NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE

19-01-2008 Sublinieri

Motto: “Nimeni sa nu ne stapaneasca in credinta noastra: nici un imparat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fara numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Sai”. (Sf. Marcu Eugenicul)

Troparul, glas 3

Prea Sfinte Marcu, intru tine Biserica si-a aflat ravnitor, prin a ta marturisire a Credintei celei sfinte; caci ai aparat predania Parintilor si ai rasturnat mandria trufasei intunecimi. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te cinstesc pre tine, ca sa dobandim iertare de pacate.

Condacul, glas 3

Precum unul investmantat cu o pavaza de nebiruit, ai rasturnat mandria razvratirii Apusene; ajuns-ai unealta a Mangaietorului, raspandind lumina ca un aparator al Ortodoxiei. Astfel, strigam tie: Bucura-ta, Marcu, marirea ortodocsilor.

sfmarcualefesuluirapuna9yg.jpg

Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, nemarginita in bunatate, care daruieste cu imblesugare si “nu da Duhul cu masura“, a randuit pentru noi ca in aceasta perioada din ianuarie, in calendarul ortodox sa fie o densitate exceptionala de sfinti mari, importanti si actuali pentru noi, prin pilda vietii si/sau prin invataturile lor luminoase, care reprezinta hrana cereasca pentru sufletele obosite si flamande dupa Cuvantul Viu si nemuritor care nu tine de desertaciunea acestei lumi.

In aceste zile sunt praznuiti, printre altii, trei stalpi de granit ai marturisirii credintei drepte, trei dintre cele mai mari si mai puternice modele marturisitoare ale Bisericii din toate timpurile: Sfantul Atanasie cel Mare (18 ianuarie), Sfantul Maxim Marturisitorul (21 ianuarie), Sfantul Marcu al Efesului/Eugenicul (astazi, 19 ianuarie). Fiind in apropiere de Duminica vindecarii celor 10 leprosi, ne gandim ca acesta este darul lui Dumnezeu facut si noua, celor leprosi cu duhul, care nimic nu am merita si n-am facut nimic pentru asta… si totusi am primit in dar credinta curata si sanatoasa, credinta pentru care altii nu doar s-au nevoit, nu doar au vorbit si au scris… ci pentru care au patimit si au si murit! Cerandu-ni-se numai sa o cunoastem, sa o pazim, sa o marturisim si sa o traim. Sa ne gandim: cat de recunoscatori Ii suntem Lui si lor (sfintilor marturisitori cu pret de sange) pentru acest dar extraordinar? Ca raspuns la acest dar, sa incercam, desi este ostenitor, sa jertfim mai mult din timpul, din placerile si din distractiile noastre, pentru a citi, cel putin, invataturile lor si a ne lasa formati de ei.

Acelasi Dumnezeu care a randuit si ne-a binecuvantat acum cu aceasta intreita praznuire a Marturisirii Ortodoxe a ingaduit (se cuvine a folosi atent cuvintele: de data aceasta “a ingaduit“) ca tot in aceasta perioada, vreme de opt zile, de 100 de ani incoace in Occident si de 15 ani si la noi in tara, sa se “praznuiasca” Saptamana Anti-marturisirii Ortodoxiei… pentru a nu spune ceva chiar mai grav de atat.

Se pare ca presiunile care se fac dinspre stapanii ascunsi ai acestei lumi sunt atat de puternice, incat nici vechiul, nici noul patriarh nu li se pot (sau, poate, nu vor destul) a li se impotrivi.

Cert este ca, oficial, in Biserica, in aceste zile, veti auzi putin sau deloc, despre exemplele Sfintilor Atanasie, Marcu si Maxim, exemple care dor si care mustra cu asprime tendintele de astazi, insa foarte mult se face vorbire despre Saptamana de rugaciune” ecumenista, in care, cum spune un Batran duhovnicesc, “adevarul este sistematic ascuns cu mestesugire diplomatica”, iar Biserica Ortodoxa este umilita si pusa pe picior de egalitate, mai bine zis coborata la cel mai mic numitor comun cu toate ratacirile protestante (de toate ramurile, inclusiv cu cele care hirotonesc femei si “consacra” homosexualitatea), catolice si monofizite.

Prin acest “spectacol” anual (care, din punct de vedere ortodox insemna,  cel putin pana in 2008, si incalcarea clara si grava a canoanelor care interzic explicit rugaciunea impreuna cu reprezentantii unor credinte gresite, heterodoxe) nu se urmareste altceva decat nivelarea tuturor confesiunilor crestine, impunerea in planul mentalului colectiv a ideii false ca “toti suntem crestini si diferentele confesionale nu conteaza/nu sunt importante“, ca mijloc de pregatire subtila si graduala a popoarelor pentru o viitoare unica religie mondiala, al carei stapanitor va fi insusi Antihrist.

Pentru ca unirea crestinilor” nu este decat primul (mare) pas spre unirea [nu doctrinara, fireste] a tuturor religiilor, iar toti cei care sunt familiarizati cu ideile “la moda”, “corecte politic” de astazi stiu ca tendinta globala aceasta este, de depasire a simplului “ecumenism” catre sincretismul de factura umanista. Dupa cum stim,

“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”.

Saptamana ecumenica incearca sa ne fie impusa ca o “traditie” pentru a capata cat mai multa autoritate si legitimitate inaintea credinciosilor, avand interesul de a se arata drept ceva vechi, cu greutate istorica si cu intemeiere teologica, pentru a oculta adevaratele mobiluri care stau in spatele ei. Rugaciunile-impreuna cu ereticii (astazi numiti “frati”), transformate in “traditie” omeneasca nu fac decat sa spuna implicit oamenilor ca nu mai exista adevar sau erezie, iar marturisirea Ortodoxiei nu este atat de importanta; conceptele de “dragoste”, de “unitate” si de “pace” sunt abuzate si deturnate in sensuri potrivnice celor pe care ni le-au predat Sfinta Scriptura si Sfintii Parintii spre a justifica practici pe care nicicand Biserica nu le-a ingaduit, nici sub cele mai (aparent) bine-intentionate temeiuri.

Cata nevoie ar fi astazi de un Marcu Eugenicul, cel care, ramas singurul marturisitor al ortodoxiei la Sinodul de la Florenta, desi bolnav, amenintat si hartuit, nu a cedat nici o clipa si nici o “cirta” din Crezul adevarului, pe care ceilalti, in frunte cu Imparatul bizantin, le-au crezut a fi “negociabile” de dragul intereselor lumesti si al mult doritei uniri cu Apusul catolic! Si Sfantul Marcu ravnea la unire, dar nu cu fatarnicie si nu mai mult decat la Adevar! Nu a fost dispus sa faca nici cel mai mic compromis dogmatic pentru ea si a conditionat-o dintru bun inceput de primirea credintei drepte, pastrate in Rasarit!

Cata nevoie ar fi si astazi sa intelegem ca, din punct de vedere dogmatic, a ramane in ascultare de Biserica nu inseamna a urma in toate privintele linia “oficiala”, “institutionala” de la un moment dat a acesteia, daca ea contrazice invatatura Traditiei, cea platita cu sange, cu durere, cu ocara de catre Sfintii pe care noi astazi ne permitem sa-i ignoram sau sa-i desconsideram superior, in numele “progresului” teologiei academice, teologie care astazi capata, pe alocuri, pronuntate dimensiuni antihristice.

Cata nevoie am avea si azi de un asemenea Stalp care sa ne invete “sa stam drept” si sa nu ne fatarnicim, devenind avocatii Minciunii din lasitate sau pentru interese marunte, lumesti…

Cata nevoie inca am avea sa invatam de la Sfantul Ierarh Marcu ca Adevarul nu se stabileste si nu se masoara nici “democratic” si nici “autocratic”: Adevarul nu sta numaidecat in numarul celor care-l sustin si nici in rangul sacerdotal inalt. Viata Sfantului Marcu, ca si vietile celorlalti marturisitori ai Ortodoxiei – persecutati de mai-marii lor sau de cei de un rang cu ei -, stau chezasie ca episcopii ortodocsi nu sunt papi infailibili si nu trebuie urmati neconditionat (asta insa nu inseamna – nota bene – cu niciun chip a te razvrati,  a le nega harul si autoritatea, a-i  osandi continuu si, in niciun caz  a inceta pomenirea lor sau a parasi Biserica!), ca foarte adesea ierarhii ortodocsi au cazut in apostazie (sau cel putin s-au ticalosit) si i-au prigonit pe sfintii pe care noi ii cinstim astazi. Trebuie sa stim ca Biserica nu are papi la conducerea ei (chiar daca multi asa se cred si cred ca pot sa taie si sa spanzure pe “mosia” lor), ci Il are drept cap pe Hristos, iar Episcopul, oricine ar fi el, nu este mai presus de Acesta si nu are dreptul sa fie venerat precum Hristos si nici ascultat in cele contrare lui Hristos!

Avem nevoie de Sfantul Marcu al Efesului cu atat mai mult astazi cand se cauta pe toate caile realizarea aceleiasi uniatii pe care Sfantul a lepadat-o atunci, “cozile de topor” dispuse sa vanda credinta si sa adopte uniatia gasindu-se cu usurinta si printre purtatorii de mitra.

Nu in ultimul rand, Sfantul Marcu Eugenicul ne sta inainte ca un far calauzitor pentru a intelege ca Adevarul, desi aparent poate fi infrant de minciuna (la nivelul unei scurte perioade istorice), iar Biserica pare coplesita de victoria unor “sinoade talharesti” si de suprematia raului deghizat, in cele din urma Adevarul iese biruitor, iar “portile iadului” sunt facute de rusine.

Avem trebuinta numai de acea credinta si rabdare pana la sfarsit la care ne-a chemat Hristos si despre care scrie si Apocalipsa: “Aici este rabdarea si credinta sfintilor [celor credinciosi]“.

***

Va invitam acum sa cititi expunerea vietii si a luptei duse de Sfantul Ierarh Marcu, preluata de pe siteul Manastirii Saraca, nu inainte de a relua indemnul si rugaciunea adresate de Sfant credinciosilor din vremea sa, dar valabile parca mai mult ca oricand si pentru noi, acum:

“De aceea, deoarece acestea v-au fost puse inainte de catre Sfintii Apostoli, stati drepti, tineti-va strans de traditiile pe care le-ati mostenit atat pe calea scrisa cat si prin viul grai pentru a nu fi lipsiti de fermitatea voastra daca veti fi purtati de amagirile faradelegii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic, sa ii faca sa cunoasca inselarea lor, si izbavindu-ne pe noi de ei ca si de neghinele cele rele dintre noi, sa ne adune in granarele Sale ca pe un grau curat si folositor, in Numele Domnului nostru Iisus Hristos a caruia este toata slava, cinstea si inchinaciunea, al Tatalalui Sau fara de inceput si al Sfantul, Bunului si de Viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!”


icon_top.jpg

“Parintele nostru intre sfinti Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a nascut Manuel, din Gheorghe si Maria, amandoi din familii credincioase si binecunoscute ale Constantinopolelui, capitala Imperiului Roman si a Patriarhiei Ecumenice a Bisericii Ortodoxe.

In acea vreme, partea rasariteana a Imperiului fusese cucerita de turci, si imparatul Manuil intrase in negocieri cu papa Martin al V-lea, nadajduind sa adune un sinod ecumenic pentru a obtine unirea celor doua biserici, si astfel sa primeasca ajutor militar din partea monarhiilor vest-europene. Aceste negocieri au fost intrerupte, insa, dupa ce imparatul a suferit o criza. Dupa asediul nereusit asupra Constantinopolului din 1422, al sultanului otoman Murad al II-lea, fiul si succesorul imparatului, Ioan VIII Paleologul, a reluat negocierile cu noul papa, Eugenie al IV-lea, si a inceput pregatirile pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului au refuzat participarea la sinod, dar au trimis, siliti, reprezentanti.

Patriarhul Alexandriei a ales ca unul din delegatii sai sa fie ieromonahul Marcu Evgenikos, ale carui lucrari teologice i-au adus faima in intregul imperiu. Atat Imparatul cat si patriarhul (Iosif al II-lea al Constantinopolului) au dorit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a ocupa pozitia de teolog-sef al delegatiei Ortodoxe, la sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat in rangul de Mitropolit al Efesului, ce devenise vacant prin moartea mitropolitului Ioasaf. Vorbind de sperantele sale pentru sinod, Sfantul Marcu spunea:

“Mi-am pus nadejdea in Dumnezeu si in sfintii comuni ai Bisericilor Apusului si Rasaritului. Intr-adevar, credeam ca totul va merge bine cu noi si vom obtine ceva maret si vrednic de munca si nadejdile noastre.”

Pe 27 noiembrie 1437, 700 de episcopi, arhimandriti, monahi, preoti si laici au intins panzele spre Italia. Aceasta delegatie ortodoxa il includea pe imparatul Ioan, patriarhul Iosif si 22 de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima intrunire a sinodului s-a tinut in Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfantului Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa 14 sedinte in Ferrara, cea din urma avand loc pe 13 decembrie, papa Eugenie a mutat sinodul in alta parte (din considerente financiare), la 12 ianuarie 1439. Sinodul a reinceput in Florenta pe 26 februarie si s-a incheiat pe 5 iulie.

Nu a fost intaia data cand s-a incercat o astfel de reunire. Negocieri pentru restabilirea comuniunii eclesiale intre Roma si Constantinopole au avut loc de aproximativ 30 de ori de la Marea Schisma din 1054. Cea mai importanta dintre aceste incercari anterioare a avut loc la Conciliul de la Lyon in 1274. A fost motivata, la fel, in buna masura, de catre dorinta imparatului Mihail al VIII-lea de a primi ajutor militar din partea papalitatii. Despre acel conciliu, episcopul Kallistos (Ware) scrie:

Dar unirea s-a dovedit nu mai mult decat o intelegere pe hartie, de vreme ce a fost respinsa cu tarie de majoritatea covarsitoare a clerului si mirenilor din Biserica Bizantina, cat si de Bulgari si de alte tari ortodoxe. Reactia generala la conciliul de la Lyon a fost rezumata in cuvintele atribuite surorii imparatului: ‘Mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decat neprihanirea credintei Ortodoxe’.

La Ferrara-Florenta principalele probleme in disputa au fost:

(1) purcederea Duhului Sfant (adica adaugirea de catre biserica latina a clauzei filioque la crezul niceean);

(2) primatul papal;

(3) purgatoriul;

(4) folosirea painilor nedospite (a azimilor) in Euharistie.

(A mai fost un alt subiect important pe care unii dintre delegati ar fi dorit sa il discute, deosebirea in teologia ortodoxa dintre “esenta” divina si “energiile” divine, dar imparatul, dorind evitarea unor alte piedici pentru unire, le-a interzis participantilor greci sa discute problema.)

Filioque

Inca din zilele timpurii ale bisericii, candidatilor la botez in comunitatea crestina li se cerea sa marturiseasca credinta crestina sub forma unui scurt rezumat doctrinar, un “crez” (din latinescul credo, “[Eu] cred”). Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325 d.Hr.) si al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au stabilit ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept Crezul Niceno-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez s-a bazat pe crezurile anterioare de botez ale bisericii, dar a fost dezvoltat pentru a lamuri invatatura Bisericii privitoare la dumnezeirea lui Hristos si spre a combate erezia ariana raspandita in biserica la acea vreme, ce sustinea ca Hristos a fost o fiinta creata, nu Dumnezeu vesnic. Crezul de la Niceea a fost acceptat universal, atat in rasarit cat si in apus, ca exprimarea cea mai importanta a invataturii crestine, “simbolul credintei”. In 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adaugat o cuvant la crez astfel incat sa zica: “Cred.. in Duhul Sfant, Domnul de viata Datatorul, care din Tatal si din Fiul purcede” (filioque in latina). Acest adaos a fost facut aparent ca o aparare impotriva arianismului. Roma a respins initial schimbarea crezului stravechi. De fapt, in secolul al 9-lea, papa Leon al III-lea a pus ca crezul original, fara filioque, sa fie inscris pe placi de argint, in bazilica Sfantului Petru. Curand dupa anul 1000, insa, Biserica Romei a acceptat modificarea. Subiectul filioque a ocupat de departe cea mai intinsa parte a discutiilor sinodului.

Urmatorul pasaj din “Vietile Stalpilor Ortodoxiei” descrie obiectia Ortodoxa la filioque:

Intr-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa disputa dintre Ortodocsi si Latini. Grecii, condusi de Sfantul Marcu, au insistat asupra faptului ca orice insertie in crez – filioque sau nu – era necanonica. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au sanctionat aceasta adaugire si, in alte dati, alti papi au sustinut-o. In orice caz, a devenit treptat o adaugire permanenta a crezului in Apus, si papii ce au urmat au intarit aceasta invatatura eretica, declarand ca Duhul Sfant purcede din ipostasurile Dumnezeului-Tatal si Dumnezeului-Fiul, adica existenta Sa este din ambele ipostasuri. Intr-o incercare de combatere a arianismului, Apusul a creat doua cauze in Dumnezeire. Ortodoxia afirma ca Tatal este singura Sursa a Fiului si a Duhului – Unul nascandu-se vesnic din El si Celalalt purcezand vesnic din el. Dumnezeu, astfel, este Unul, deoarece Tatal este sursa Dumnezeirii, prin aceasta realizandu-se unitatea. Adaugirea filioque a fost treptata, desi Sinoadele Ecumenice al 3-lea si al 4-lea au randuit o hotarare stricta, ca in crez nici un cuvant sa nu se schimbe, adauge sau scoata – nici macar o litera. Asupra celor ce ar indrazni sa faca modificari, s-au aruncat afurisenii teribile.

Sfantul Marcu, impotriva puternicelor obiectii ale latinilor, a insistat ca, inainte de orice altceva, sa fie citite cu glas tare canoanele Bisericii privind chestiunile in discutie. A citit hotararile celui de-al treilea, patrulea, cincilea, saselea si saptelea Sinod Ecumenic, precum si pasaje din diferiti sfinti, incluzand mai multi papi, toate afirmand crezul original si interzicand orice modificare a lui. Multi din monahii latini prezenti la sinod, dupa ce au auzit hotararile si actele Sinoadelor Ecumenice, alaturi de explicatia lui Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pana atunci. Au strigat ca grecii invata mai drept decat sfintii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, Latinii au oferit mai multe argumente in apararea filioque: ca filioque nu a fost un adaos la crez, ci doar o explicitare; ca Papa, ca si cap suprem al bisericii, are autoritatea sa faca astfel de adaugiri explicative in crez; si ca hotararile sinoadelor interzic numai modificarile neortodoxe in crez. Un compromis s-a cautat in formula acceptata de greci, cea ca Duhul Sfant purcede “de la Tatal prin Fiul”. Oricum, o data ce grecii au acceptat formula, latinii au insistat ca “prin Fiul” si “de la Fiul” inseamna acelasi lucru; astfel, filioque ar trebuie acceptat asa cum este: “de la Tatal si de la Fiul”! Arhiepiscopul Marcu a insistat asupra distinctiei, spunand:

“Daca acceptam ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, abolim monarhia in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii”.

Autoritatea papala

Este clar din Noul Testament si alte scrieri crestine timpurii ale perioadei apostolice ca inca din primul secol au existat trei nivele de hirotonie in biserica: diacon, preot si episcop. Episcopul este capul unei comunitati crestine locale. El prezideaza asupra slujirii euharistice a bisericii; este raspunzator, in cele din urma, pentru propovaduirea si apararea invataturii celei adevarate. Precum un tata intr-o familie, este simbolul si pazitorul unitatii Bisericii si este responsabil cu pastrarea disciplinei si randuielii dumnezeiesti in biserica care ii este incredintata spre pastorire.

Pe la inceputul secolului al patrulea, cinci orase in lumea crestina au dobandit o pozitie deosebita din pricina importantei lor in Imperiul Roman. Episcopii acestor orase au ajuns sa fie numiti “Patriarhi”. Alti episcopi au cautat deseori catre ei pentru conducere si autoritate morala in dispute doctrinare sau disciplinare, privind biserica ca un intreg. Cel dintai intre cei cinci Patriarhi era Episcopul Romei, Papa. Acesti Patriarhi nu reprezinta un “al patrulea” nivel de hirotonie in biserica; patriarhii sunt tot episcopi. Diferite interpretari ale rolului papalitatii in biserica au fost un focar major de tensiuni intre Bisericile Rasaritene Ortodoxe si cea Romano-catolica, mai ales dupa marea schisma de la 1054.

Declaratia pozitiei romane, prezentata la sinod, zice:

Astfel definim ca sfantul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman insusi este succesorul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, si adevaratul vicar al lui Hristos. Papa este capul intregii Biserici, si parintele si invatatorul tuturor crestinilor; si ca toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a hrani, conduce si guverna Biserica catholica (soborniceasca)… Mai mult, reinnoim ordinea celorlalti venerabili Patriarhi, care ne-a fost inmanata prin sfintele canoane, si anume ca Patriarhul de Constantinopole va fi al doilea dupa sfantul Pontif Roman. A treia, intr-adevar, este Alexandria; a patra, la fel, Antiohia, si al cincilea este Ierusalimul…”

In contrast cu suprematia universala si jurisdictia imediata pe care biserica Romei o subscrie papalitatii, Sfantul Marcu explica punctul de vedere Ortodox in mod succint, scriind: “Pentru noi, Papa este precum unul din patriarhi – si numai daca este Ortodox” (adica adera la credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea).

Purgatoriul

Recent publicatul “Catehism al Bisericii [Romano-]Catolice” defineste doctrina bisericii Romei asupra purgatoriului dupa cum urmeaza:

“Toti cei ce mor in harul si prietenia Domnului, dar inca imperfect purificati, sunt cu adevarat asigurati de eterna lor mantuire; dar, dupa moarte, ei sunt purificati, pentru a atinge sfintenia necesara intrarii in fericirea raiului. Biserica da numele de Purgatoriu acestei purificari finale a celui ales, care este cu totul diferita de pedeapsa celui condamnat. Biserica a formulat doctrina ei de credinta asupra Purgatoriului mai ales la Conciliile de la Florenta si Trent. Traditia Bisericii, referindu-se la anumite texte ale scripturii, vorbeste de un foc curatitor… “.

Raspunsul ortodox la invatatura purgatoriului, expus la sinod de catre mitropolitii Visarion al Niceei si Marcu al Efesului, este ca doctrina latina rezida intr-o distinctie intre un foc etern si unul temporar, ce este respinsa de ortodoxie.

Visarion a continuat prin a talcui ca exista un singur foc vesnic. Pedeapsa vremelnica a sufletelor pacatoase consta in faptul ca ei, pentru o vreme, pleaca intr-un loc intunecat si sumbru unde sunt pedepsiti prin lipsirea de Lumina Dumnezeiasca. Insa pot fi izbaviti dintr-acest loc intunecos si sumbru prin rugaciunile Bisericii, Sfanta Euharistie si fapte de milostenie, savarsite in numele lor – insa nu prin foc“.

Astfel, ambele biserici afirma ca sufletul are parte de o purificare [curatire] continua dupa moarte, dar ortodoxia respinge (sau, cel putin, refuza sa afirme) ca focul purgatoriului este mijlocul unei astfel de curatiri.

Azimile

Au existat obiceiuri liturghice diferite in Apusul Latin si Rasaritul grec. O diferenta notabila a fost folosirea painii nedospite (azima) in euharistie, de catre biserica Latina, si folosirea painii dospite in bisericile Rasaritene. Ware rezuma hotararea sinodului in aceasta chestiune:

“Unirea de la Florenta s-a bazat pe principiul dualitatii: unanimitatea in probleme de doctrina; respect pentru riturile legitime si traditiile particulare ale fiecarei Biserici… astfel ca in ceea ce priveste azimile, nici o uniformizare nu a fost ceruta: Grecilor li s-a ingaduit sa foloseasca painea dospita, in timp ce Latinii continuau sa o utilizeze pe cea nedospita”.

Apararea Ortodoxiei de catre Sfantul Marcu

Pe masura ce discutiile continuau, grija pentru dobandirea unei intelegeri din punct de vedere teologic si a unei caderi de acord a lasat loc motivelor lumesti, de ambele parti: si din partea papei (ce dorea a-si supune bisericile rasaritene autoritatii sale eclesiastice) si din cea a imparatului (ce isi dorea ajutor militar din partea Apusului). Intr-un efort de a grabi discutiile si de a usura unirea, imparatul Ioan i-a exclus pe doi din cei mai puternici aparatori ai ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, consemnandu-l pe Marcu in odaia sa si punand paznici la usa, pentru a-l impiedica sa plece.

A fost conceputa o formula de unire, in care ortodocsii au acceptat pozitia bisericii Romei in fiecare punct doctrinar aflat in disputa. Pana si patriarhul bizantin Iosif a avut o intalnire intre patru ochi cu Sfantul Marcu, pentru a-l convinge sa semneze hotararea. Dar Marcu a fost neclintit: “In problemele de credinta nu incape pogoramantul si iconomia”. Opt zile dupa ce i-a grabit pe ceilalti delegati ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Imparatul Ioan a luat conducerea bisericii in maini, o actiune condamnata de Sfantul Marcu:

“Nimeni sa nu ne stapaneasca in credinta noastra: nici un imparat, nici un arhiereu, nici un sinod mincinos, nimeni, fara numai Unul Dumnezeu, ce ne-a daruit-o prin El si prin ucenicii Sai”.

Dar papa si imparatul au inceput sa ii ameninte pe delegatii ortodocsi pentru a semna. Papa a anuntat ca isi va retrage sprijinul militar, daca ortodocsii nu vor semna. Delegatia ortodoxa a fost lasata fara hrana si bani, iar latinii au amenintat sa isi retraga plata stipendiilor promise, pentru calatorie si cheltuielile de trai. Delegatilor ortodocsi li s-a oferit mita in schimbul semnaturilor. Unul din episcopii rusi care nu a semnat de prima data hotararea a fost arestat si intemnitat timp de o saptamana, pana ce a primit sa semneze. Cativa episcopi si mireni s-au temut pentru vietile lor si au parasit orasul.

In cele din urma, Marcu al Efesului a ramas singurul episcop Ortodox din Florenta care a refuzat sa semneze hotararea de unire.

“Ortodoxia a fost mai pretioasa pentru Marcu decat Statul; Ortodoxia era vesnica comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mantuiti. Statul bizantin e al taranei; s-a nascut, a inflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este pururea si trebuie pastrata precum o lumina vesnica”.

Cat despre ceilalti delegati,desi inlauntrul inimilor lor, multi nu au vrut sa semneze, totusi si-au calcat constiinta ortodoxa de frica mortii, pentru bani, pentru hrana sau pentru a-l multumi pe imparat.Pentru a fi corecti, trebuie spus ca nu toti delegatii din partea Romana au fost de acord cu asemenea masuri. Unul din teologii latini de frunte, dominicanul Ioan de Montero, a insistat in mod repetat ca sa i se ingaduie lui Marcu al Efesului sa se intoarca la discutii, dar Imparatul a refuzat.

La data de 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost ratificata. Dupa ce episcopii greci au semnat hotararea, in timp ce papa Eugenie se pregatea sa iscaleasca, a intrebat daca Marcu al Efesului a semnat si el. Cand i s-a spus ca nu, a exclamat: “Atunci nu am obtinut nimic!” Cu toate acestea, o slujba de praznuire a unirii s-a tinut in ziua urmatoare, si grecii s-au intors la Constantinopole. La 1 februarie 1440, navele purtandu-i pe greci au trecut prin Cornul de Aur. Prin negutatorii care au fost in Ferarra si Florenta, faima si rezultatele lui Marcu au sosit inaintea sa in capitala. Dupa ce i s-a istorisit rezistenta sa eroica, norodul astepta sa isi aplaude si sa isi incurajeze eroul. Cineva a descris comportarea populara fata de Marcu, astfel:

“Efeseanul privea multimea ce il proslavea pentru ca nu semnase. Poporul il cinstea precum israelitii de demult pe Moise si pe Aaron. Toti il laudau si ii ziceau ‘sfant'”.

Chiar si cei ce erau impotriva lui Marcu ziceau: “Nu a primit nici daruri, nici aur” de la papa. Plini de infricosare, credinciosii i-au evitat pe episcopii care semnasera si chiar i-au insultat. Nici clerul ramas in Constantinopole n-a dorit sa slujeasca impreuna cu unionistii. In acest timp, patriarhii rasaritului au anuntat ca nu se considera legati de nimic din cele ce au iscalit reprezentantii lor. Marcu a fost numit un nou Sfant Atanasie si un nou Sfant Ioan Teologul. A fost socotit marturisitor si mucenic de catre aproape intreg trupul bisericii grecesti. A fost intampinat cu respect si entuziasm universal.

Sfantul Marcu, acum suferind de cancer in faza terminala, si-a petrecut ultimii patru ani ramasi din viata propovaduind si scriind impotriva falsei uniri. In mai 1440, ziua de dinaintea instalarii noului patriarh pro-unionist Mitrofan al II-lea al Cizicului, Marcu si Antonie al Eracleei au parasit capitala. Marcu s-a intors la turma sa din Efes, acum sub stapanire turca. A calatorit prin intreaga regiune, vizitand bisericile si preotii din dioceza sa. La scurta vreme, din pricina sanatatii sale si a neingaduirii de a sluji in Efes, s-a indreptat catre Muntele Athos, cautand singuratatea monahala. Pe drum, nava sa s-a oprit pe insula Lymnos, ce se afla inca sub stapanire bizantina. Imparatul Ioan a ordonat sa fie arestat, si a ramas sechestrat acolo vreme de 2 ani. In enciclica sa “Catre toti crestinii ortodocsi din uscat si din insule” (1440-41), el a intarit pozitia Ortodoxa impotriva inovatiilor apusene, referindu-se indeosebi la filioque, la esenta si energiile divine, la purgatoriu, la azimi si la papalitate. Dupa eliberare, era prea slabit pentru a face fata ascetismului monahal de la Athos, astfel ca s-a intors in orasul natal, Constantinopole, unde a adormit la 23 iunie 1444, in varsta de 52 de ani.

Episcopul Kallistos rezuma astfel cele petrecute dupa Sinodul de la Florenta:

Insa unirea de la Florenta, desi sarbatorita in intreaga Europa Apuseana – au fost trase clopotele in toate bisericile de parohie ale Angliei – s-a dovedit a fi nu cu mult mai reala in Rasarit decat predecesoarea sa de la Lyon. Ioan al VIII-lea si succesorul sau Constantin al XI-lea, ultimul imparat al Bizantului si al optzecilea in succesiune de la Constantin cel Mare, au ramas ambii fideli unirii; dar au fost neputinciosi in a o impune si nici macar nu au indraznit sa o anunte public pana in 1452. Multi din cei ce au semnat la Florenta si-au revocat semnaturile atunci cand au ajuns acasa. Hotararile Sinodului nu au fost acceptate mai mult de o fractiune de minut de catre clerul si poporul Bizantului. Marele Duce Lucas Notaras, remarca, facandu-se ecou al cuvintelor rostite de sora Imparatului, dupa Lyon: “Prefer sa vad in mijlocul orasului turbanul musulman, decat mitra papala”. Ioan si Constantin au sperat ca Unirea de la Florenta le va asigura sprijinul militar din partea Apusului, dar ajutorul pe care l-au primit a fost cu adevarat mic.

Pe 7 aprilie 1453 turcii au inceput asediul asupra Constantinopolelui, pe uscat si pe apa. Depasiti numeric cu peste 20 la 1, bizantinii s-au aparat genial, dar fara de nadejde, vreme de cateva saptamani lungi. In primele ore ale zilei de 29 mai, in marea Biserica a Sfintei Intelepciuni [Agia Sofia] s-a tinut ultima slujba crestina. A fost o liturghie comuna a Ortodocsilor si a Romano-catolicilor [a ortodocsilor uniti cu catolicii, de fapt – nota noastra], caci in acest moment de criza suporterii si adversarii Unirii florentine si-au uitat deosebirile. Imparatul a iesit dupa ce a primit Impartasania, si a murit luptand pe ziduri. Mai tarziu in acea zi orasul a cazut in mainile turcilor, iar cea mai mareata biserica a crestinatatii a devenit o moschee [1].

Prima repudiere oficiala a Unirii Florentine a venit in aprilie 1443, cand cei trei patriarhi: Ioachim al Ierusalimului, Filoteu al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au intalnit la Ierusalim si au osandit Sinodul de la Florenta ca fiind unul “talharesc” si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolelui ca eretic. Totusi, Imparatul, Patriarhul Constantinopolelui, si inca cativa clerici din orasul capitala au ramas fideli unirii. Abia in 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolelui a respins la randul sau unirea.

In februarie 1734 Sfantul Sinod al Bisericii Constantinopolelui, sub patriarhul Serafim I, l-a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfant, stabilind ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.

Noi toti, cei din Sfanta Biserica Rasariteana a lui Hristos, il recunoastem pe Sfantul Marcu Evgenikos al Efesului. Il cinstim si il primim pe acest sfant, purtator de Dumnezeu si drept ca un ravnitor cu evlavie arzatoare, cel ce a fost aparatorul tuturor sfintelor noastre dogme si al dreptei evlavii. Este urmas si asemenea sfintilor teologi, precum si acelora care au impodobit Biserica vremurilor de demult”.

[1]. Se spune ca atunci cand turcii au patruns prin Kerkoporta in oras si incepusera sa bata la portile bisericii, atunci, pentru a nu lasa Trupul lui Hristos sa cada in mainile paganilor agareni, ortodocsii, cler si norod laolalta, printr-o minune dumnezeiasca, au intrat tinand in maini Sfantul Potir intr-un zid al altarului si vor ramane acolo, in catacombe; pana ce orasul se va libera din stapanirea agareana (exista mai multe prorocii, legate de aceasta, care insa depasesc cadrul scrierii de fata) [n.tr].

(preluat de la Sfantul Marcu al Efesului, stalpul Ortodoxiei, la “Biblioteca crestina” a siteului Man. Saraca)

19-1

Pe teme inrudite:


Categorii

1. SPECIAL, Biserica la ceas de cumpana, Biserica rastignita, Dogme/ erezii, Ecumenism, Marturisirea Bisericii, Meditatii duhovnicesti, Sfantul Marcu Eugenicul (al Efesului), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

42 Commentarii la “NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: SFANTUL MARCU AL EFESULUI (EVGHENICUL) si unirea “bisericilor” -
  2. Pingback: Retrospectiva SAPTAMANII UNITATII ECUMENISTE la Bucuresti. UN PASTOR CALVIN a predicat in catedrala patriarhala despre… “dreapta credinta” (cea ecumenista), iar PF DANIEL despre miscarea ecumenica (FOTO+VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - R
  3. Pingback: SFANTUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL ATHOSULUI, luptatorul pana la moarte impotriva “lupilor latinocugetatori” -
  4. Pingback: NEVINDECATA RANA A ECUMENISMULUI: ”saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina” sau FARISEISMUL IUBIRIST - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: PRIMATUL PAPAL, OBSESIA ABSOLUTA A VATICANULUI. Interviul cardinalului Kurt Koch, seful Consiliului de Promovare a Unitatii Crestinilor - Razboi întru Cuvânt
  6. Pingback: Cardinalul Kurt Koch re-afirma scopul ecumenismului catolic: ACCEPTAREA PRIMATULUI PAPAL DE CATRE ORTODOCSI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A PERSECUTIEI -
  8. Pingback: “SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINA” cu tema: “Oare s-a impartit Hristos?” continua sa propovaduiasca RATACIREA grava a TEORIEI RAMURILOR (a “BISERICILOR” CRESTINE DESPARTITE), talcuind eretic Scriptura - R
  9. Pingback: †19 ianuarie – SFANTUL MARCU AL EFESULUI, stalpul prigonit al dreptei-slaviri si cugetul Ortodoxiei. SFANTUL MACARIE CEL MARE (EGIPTEANUL) -
  10. Pingback: “SFANTUL SI MARELE SINOD PANORTODOX” – fixat pentru 2016. Programul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, cuvantul Patriarhului Daniel si cateva observatii care se impun. RISCUL REAL AL CENTRALISMULUI AUTORITARIST IN DIRECTIA ECUMENISTA, IN NUMELE ̶
  11. Pingback: Interviu cu Pr. Prof. Theodoros Zisis in “Lumea credintei” despre IUBIREA FALSA A ECUMENISMULUI si CONSECINTELE MINIMALISMULUI DOGMATIC: “Fara adevar, iubirea este minci­noasa. Aceasta perioada este cea mai grea dintre toate. Nu stiu da
  12. Pingback: PREDICA PARINTELUI EPISCOP LONGHIN JAR in Duminica Tomei, CHEMAND LA POCAINTA SI RUGACIUNE inaintea apropiatului SINOD PANORTODOX, SOCOTIT DEJA “SOBOR TALHARESC”: “In fata noastra sta o mare incercare. Este un Sinod ucigas de suflete, de
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate