf. Antonie cel Mare a primit o lectie sfinta fiind-i indicat cineva casatorit ca fiind mai mare decit el.
Dar asta nu are valoare de dogma.
Casatorit sau in calugarie, mare esti dupa cit iti lucrezi mintuirea si indumnezeirea.
Deci marele duhovnicesc (adica starea de fapt rezultata ca urmare a lucrarii spre Dumnezeu) nu este acelasi cu marele dogmatic. Dogmatic, casatoria este recunoscuta ca taina a Bisericii, iar calugaria nu.
@Mihail
Frate, cum poti sa faci protestant pe unul care face apel la principiul deciziei sobornicesti? Eu nu am vazut latura practica, ci am vazut sofismul personalitatii aplicat in toata splendoarea lui (sofismul personalitatii este o eroare logica bazata pe credinta ca daca o personalitate spune ceva, atunci acea spusa este cu necesitate adevar pentru ca a fost spusa de acea persoana – nu este teoria mea, ci este o regula antica in a evita neadevarul).
Ori dogmele fixate de Sinoadele Bisericii au prevalenta, ori ne vom certa ca si chiorii care sfint este mai mare.
Eu pun deasupra tuturor sfintilor dogmele hotarite in primele 7 sinoade ecumenice.
Eu aleg legitimitatea dogmelor date in sobor.
Nu consider ca toata lumea este obligata sa fie de acord cu mine.
Daca aveti puterea, iertati-ma!
Tot e bine :))
Deci nu ai pretentia nici ca reprezinti Biserica sau sobornicitatea, da ? 🙂
Chestiunea asta nu e dogmatica, nu s-a discutat in sinoadele ecumenice. Dar asta nu inseamna ca nu s-a creat un consens interpretativ in Sfanta Traditie. Chiar nu am auzit pe nimeni dintre Parinti sa spuna altceva decat citisem la Sfantul Ioan, doar teologii sofianici si usor renovationisti. Ma rog, dar daca nu ne place… Dar eu m-as teme sa cred ca gandesc mai bine decat Sf. Ioan. Si asa babeste, de bun simt, as prefera sa-i cedez intreaga dreptate lui si sa nu ma incred in logica mea. Iarta-ne!
Sfinti calugari !
Daca ati depus votul monahal cu sentimentul ca deveniti fiinte superioare, inseamna ca nu prea ati inteles ce inseamna smerenia.
Imi pare rau pentru voi !
@ Io:
Daca doriti sa vorbiti cu sfintii, adresati-va lor prin rugaciune.
In ce ne priveste, intamplarea face sa fim mireni si casatoriti chiar o parte dintre noi. Dar nu despre asta era subiectul.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/05/22/parintele-rafail-despre-monahismul-trait-ca-viata/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/17/chemarea-calugareasca-si-crizele-acestei-alegeri/
Ce spune Sfântul Ioan Scărarul? “Ingerii sunt lumină pentru monahi şi monahii sunt lumină pentru mireni”.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads/2009/06/monks_light_med.jpg
De ce se cheama “cin ingeresc”?
@admin
Bine inteles ca nu o reprezint. Sfint sa fiu, si nu as reprezenta-o. Cu pacatele mele cu atit mai putin.
Stiu ca ma apropiu periculos de mult de legalismul catolic pe care-l condamn, dar una din cheile de verificare daca o norma este buna este si generalizarea ei.
Atunci: daca toti oamenii ar fi monahi, specia umana nu ar mai procrea si ar disparea din existenta fizica.
La fel: daca toti oamenii ar fi casatoriti, induhovnicirea pe trepte superioare ar fi foarte greu de atins (nu deageaba marea majoritate a sfintilor sunt din cinul fecioresc).
Deci caile nu sunt comparabile, ci complementare.
Intr-adevar sunt cin ingeresc, dar asta nu ii face superiori. Gindind altfel am iesi din principiul comuniunii in care in iubire toti sunt egali si cadem in ierarhizarea masonica care spune ca iluminatii sunt superiori.
Calugarii sunt fratii nostri mai mari, dar asta nu ii face superiori sau inferiori. Sunt fratii nostrii si atit. Ne ajuta sa crestem si noi.
Iar daca sfintii parinti au acordat explicit sau implicit o primordialitate calugariei, a fost datorita faptului ca pe aceasta cale s-au indumnezeit si au cunoscut fericirea de a fi cu Hristos. Aceasta experienta a indumnezeirii lor prin har i-a determinat sa laude acest drum pe care ei l-au strabatut. Dar… Dumnezeu nu a gasit de cu cale sa statueze intr-un sinod primordialitatea acestei cai.
Poate ca nu vrea o ierarhie in aceasta problema. Daca in iubirea treimica nu exista ierarhie, nici oamenilor nu le este util sa si-o instituie.
Eu pledez pentru egala situare a celor doua cai. Instituirea unei ierarhii poate duce la erezia ca o cale slujeste lui Dumnezeu mai mult decit alta.
@ Io
Frate! Nu blama calugaria, ca nu prea ai de ce. Eu nu o fac.
Faptul ca am intilnit calugari care aveau o mindrie luciferica in a-si proclama superioritatea caii lor, nu m-a smintit. Fiecare societate isi are cazutii ei. Si societatea calugareasca are uscaturile ei. Dar, din ceea ce am perceput eu, sunt mult mai putine decit pe la noi mirenii.
Importanta este nu calea, ci scopul pe care-l urmaresti pe cale.
Doamne ajuta!
@ MSD:
Ierarhie exista si intre cetele ingeresti, si in Biserica dintotdeauna. Egalitarismul nu este totuna cu unitatea. Conceptia asta e mai degraba usor socialista, involuntar. Iertare.
@admin
Ierarhia la care se refera fratia ta este una functionala, nu una fintiala. Cel putin asa o percep eu.
Slujirea lui Dumnezeu este aceiasi in fiinta, formele difera. Ierahia exista functional, nu fintial.
Cit despre socialism are si parti bune si parti rele. La bune, este o mai justa impartire a bogatiei, la rele lipsa de Hristos. Din pacate raul in aceasta doctina este mai mare decit binele. Nu cred ca doctrina socialista ma defineste.
Cred ca in biserica primara exista un egalitarism, fara a-l exclude pe Hristos. Fintial toti erau la fel, slujirea era diferita si acolo.
Ma bucur ca discutia este pe argumente si nu una emotionala.
Doamne ajuta!
Sf Nicolae Cabasila zice: “Nu ni se cere sa traim singuri la marginea lumii, nici sa ne hranim cu mancaruri neobisnuite, nici sa ne schimbam imbracamintea ori sa ne primejduim vreounul din noi sanatatea, sau sa facem vreo bravura ce intrece puterile noastre, ci doar, ramanand acasa, asa cum suntem, si nepierzand nimic din al nostru, SA PETRECEM CUGETAND INTRUNA LA LEGEA DOMNULUI”.
Mantuirea vine de la Hristos, de la moartea lui pe cruce pentru pacatele nostre, de la primirea lui ca Mantuitor, devenind membri ai Bisericii prin botez. Urcusul omului pe treptele desavarsirii crestine este se poate realiza in urma primirii lucrarii Duhului Sfant in inimile noastre, si in urma unei impreuna lucrari a omului.
Nu de la starea sociala, de acolo nu vine mare lucru. Aceea ne ajuta sau ne incurca pe drum, dar Domnul vede situatia fiecaruia si va ajuta EL dupa nevoi si dupa ravna, si va implini si lipsurile celor neputinciosi.
Se pare ca unii cred ca mirenii care nu au vazut monahi umbla in intuneric.
Din fericire putem nadajdui ca, chiar daca nu am fagaduit vre-o mare minune, sau jertfa, putem sa ne mantuim. Iar cel care nu se osteneste cu smerenie, socotindu-se cel mai de pe urma, ci poarta grija de starea altora, de exemplu coborand TAINA CUNUNIEI la numirea de “pogoramant”, si altele ce le-am citit pe aici, arata ca se cred “lumina noastra”.
Exista o gramada de lucruri spuse despre calugari, total neadevarate, dar daca am blama pe ceilalti, in loc sa ne vedem de ale noastre, nu ne-am afla indreptati in directia buna. Parerea mea.
@ Io:
Nu, nicidecum nu e pogoramant Taina Cununiei. Dar modul in care rastalmaciti ce a spus Sf. Nicolae Cabasila si in care lepadati monahismul arata ca nu ganditi deloc ortodox. Aruncati la gunoi, practic, intreaga Biserica. Monahismul nu este o stare sociala, asta e alta inselare. Daca ati fi citit din linkurile oferite de la parintele Rafail Noica poate intelegeati cel putin asta.
Cine a blamat pe cine?! Cine a zis ca monahul se poate mantui fara smerenie?! Nici macar pe lucrurile elementare ae Bisericii nu ne mai putem intelege, se pare, pentru ca tinem mortis sa ne impunem propriile pareri, sa parem destepti si, totusi, sa facem si teoria smereniei… pentru altii. Iertati-ne, cred ca mai departe e pagubitor sa o tinem asa. De unde razboiul asta prostesc? Cui foloseste?
Doamne ajuta,
va rog sa ma iertati ca poate mesajul pe care l-am postat a produs oarece neintelegeri. Nu am avut intentia sa stric dispozitia nimanui, mai cu seama ca este si perioada Postului.
Multumesc celor care au incercat sa contribuie cu frumoasele si interesantele idei (Alexei, Mihail, Admin ca moderator si altii)la alcatuirea unui dialog constructiv. La un asemenea dialog, desigur trebuie sa fie si opozanti. Si acestora le multumesc din tot sufletul.
Gandindu-ma totusi la viata monahala, tanjesc si eu sa ma fac calugar. Vorba unui Parinte din Pateric ce zicea: “am vazut calugari”, pot sa spun si eu ca am vazut calugari si de aceea “nelinistit este sufletul meu, pana se va odihni intru Tine, Doamne”.
Nu suntem impotriva casatoriei, Doamne fereste. Si aceasta este frumoasa mai cu seama cand este intru Hristos, si cand scopurile ei precise sunt implinite. Dumnezeu a binecuvantat-o.
Si iata ca acum, scriind aceste randuri imi vine alt gand care iarasi poate starni controverse, dar care pot fi de folos: pe Adam dupa ce la facut Dumnezeu si nu l-a facut oricum, ci l-a facut in chip minunat “luand tarana dim pamant” l-a plamadit “cu mainile Sale” sa iasa ceva foarte bun, dar nu l-a binecuvantat, ci a binecuvantat doar perechea – Adam si Eva. (Psalmistul David spune: unde este unire este Binecuvantare)……
Iertati-ma, iertati-ma pentru toate chiar si pentru acest gand.
Va multumesc pentru intelegere si va doresc “Un Rai bun”
rugati-va si pentru pr. Prodromos