OBLIGATIA MARTURISIRII

19-07-2008 Sublinieri

sinodul-i-ecumenic.jpg

Am primit spre publicare urmatorul articol din partea colaboratorului nostru Paul Curca, articol al carui duh si al carui continut le impartasim si noi, fiind de un folos incontestabil si imediat, in special intrucat vine sa lamureasca, cu dreapta-socoteala, in Duh si Adevar, multe dintre confuziile si dilemele care sunt vehiculate astazi in spatiul ortodox, real sau virtual, si care, din pacate, ii imping pe multi in greseala, la o margine sau la alta… Va incredintam deci cuvantul fratelui nostru cu indrazneala nadejdii ca “intelepciunea va fi gasita dreapta de toti fiii ei”:

crucea-ortodoxa.gif

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns. Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta.

Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică. Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă – “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva – vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui.

Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului. Nu se cuvine să se facă din devierile ecumeniste prilej de dispute şi polemici în Biserică, după modelul a ceea ce se întâmplă în viaţa publică, mai ales în politică. Există, pe alocuri, tendinţa aceasta, dar este marginală şi sper să rămână astfel.

În disputele teologice trebuie să biruie un duh al durerii pentru cei căzuţi în greşeală, combinat cu fermitatea nestrămutată a păstrării neştirbite a devărului de credinţă. Mişcarea ecumenică face parte, ca şi principiile politically corectness, ca şi atâtea alte lucruri din cultura şi civilizaţia contemporană, din tăvălugul nivelator la care este supusă omenirea astăzi. Tot ceea ce este deasupra mediei, tot ce înseamnă tradiţie, excelenţă, profunzime, tot ce are însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului, trebuie redus la un palier cât mai de jos, astfel încât să nu mai influenţeze, să nu mai însemne ceva, să nu-i mai deranjeze pe cei care au pierdut o asemenea trăire, iar amintirea ei vie, concretă, în Biserica Ortodoxă, le-ar trezi mustrări de conştiinţă. Astfel că avem de aşteptat o ofensivă împotriva ortodoxiei dusă atât din răutate cât şi din ignoranţă, dar indiferent de cauze, va fi un război de care nu vom scăpa nicicum. Odată ce, prin pronia cerească, ne-am învrednicit de a primi adevărul, nu avem dreptul să îl ascundem: „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?” (Marcu 4,21).

Fiecare după puterea şi îndemânarea noastră, după nivelul intelectual şi duhovnicesc la care ne situăm, suntem datori să spunem adevărul. Poate fi periculos să spui adevărul în lume, căci lumea nu e pregătită şi va vrea să îşi apere cele ale ei. Dar, după cum spunea părintele Amfilohie recent, răspunzând la întrebarea: „Nu va este frica?”: Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi”. Nu trebuie să ne fie teamă decât de propria frică, de a nu fi demni de adevărul pe care îl purtăm şi pe care trebuie să îl lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Adevărul însuşi, dacă se va sălăşlui întru noi, ne va da putere să mărturisim, căci Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Oricum, situaţia este dificilă, căci dacă se va cere cumva socoteală, dacă va fi nevoie de spirit de sacrificiu, nu ştiu cum vom reacţiona mulţi dintre noi care acum ne batem cu pumnii în piept că apărăm ortodoxia.

Mulţi dintre noi ne prefacem că nu există probleme acute, acum, care cer o luare de poziţie, o cernere a apelor, ci totul se rezumă la lupta cu păcatul, la provocările soft ale contemporaneităţii lipsite de spirit creştinesc. Desigur, sunt şi acestea, au locul lor, şi niciun credincios conştient nu le ignoră. Dar nu sunt singurele. Lor li se adaugă altele, provenite din starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, din duhul lumesc şi ecumenist care răzbate din multe locuri. Fireşte, poţi ignora aceste pericole, rămânând ancorat în lupta cu păcatele proprii, părându-ţi-se că doar de acestea vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Că această luptă ar duce la mândrie câtă vreme ne ocupăm de chestiuni teologice complicate, dar de ale sufletului nostru uităm. Mă tem însă că nu e chiar aşa. Dumnezeu are să ne întrebe ce am făcut pentru semenii lângă care ne-a fost dat să trăim, cum i-am ajutat să se mântuiască, vom da seama de felul cum am păstrat talanţii ortodoxiei pe care ni i-a dat în păstrare.

Activitatea cotidiană în lumea care ne este pusă la dispoziţie ne pune în postura de a fi alături atât de indiferenţi religioşi, de atei dar şi de eterodocşi care încearcă să ne spună că diferenţele dintre noi şi ei sunt minore, că ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte şi că ar trebui să existe o unire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu. Aceasta unire ecumenică a tuturor într-un glas pare convenabilă tuturor. Eterodocşii pot prelua învăţătura ortodoxă, cărţile de învăţătură fiind disponibile oricui, dar o vor prelua fals şi trunchiat şi în felul acesta ne-o vor preda nouă înapoi. Este însă şi vina noastră, a ortodocşilor aici. Dacă dreptslăvitorii creştini ar fi rămas în duhul cel bun, n-ar mai fi dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, schisme, depărtări de la credinţă. Adevărul este luminos prin el însuşi, cei plini de Duhul cel Sfânt ar fi adus lumina credinţei prin simpla lor prezenţă. Eterodocşii nu trebuie lăsaţi în înşelare, având impresia că sunt în adevăr. Dar propovăduirea nu ţine atât de cuvintele rostite către ei, împotriva eresurilor lor, ci de exemplul viu de viaţă oferit de dreptcredincioşi.

Nu este suficientă Tradiţia adevărată, căci cea mai bună tradiţie, în lipsa exemplului viu, a trăirii ei zilnice, este literă moartă, cuvânt gol lipsit de orice consistenţă. Cel mai bun răspuns la încercările lor de a falsifica adevărul de credinţă este să le contrapunem adevărul trăirii în duh, bucuria care se revarsă dintr-o astfel de viaţă. Dacă am fi capabili de aşa ceva sigur mulţi din cei aflaţi în greşeală s-ar întoarce la dreapta credinţă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie luate atitudini punctuale în locurile care lovesc învăţătura.

Lupta nu trebuie să fie spre osândirea cuiva, spre demonstrarea dreptăţii noastre, oricât ar fi ea de valabilă în literă, ci spre zidirea aroapelui pierdut, spre ajutorarea lui. Încerc să îl scot din rătăcire din iubire, din compasiune, nu pentru că aş fi superior lui cu ceva, iar scoaterea lui din rătăcire este echivalentă cu afirmarea propriei mele superiorităţi. Decât un asemenea ajutor, care îl păgubeşete atât pe fratele meu, căci îl jigneşte, cât şi pe mine, mai bine îmi văd de treabă şi nu mai fac nimic. Ortodoxia însă ne oferă dreaptă socotinţă şi echilibru care ne vor îndruma în raporturile cu cei de altă credinţă, numai să păstrăm, cu smerenie, calea ei.

Unul din argumentele cele mai însemnate legate de ecumenism este iubirea. Iubirea scuză totul, în numele ei este permis orice compromis. Aceasta însă, ne spun Sfinţii Părinţi, precum şi părinţii înduhovniciţi din timpurile noastre, nu este iubirea adevărată, ci un simulacru care urmăreşte doar binele pământesc al celor ce îl rostesc. Iubirea este o vorbă în spatele căreia se ascund interesele lor meschine. Iubirea caută adevărul şi binele celui iubit, nu confortul lui, mai ales dacă este obţinut cu preţul renunţării la dreapta credinţă. Se bate multă monedă (de obicei e calpă) pe iubirea de aproapele astăzi. În numele acesteia se poate face orice, se poate pretinde orice. Adevărurile de credinţă devin relative, simple cuvinte înşirate în cărţi vechi care nu pot stânjeni dorinţa de comuniune situată, zic ei, dincolo de dogme şi de confesiuni. Străşnicia cu care unii încearcă să păstreze neatinsă învăţătura ortodoxă pare fixism rigid, înapoiere faţa de spiritul vremii, lipsă de iubire condamnabilă. De fapt, tocmai în păstrarea intactă a comorii ortodoxiei stă iubirea, împreună cu rugăciunea pentru toată lumea, dar făcută în taină, nu în adunări ecumenice televizate. Clamarea acestei iubiri în public e cu atât mai intensă cu cât nu îi corespunde nimic înăuntru. Adevărata iubire e aspră, căci încearcă să scoată din greşeală, să ajute, să spună falsităţii pe nume pentru a da şansă răscumpărării celor căzuţi în erezie.

Care e, de fapt, principiul care îndeamnă astăzi la unire, la ştergerea diferenţelor dintre oameni, indiferent de rasă, de sex, de convingeri şi de orice ar putea să ne facă diferiţi unii de alţii? Acest principiu se aplică întregii civilizaţii contemporane şi aplicarea lui, prin ecumenism, la religie este doar un caz particular. Mă tem că ideea de bază care ne leagă este doar apelul la o natură umană comună, în numele căreia orice deosebiri dintre oameni sunt socotite ca nesemnificative. Astfel se ajunge la un umanism integral care găsindu-şi împlinirea exclusiv în propria imanenţă, în ciuda bogăţiei şi a varietăţii pe care le face să se manifeste nu poate duce decât la nihilism.

Actualul context al Bisericii ne obligă pe fiecare la luarea unei poziţii, la o despărţire a apelor. Există un mod elegant de a refuza să alegi, de a te situa într-un loc sau altul. Legat de viaţa creştină, ai mereu ceva de făcut şi de spus, iar aceasta se leagă de actualitate. Dar este o actualitate, ca să zic aşa, perenă. Lucruri care persistă: lupta cu patimile, de pildă e oricând potrivită, fiindcă este o luptă permanentă. Pe lângă acestea însă, există momente istorice stringente care impun o atitudine în chestiuni punctuale, legate tot de viaţa ortodoxă. Dacă atunci te referi tot la chestiunile perene, şi numai la ele, de fapt ocoleşti răspunsul la ceea ce e mai grav.

Nu se pot ignora problemele pe care istoria le pune creştinului practicant. Dumnezeu s-a întrupat istoric, ceea ce se întâmplă cu noi sunt lucruri istorice, nu ne putem ascunde că nu ar exista. Lipsa de preocupare, de implicare sunt sinonime cu individualismul nepăsător faţa de semeni şi, am convingerea, sunt vinovate în faţa lui Dumnezeu, oricât de buni creştini ar fi în rest cei ce nu se implică. Lucrurile trebuie spuse pe nume, pentru a avea conştiinţa împăcată, oricare ar fi consecinţele ce decurg de aici. Lucrurile stau cumva la modul în care Părinţii Bisericii, preocupaţi fiind de lupta cu patimile proprii, nu s-ar mai fi adunat în vreun sinod ecumenic ca să dezbată ereziile care bântuiau Biserica, căci o asemenea adunare ar fi fost prilej de vorbe deşarte, de mândrie, de ură şi de tot ce mai poate coborî omul din viaţa duhovnicească dusă în singurătate. Chestiunile teologice subţiri ar fi fost lăsate pe mai târziu, într-un nu se ştie ce viitor, sau pur şi simplu ignorate în numele nevredniciei proprii, iar ereticii puteau să-şi facă de cap cum vroiau ei, ca lupii lăsaţi liberi în staulul oilor. Vă daţi seama ce fel de ortodoxie am mai fi avut atunci? Dumnezeu însă a avut grijă de Biserica Lui şi a trimis la timp sfinţi care să o salveze.

Apelul la Sfinţii Părinţi, la literatura patristică în general, nu este, prin sine, un indiciu suficient al păstrării dreptei credinţe. Noi suntem aici, într-un mediu cultural cu totul diferit de al lor. Ceea ce au creat ei, chiar dacă îşi păstreză întreaga semnificativitate pentru noi, nu poate fi preluat întocmai, ci trebuie înţeles în contextul de atunci, şi apoi adaptat la necesităţile timpului nostru. Mai departe însă, nu trebuie căzut în ispite negativiste. Oricât ne-am implica subiectiv, sau odată cu implicarea, trebuie să crească echilibrul, dreapta socotinţă. Adevărul trebuie spus ferm şi răspicat, dar în duhul dragostei creştine, încercând să îl îndrepte pe cel ce greşeşete, nu să îl distrugă, să-l facă harcea-parcea. Dacă nu reuşim să păstrăm dreapta măsură în criticile noastre, atunci mai bine este să tăcem.

Multe din cele pe care le rostim nu sunt adeverite şi sfinţite în noi de Duhul lui Dumnezeu, din cauza păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre de a vorbi în duh de rugăciune. În vremea noastră scade nevoinţa, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin în privinţa postului şi a ascezei practicate. Iar pentru a avea cugetul împăcat (dar îl vom avea oare împăcat astfel?) ne străduim să avem cât mai mult un creştinism după chipul şi asemănarea noastră, chiar dacă asta nu ne-ar fi de niciun folos. Am vrea să reducem lucrurile, să fie după măsura noastră făcând din slăbiciunea pe care ne-am împropriat-o printr-o viaţă păcătoasă măsura generală, regula ce trebuie urmată de toţi. De aceea şi acceptăm cu uşurinţă tot felul de pogorăminte care să ne uşureze nevoinţa, tot felul de scăderi ale credinţei şi de întâlniri cu ecumeniştii.

Între duhul lumesc şi ecumenism, conform definiţiei fiecăruia în parte, nu este vreo asemănare. Totuşi, ambele îşi trag seva din aceeaşi secătuire a vieţii duhovniceşti, sunt fraţi care împreună lucrează pentru desfiinţarea adevărului de credinţă. Faptul că eu mă aflu în adevărul şi dreptatea ortodoxiei faţă de un ateu, un eretic sau un mare păcătos îmi dă o anumită superioritate faţă de acesta, sentiment care generează mândria, starea cea mai cumplită a omului, căci atunci se apropie cel mai mult de diavol. Aceasta este evoluţia normală a minţii umane căreia, pe o cale logică, îi este imposibil să nu se trufească.

Păstrarea literei credinţei, fără duhul ei, fără realizarea ei în practică, nu foloşeşte la nimic. Să încercăm, de aceea, să păstrăm un duh al smereniei, adică să mă pun pe mine mai prejos decât toţi oamenii, inclusiv a celor ce se află în greşeli evidente, în erezie sau în păcate de moarte. Aşa ceva nu îmi e cu putinţă, dar Dumnezeu poate da celui ce se roagă. Trebuie ca mintea, care judecă cele ale lumii în chip lumesc, să fie ţinută legată de a face judecăţi de valoare, şi atunci Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va da starea cea bună. Ţinerea Predaniei neatinsă nu este dovada incapacităţii de schimbare, a neacceptării noutăţii, a neputinţei adaptării. Ci este menţinerea acelei căi de urmat care, ea singură între multe altele posibile, poate asigura mântuirea. Şi numai înăuntrul acestei căi este posibilă schimbarea, înnoirea, căci se schimbă omul cel vechi, supus morţii şi păcatului cu omul nou, născut în Duhul Sfânt. Adevărul nu ţine de un set de propoziţii, ci este un adevăr viu, lucrător care îi propune celui ce îl primeşte cea mai înaltă ipostaziere a fiinţei umane, apropierea de Dumnezeu prin sfinţenie. Cu toate că nu suntem noi capabili să o urmăm, trebuie totuşi să o ţinem cu orice preţ şi să nădăjduim în mila Domnului.

Paul Curcă

jfl23.jpg


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Marturisirea Bisericii, Opinii, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “OBLIGATIA MARTURISIRII

  1. Inspirat si pertinent Articol! Semnatarul lui sintetizeaza, puncteaza si ordoneaza in cuprinsul acestui articol tocmai unele din marile si importantele idei si teme discutate si dezbatute pe siteul acesta in lunile trecute!

    Se adevereste inca o data faptul ca ADEVARUL CREDINTEI CRESTINE ORTODOXE ESTE MEREU PROASPAT si NOU si IMBIETOR si ATRAGATOR si ACTUAL si TENTANT si ATAT DE NECESAR pentru cei care doresc sa-l auda si inteleaga, cu toate ca, paradoxal EL-ADEVARUL ORTODOXIEI este si “vechi”, de veacuri.

    Acest “VECHI” Adevar si totusi NEINVECHIT si mereu acelasi, a fost vestit in fiecare veac de alti vestitori ai lui, si lumina lui a fost purtata in fiecare generatie de alti faclieri, mult mai ravnitori si culti si iubitori de Hristos decat noi cei de acum!

    Dar, ACEST ADEVAR, ne face si noua azi, crestinilor din vremurile din urma, CINSTEA de a-l vesti si de a-i purta in lume LUMINA FACLIEI LUI, si de a ne asemana prin aceasta marturisire a Lui cu CEI MAI MARI Oameni si Doctori si Savanti si Sfinti ai Bisericii lui Hristos, desi viata noastra este de departe de a fi asemanatoare cu a marilor Marturisitori ai Domnului din veacurile trecute ale Bisericii Sale!

    Totusi, daca vom pastra si arata aceeasi ravna in MARTURISIRE ca pana acum, si o vom inteti in viitor, nu este exclus ca Domnul sa ne dea si noua aceeasi PLATA ca si acelora, implinindu-se cuvintele Scripturii care spune ca cine va da de baut un pahar de apa unui Prooroc, de dragul lui Hristos si in Numele Lui Hristos, PLATA DE PROROOC VA LUA!

    Iata dar ce fagaduinte IMBIETOARE si MARI avem din partea Domnului daca ii vom MARTURISI ADEVARUL LUI IN LUME si nu vom tacea azi cand tot mai mnulti se leapda si de el, si isi pleca las capul in fata minciunii si ereziei.
    Si anume ne va da Domnul, noua celor din ceasul al 11-lea al istoriei, aceeasi plata ca si celor care s-au trudit atat de mult din ceasul intai al Lucrului celui duhovnicesc, din Via Bisericii lui Hristos!

    Asadar sa nu ne lenevim, ca sa primim si noi ca si aceia, “DINARUL MANTUIRII ” vesnice a sufletelor noastre! AMIN!

  2. O mica continuare…

    In Textul pericopei evanghelice cu femeia samarineanca, Domnul Hristos le spune la un moment dat Apostolilor, care tomai se intoarsesera de prin satele dinprejurul Siharului, cu cateceva de ale gurii, asa:
    “…Iata zic voua: Ridicati ochii vostri si priviti holdele ca sunt albe pentru seceris. Iar cel ce secera primeste plata si aduna roade spre viata vesnica, ca sa se bucure impreuna si cel seamana si cel ce secera. Caci in aceasta se adevereste cuvantul: Ca unul este semnatorul si altul seceratorul. Eu v-am trimis SA SECERATI CEEA CE VOI N-ATI MUNCIT, ALTII AU MUNCIT SI VOI ATI INTRAT IN MUNCA LOR…” (cf. IOAN, cap.4, vers.35-38).

    Cat de mult se adeveresc aceste cuvinte cu noi, crestinii de azi!

    Nu noi am “”SEMANAT” Samanta Adevarului crestin, ci ALTI crestini. Uneori au semnat cu SANGELE LOR, de aceea se si spunea in Antichitate ca “SANGELE MARTIRILOR ESTE SAMANTA CRESTINISMULUI”!

    Apoi alti crestini s-au TRUDIT sa LUCREZE in Via si Ogorul Bisericii, la Sinoadele Ecumenice, sa clarifice si sa smulga neghina si buriienile otravitoare ale ereziilor din Ogorul Bisericii!

    Apoi alti crestini, si nu noi au “UDAT” cu mari predici si CUVINTE DE INVATATURA “samanta” Adevarului ortodox!

    Si acum noi, DOAR INTRAM IN MUNCA LOR!, si nu oricum, ci cu o mare fagaduinta ca VOM PRIMI SI NOI ACEEASI PLATA ca si ceilalti lucratori DACA VOM SECERA CU SPOR SI SARG, si vom PESCUI cu ravna sufletele care trebuie aduse in HAMBARUL LUI HRISTOS si inaintea SLAVEI SALE, in Imparatia Sa!

    Si totusi noi, crestinii cei de azi, nu avem nici asceza, nici inaltimea oratorica si ganditoare, nici virtutea, nici duhovnicia si nici sfintenia LUCRATORILOR dinaintea noastra, din veacurile de aur si marete ale Istoriei Bisericii lui Hristos!

    si mai mult decat atat, noi nu mai trebuie sa muncim duhovniceste ca si aceia, pentru ca samanta a crescut si a dat rod astazi si s-a copt. Ci noi,…”LUAM TOTUL DE-A GATA”, si nu mai avem nevoie sa mai facem nimic alteceva DECAT SA CULEGEM si SECERAM si ADUNAM si DEPOZITAM ROADELE cele duhovnicesti ale Viei si Ogorului Bisericii lui Hristos, pentru rodirea si coacerea carora alti crestini ADEVARATI s-au trudit atat de tare si atat de responsabil…!

    Iar noi ne lenevim!

    Totusi Domnul ne avertizeaza prin gura Sf. Ap. Pavel asa:

    “Despre voi, iubitilor, vorbim astfel, suntem incredintati de lucruri mai bune aducatoare de mantuire. Caci Dumnezeu nu este nedrept, ca sa uite lucrul vostru si dragostea care ati aratat-o pentru Numele Lui, voi care ati slujit si slujiti Sfintilor. Dorind dar, ca fiecare dintre voi SA ARATE ACEEASI RAVNA SPRE ADEVERIREA NADEJDII, PANA LA SFARSIT. Ca sa nu fiti greoi, ci URMATORI AI CELOR ce, prin credinta si indelunga – rabdare, MOSTENESC FAGADUINTELE! (cf. Evrei, cap.6, vers.9-12)!

    Asadar sa aratam RAVNA ADEVERIRII a NADEJDII si CREDINTEI si DRAGOSTEI noastre, care este in noi fata de HRISTOS….pana la sfarsit…!

    Amin!

  3. Bun!

    Am recitit ceea ce am scris si nu reiese ceea ce am vrut sa spun asa cum am si gandit interpretandu-se gresit: de obicei se judeca la ‘capete’; masura ti-o da numai trairea unei adevarate vieti duhovnicesti si cunoasterea adevarului de credinta; altminteri poti fi moral si corect lumeste dar minoritar si repetent duhovniceste!

    Apoi! Spune ca, daca judecam prea aspru am putea da dovada de lipsa de iubire si de satisfacere a propriei patimi (trufie ca suntem diferiti si bine pusi la umbra spre deosibire de atei si de ceilalti), dar…’iubirea e aspra’ in momentul in care este vorba sa-ti aperi credinta!

  4. Acum imi dau seama ca si eu voiam sa ma izolez in scrierile sfintilor Parinti, in lupta cu propriile patimi pentru ca vad in jurul meu ca adevarul credintei nu intereseaza decat pe foarte putini. Cu ereticii imi pot impune clar punctele de vedere dar cu ateii sau cu cei doar botezati ortodox e foarte greu. Puterea exemplului este edificatoare doar pentru cei care considera viata ta un exemplu bun. Sunt putini care admira viata linistita a unui bun crestin. Cu copiii in schimb e altceva, intr-adevar multi dintre ei sunt atrasi de lumina credintei si cauta exemple de urmat. Cu ei e usor pentru ca te stimuleaza chiar sa ai ravna in munca de dascal(ma refer totusi la varstele mici).
    Dar chiar nu stiu ce trebuie sa fac cu aproapele ratacit sau ateu (rude, vecini, prieteni). Ar trebui sa le spun intr-una “nu e bine ce faceti” (bineinteles argumentand)pana cand incep sa te ocoleasca. Nu stiu, iti trebui intr-adevar tact, smerenie. Eu ajunsesem la concluzia ca trebuie sa ma straduiesc foarte mult sa fiu un exemplu bun si daca ei apreciaza si se apropie e bine, daca nu, nu pot sili pe nimeni.
    Doamne ajuta!

  5. @ Daniela:

    Nu, nu trebuie sa le spuneti intruna, bineinteles. Concluzia dumneavoastra este cea corecta pentru acest gen de situatii.

    Paul cred ca se referea mai ales la cei care oricum scriu, predica, la administratorii de pagini ortodoxe si care, brusc, gasesc cu cale, sa o lase mai moale acum cu marturisirea adevarului de credinta, adica tocmai cand este mai necesar. In ceea ce-i priveste pe ceilalti, si ei trebuie sa nu fie indiferenti la realitatile grave care ne inconjoara, la criza Bisericii, pentru ca toti ne priveste, sa se intareasca in convingerile cele bune, sa nu justifice raul, numindu-l bine, doar pentru ca poarta haina oficialitatii.

  6. Foarte, foarte bun cuvant!Viu este Dumnezeu!Iata un tip de discurs care nu se izoleaza in aria elitista rupta prin dispretul( mai mult sau mai putin mascat) fata de cei mici.

  7. Cuviosul Paisie Aghioritul:

    Sfintii Parinti au stiut ceva atunci cand au interzis legaturile cu cel eretic. Dar astazi spun: “Nu numai cu cel eretic, dar si cu budistul si cu inchinatorul la foc si cu inchinatorul la diavol sa ne rugam. Trebuie ca si ortodocsii sa se afle la rugaciunile si conferintele lor. Este o prezenta”. Ce prezenta? Le rezolva toate cu ratiunea si justifica cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede ca si problemele duhovnicesti pot intra in Piata Comuna.

    Unii dintre ortodocsi, usori la minte, si care vor sa faca proiecte, “misiune”, convoaca conferinte cu eterodocsii, ca sa faca zgomot si cred ca astfel vor scoate in fata Ortodoxia, prin a deveni adica o salata impreuna cu cei rai slavitori. Dupa aceea super zelotistii incep si apuca cealalta extrema. Spun si hule despre Tainele celor de pe stil nou, etc si smintesc greu suflete care au evlavie si sensibilitate ortodoxa. Eterodocsii, pe de alta parte, vin la conferinte, fac pe dascalul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l afla la ortodocsi, il trec prin atelierul lor, pun vopseaua si firma lor si-l prezinta ca prototip. Si lumea ciudata de azi este miscata de astfel de lucruri ciudate, dupa care se distruge duhovniceste. Dar Domnul, atunci cand va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii si Grigorii Palama, care vor aduna pe toti fratii nostri cei smintiti, ca sa marturiseasca credinta ortodoxa si sa intareasca traditia si sa dea bucurie mare Maicii noastre Biserica“.

  8. @Admin.

    “cred ca se referea mai ales la cei care oricum scriu, predica, la administratorii de pagini ortodoxe si care, brusc, gasesc cu cale, sa o lase mai moale acum cu marturisirea adevarului de credinta, adica tocmai cand este mai necesar”

    Corect! Asta este sensul; de-aci venii si pogoramantul facut de Sinodalii nostrii, uitand (sau ignorand cu buna-stiinta) ca, avem Liturghita catehumenilor in care ne rugam pentru atei, pagani si ceilalti…si asta este o dovada clara si suficienta ca nu ne sunt indiferenti, nu este rupta legatura dragostei pentru aproapele si grija pentru mantuirea lui dar ca, am dori sa fim toti UNA (ortodocsi) nu o mixtura de legume cu fructe, cu inghetata, cu carne de toate felurile…fiindca dauneaza grav sanatatii duhovnicesti si ti se apleaca in cele din urma!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate