PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in inchisoare, sa stea cu noi!”

30-09-2014 Sublinieri

piulian02

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Iulian – ”un călugăr cu familie”

Autor: Eugenia Stoicescu

Prietenia

Am vieţuit împreună cu Părintele, căsătoriţi vreau să spun, din ’39 până în ’96, adică 57 de ani. L-am întâlnit prima dată la biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I. Este vorba de Bibliotecă Universitară care a ars la Revoluţie, în decembrie 1989. Citeam fiecare la masa lui. Eu eram studentă. Mergeam mai mult acolo, ca să citesc, decât la facultate. Lucram pentru o lucrare de seminar. El terminase Teologia, dar mai venea la bibliotecă să studieze. Eu nu l-am observat, nu mi-a atras atenţia în vreun fel. Dar mi-a povestit el mai târziu cum a fost, în ceea ce-l priveşte. S-a întâlnit cu un consătean acolo, care l-a întrebat:

– Ce faci, Părinte? Nu te însori?

– Păi dacă nu mi-am găsit tovarăşa de viaţă… i-a răspuns.

– E plin pământul de fete şi nu ţi-ai găsit una?!

– Da, dar nu sunt toate pentru mine sau eu pentru toate. De pildă, îmi place cea din banca de colo, a spus arătându-mă.

– A, păi aceea este…

Şi, mă rog, acela a spus câteva cuvinte de laudă, de apreciere la adresa mea. Asta a fost de ajuns ca să-l mobilizeze. Ne-am petrecut de câteva ori, fără să-mi dau seama că el mă urmărea. Într-o zi a trebuit să merg cu sora mea la un minister de care ţinea tata. Ea m-a aşteptat în holul bibliotecii. Când m-am ridicat să plec, s-a ridicat şi el, cu gândul să-mi vorbească şi să mă cunoască. Văzând-o pe sora mea, a rămas descumpănit. Ştiu că a gândit atunci aşa: “Mi-era greu cu una, dar acum, cu două!”. Ministerul era pe undeva pe lângă Cişmigiu. El venea în urma noastră, tot pândind momentul să intre în vorbă. Întâmplarea a făcut ca sora mea să intre singură la birourile unde trebuia să mergem, iar eu să rămân afară ca s-o aştept. Văzându-mă singură, a căpătat curaj şi s-a apropiat de mine. Mie mi s-a părut că era foarte sigur de el, dar mai târziu mi-a mărturisit că îi tremurau genunchii de emoţie. S-a apropiat, aşadar, salutându-mă foarte respectuos şi mi-a spus:

– Domnişoară, eu vreau să vă cunosc.

– Da!? Asta este procedeul clasic…

– Da, dar nu mă priveşte pe mine!

Fr. Iulian StoicescuA mai fost o replică pe care nu mi-o amintesc. Am stat puţin de vorba până când a ieşit de la minister sora mea. I l-am prezentat. Ea a bănuit atunci că ne cunoşteam de mai mult. Dar de unde? Atunci a fost cunoştinţa noastră. Am plecat împreună şi el ne-a condus până acasă. Locuiam pe undeva pe lângă Schitul Darvari. Era un drum pe care eu îl făceam pe jos, adesea, pentru că maşinile erau scumpe şi nu-mi permiteam să le folosesc prea des. Deşi l-am avertizat că stăm cam departe, nu s-a lăsat impresionat şi a ţinut să ne însoţească până în faţa porţii, unde ne-am despărţit. Pe urmă ne întâlneam aproape în fiecare zi la bibliotecă, pentru că rar, numai când aveam vreu seminar, lipseam de acolo. La început mi s-a părut puţin încrezut. Mi s-a părut că realitatea pe care o vedeam la el era doar o poză. Că pozează în om cumsecade. Dar, în fond, aşa era el. Nu mi-a spus de la început că făcuse Teologia. Mi-a spus altă dată, când mă ducea acasă. Vorbeam de viaţă, de principii de viaţă, aşa, în general. Şi, la un moment dat, a lăsat să-i scape ca din întâmplare:

– Spun asta nu pentru că sunt teolog, ci pentru că este modul meu de a judeca lucrurile.

În acelaşi timp, a fost atent la reacţia mea. Eu n-am avut nici un fel de reacţie. Am primit-o simplu, ca pe o informaţie pe care mi-a dat-o. Cam în felul acesta a decurs cunoştinţa noastră. În timpul acela lucra ca profesor sau ca învăţător la Popeşti Leordeni. Lucrase acolo şi ca student, mi se pare. Sunt lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată. Când ne-am cunoscut, eu aveam 19 ani, iar când ne-am căsătorit, 22. Au fost trei ani în care am tot vorbit, dar căsătoria s-a întrevăzut la orizont, cumva, chiar de la început. La vreo trei săptămâni după ce ne-am cunoscut mi-a pus problema căsătoriei. S-a gândit că parcă eu aş fi persoana pe care el o caută de mult. Când am ieşit de la lectură, m-a invitat la şosea, să ne plimbăm. Pe vremea aceea erau trăsuri. Mai târziu mi-a povestit că se gândise aşa:

“Dacă ne va ieşi în cale o trăsură cu doi cai albi, este semn bun de la Dumnezeu, că trebuie să-i spun ce am pe suflet.”

Şi, cum am ieşit noi din clădire, de după colţ a apărut o trăsură cu doi cai albi. Asta a fost pentru el un semn extraordinar. M-a invitat să luăm trăsura aceea. Mie mi s-a părut că este un act de curaj cam nepotrivit, ca să nu spun mai mult. Puţin indispusa, am urcat totuşi în trăsură. Am ajuns la şosea, unde am coborât şi am pornit-o la plimbare pe jos. Nu-mi mai aduc aminte ce anotimp era, dar ştiu că era foarte frumos afară. Era o oră la care se afla acolo foarte puţină lume. Şi atunci m-a cerut în căsătorie. Pentru mine a fost cu totul neaşteptat. Nici măcar nu mă gândisem la aşa ceva. Apoi, nu mă gândisem niciodată să mă căsătoresc cu un preot. Petrecusem în cu totul alt fel de cercuri. Fratele meu era la Liceul Militar. Mă aflam în anturajul unor prieteni de-ai lui şi cam tot în direcţia aceasta se întrevedea şi viitorul meu. Iulian mi-a vorbit despre cum vedea el viaţa şi preoţia. Lucruri foarte frumoase, dar cu totul noi pentru mine. N-am avut nici o reţinere. În ciuda uimirii mele, i-am spus:

– Dacă eşti dumneata acela care vorbeşti, atunci primesc să-ţi fiu soţie.

A fost un răspuns venit dintr-un bun simţ, pentru că în stadiul acela nu putea fi vorbă încă de sentimente. Ele erau încă neclare, nu erau hotărâtoare. Răspunsul conţinea acel “dacă”. După aceea, el mi-a repetat de mai multe ori cuvintele acestea. Ne-am mai plimbat un timp, după care m-a condus acasă. Eu le-am spus alor mei, oarecum amuzată, ceea ce mi se întâmplase. Părinţii mei nici nu-l cunoşteau, pentru că tot condusul lui ţinea până la poartă. Acesta a fost începutul… După aceea, normal, lucrurile au mai evoluat. Mai târziu i-am cunoscut pe părinţii lui. Ne-am dus la Câmpulung. Era în ziua de Sfântul Pantelimon, când acolo se ţinea un târg vestit. Pentru zona aceea era un eveniment mare de tot, pentru care toată lumea se pregătea cu mult înainte. Veneau de peste tot din împrejurimi. El a luat două camere la hotel şi am dormit o noapte acolo, unde trăsese şi mama lui. Ne-am plimbat şi noi prin târg. Acolo, la Câmpulung, am întâlnit-o prima dată pe mama lui. Mai mi-aduc aminte cum ne-am întâlnit cu o doamnă preoteasă, care avea o fată, foarte frumuşică, de altfel, dar puţin cam micuţă de vârstă. Cum sunt părinţii, mai practici, doamna aceasta pusese ochii pe Iulian pentru faţa ei. A insistat foarte mult pe lângă Iulian, căutând să-l facă să înţeleagă că nu e bine să-ţi faci de lucru cu studentele, că ele sunt aşa şi pe dincolo. A căutat să-l înfricoşeze. După ce mă cunoscuse, el nu mai avea reţinerea asta. La început, femeia a fost foarte înverşunată, dar la un moment dat a cedat. L-a înţeles… Ei, şi pe urmă am luat o trăsură şi am plecat de la Câmpulung la Gănești, cale de vreo 30 de km, ca să-i cunosc părinţii. Săracu’, cred că-şi terminase toţi banii cu cheltuielile astea.

Căsătoria

După trei ani de la cunoştinţa noastră, după ce am terminat şi eu facultatea, ne-am căsătorit. Nunta s-a făcut la el acasă, la Ganesti. a fost o nuntă ca la ţară. Acolo în sat, el era foarte apreciat, foarte admirat şi ca atare foarte solicitat. Mamă-sa era foarte cunoscută în satele din împrejurimi, căci era moaşa comunală. Iar băiatul era frumos, era arătos, serios şi cuminte. Foarte mulţi ar fi vrut să-l aibă de ginere. Nunta cred că a fost ceva senzaţional pentru toată valea aceea.

Erau destui oameni bogaţi prin satele comunei. Mama lui căuta să-i mai sugereze câteodată:

– Mamă dragă, uite, fata aia ar fi bună!

Mă rog, cauta să-l convingă, în dorinţa de a-l avea lângă ei, făcându-se preot în sat sau într-un sat de alături. El le-a răspuns aşa:

– Nu, eu cu ea vreau să mă căsătoresc. Dacă dumneavoastră nu sunteţi de acord, atunci să ştiţi că nu mă mai căsătoresc deloc. Merg la mănăstire sau rămân aşa, necăsătorit.

Au fost unele discuţii de felul ăsta.

Era acolo, în faţa casei lor, un fel de piaţă. Împrejur locuiau numai rude. Una dintre ele avea o casă cu cerdac, ca un fel de etaj. Când am ieşit eu, vezi Doamne, mireasa, ca să merg la Biserică, atunci a fost mare rumoare, căci mă vedea pentru prima dată tot satul, şi eu eram aleasa lui. Tocmai începuse războiul. Era 27 august. Nemţii intraseră în Polonia. Rudele mele nu au putut să vină de la Bucureşti sau din Ardeal. Numai părinţii mei au fost la nuntă. Nici fratele meu nu a putut veni, căci era militar. Naș ne-a fost părintele Ion Bărbulescu care era de loc tot din Gănești (tatăl său era preot în sat, şi el ne-a cununat). A slujit până pe la 90 de ani la biserica Sf. Silvestru.

Nunta a ţinut ca la ţară, două zile. Ne mutam dintr-o curte în alta. A jucat şi părintele puţin, nu mult. Imediat după nuntă am plecat la Bucureşti. La început am stat cu chirie undeva.

Hirotonia și primii ani de slujire

A fost hirotonit diacon la biserica Mavrogheni şi după un timp preot la Sf. Ecaterina, de Prea Sfinţitul Iosif, care i-a fost şi naș de preoţie şi duhovnic, ani de zile. Dar timp de doi ani a rămas simplu diacon. În primul an de căsătorie ne vedeam puţin şi rar. În timpul săptămânii, amândoi aveam serviciu: eu la CEC, iar el era secretarul unui consilier de la Patriarhie. Sâmbătă după-amiaza pleca la Ţigăneşti şi venea înapoi duminică seara. Iar lunea o luam de la început cu serviciul. Începând de sâmbătă după masa până duminică seară eram absolut singură, cu câte-o carte pe care o citeam. Asta a fost timp de doi ani, atâta cât a fost el diacon la Ţigăneşti, dar cu domiciliul în Bucureşti.

După aceea ne-am mutat cu totul la mănăstire, cu tot bagajul. Când am plecat la Ţigăneşti o aveam pe Liana, dar până ne-am instalat ca lumea, am ţinut-o la mama, la Orăştie, timp de vreo şase luni. Ne-au dat acolo o căsuţă. Maicile îl iubeau foarte mult pe părintele. Dar la început l-au privit cu un fel de reţinere, în special cele mai în vârstă. Aveau şi ele experienţa lor acolo, mai neplăcută, uneori. Dar după ce l-au cunoscut l-au iubit extraordinar. Ca să nu plece din mănăstire, i-au amenajat o casă mai mare, frumoasă. După cum o mărturisea şi el mereu, statul în mănăstire i-a fost de tare mult folos. Acolo viaţa a fost şi mai ocupată, pentru că zi de zi el era în Biserică. Chiar şi noaptea. La mănăstire a îndrăgit mult slujbele de noapte. Mergea cu regularitate la ele. Abia apucam să punem capul jos, şi bătea maica de rând în poartă.

– Miluiește-ne pe noi!

Mina Prodan ieromonah- NeamtImediat se îmbrăca şi pleca. De-asta îi plăcea atât de mult Părintelui Mina Prodan de el: că niciodată el n-a lipsit şi nici n-a întârziat de la datoria lui, de la Biserică. După miezul nopţii, Părintele Mina, care era dur cu toţi cei care făceau ucenicie pe lângă dansul, venea să-l urmărească. Părintele Mina Prodan era un preot autodidact. N-aş putea să spun că se ridică la înălţimea Părintelui Cleopa de la Sihăstria, dar între călugări era pe atunci o somitate. La început l-a primit pe Iulian ostil, reținut oarecum. L-a studiat foarte mult şi când l-a cunoscut mai bine, şi-a dat seama că este şi ascultător şi supus şi modest… L-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a zis:

– Acum vreau să te învăţ ce n-am învăţat pe alţii.

Şi, într-adevăr, foarte multe a învăţat de la Părintele Mina. El l-a învăţat toată slujba, toate chiţibuşurile slujbei – pe care nu le observăm noi din Biserica – la proscomidie, la toate momentele… Extraordinar de mult l-a învăţat. I-a folosit toată viaţa. Părintele Mina era un preot mai dur, dar pentru Iulian a fost chiar ca un părinte: tare mult l-a iubit! Iulian era mai serios decât alţi preoţi tineri, îşi vedea de slujbă mai mult, nu lipsea de la Biserică… Era aşa cum îi plăcea Părintelui Mina: un fel de călugăr.

Dintre toate locurile pe unde a trecut ca preot, poate că cel mai bine s-a simţit la mănăstire, la Ţigăneşti. Acolo a fost doi ani diacon, doi ani preot. Experienţa de acolo l-a făcut să spună că el, dacă s-ar ocupa de treburile organizatorice ale Bisericii, ar pune condiţia ca absolvenţii de teologie, înainte să fie hirotoniţi preoţi, să facă un stagiu la mănăstire. Acolo pot învăţa să se roage. El acolo a învăţat.

O întâmplare minunată

3 Fr. Iulian StoicescuMi-aduc aminte de o întâmplare minunată. Eram pe la început, când ne-am dus acolo. Aveam o căsuţă foarte modestă, care avea în faţă un pridvor. Şi stăteam într-o zi acolo, pe pridvorul ăla, îngrijorată de starea financiară în care ne aflam în momentul acela. Situaţia noastră, în general, nu era prea grozavă. Salariul lui era foarte mic, venituri, ca diacon, nu avea. Dacă veneau credincioşi la mănăstire, dădeau preoţilor sau maicilor, nu diaconului. Diaconul îşi avea salariul pe care îl avea. Dar, tot atunci, se înfiinţase o şcoală de misionare, de Cruce Roșie, unde l-au încadrat, şi pe el, ca profesor. Mai primea şi de acolo ceva. Totuşi, banii nu ne ajungeau, ce mai! Era destul de grea situaţia şi, la un moment dat, n-am mai avut bani deloc. Liana era mică…

– Ce facem, Iulian, acum – i-am zis – chiar aşa, fără nici un ban, fără nimic în casă?

Că nu aveam nici de pâine.

– Lasă, dragă, că are Dumnezeu grijă.

Şi nu ştiu ce mi-a mai spus el, acolo. Mă uitam la el cu destulă neîncredere, dar n-aveam ce să fac. Apoi el a plecat la biserică, iar eu am rămas pe pridvorul ăla – era un pridvor înalt. Purtam un şorţ, căci curăţam nişte zarzavaturi. Eu nici nu fusesem obişnuită cu situaţii din astea, la limită.

La un moment dat am auzit că l-a strigat o maică:

– Părinte Iulian, poftiţi încoace!

Cum stam aşa, îngândurată, îl văd, după un timp, venind de la Biserică foarte bine dispus. S-a apropiat de mine şi mi-a umplut poala sorțului de bani. Maica Teodora, iconoama, îi dăduse salariul restant pe patru luni. Atunci erau bani de metal mulţi, de hârtie, nici nu ştiu dacă aveam. Bineînţeles, mi-a mai spus ceva în sensul că să nu-mi pierd nădejdea niciodată:

– Păi nu ţi-am spus că Dumnezeu are grijă? Uite că a avut!

Arestarea

8 Fr. Iulian StoicescuÎnainte să-l aresteze, în ’60, el a simţit ceva, aşa, ceva nelămurit. Presimţeam cumva arestarea. Era o nelinişte în noi. El a simţit că era în atenţia lor. Nu mi-a spus ceva anume, ci doar atât:

– Eu simt că e ceva, e ceva în jurul nostru.

Parcă plutea asupra noastră ceva, aşa, ca o greutate. Simţeam să stăm mai aproape unul de altul, să comunicăm mai mult. Aveam şi semne vizibile. Veneau şi se interesau de noi în parohie. Atunci, în ’60, s-a dus şi a stat câteva zile la Sinaia, la mănăstire, pentru că se simţea foarte obosit. M-a rugat să mă duc după el. Mă aştepta. Şi atunci mi-a spus prima dată:

– Să ştii, cred că m-aşteaptă zile grele.

Că i-a spus cineva, sub o formă oarecare sau c-a observat ceva, nu ştiu, n-am aflat. Căci eu, în momentul în care vedeam la el o reţinere, imediat mă gândeam că lucrul acesta poate să ţină de legământul pe care l-a făcut el sau de opreliştile pe care le au ei, preoţii. Poate că erau lucruri aflate la spovedanie. Şi mă opream, nu insistam. Bine, nici felul meu nu a fost acela de a intra prea mult în treburile lui în legătură cu credincioşii. Cu două zile înainte de arestare, deja noi nu aveam linişte. Pe urmă am aflat că celălalt preot fusese şi el chemat la securitate şi întrebat despre Părintele. Dar nu ne-a spus nimic atunci.

Părintele a fost arestat, aparent pe baza unei înscenări, într-o zi de Paşti (17 aprilie 1960), în cadrul valului de arestări de preoţi din acel an.

Ce se întâmplase? În 1952 se prezentase la casa parohiala din “Apărătorii Patriei” un domn care pretindea că e profesor de latină şi greacă, că soţia l-a părăsit, că a fost dat afară din învăţământ, de la catedră, pe nu ştiu ce motiv-tot politic… Atunci, pe moment, l-am crezut. Era murdar, cu urme de păduchi, avea pantofi cu tălpile găurite, arata ca un om în mare lipsă şi într-o stare de decădere. I-am spus:

– Dom’le, dacă eşti cu într-adevăr aşa de murdar, dă-mi cămaşa, să ţi-o spăl eu, că tot spăl acum rufe. Îţi spăl şi cămaşa dumitale, şi vii mâine să ţi-o iei.

I-am dat să mănânce, i-am luat cămaşa şi i-am spălat-o, i-am dat o pereche de pantofi… De fapt, el n-avea treaba cu mine, dar n-avut încotro şi mi-a dat cămaşa. Într-adevăr, era foarte murdară. I-am spălat-o, a doua zi a fost şi călcată. Când a venit, i-am dat-o. Omul nu s-a mulţumit cu atât, a revenit de câteva ori, i-a ţinut calea părintelui. El voia pe Iulian să-l înhaţe într-un fel, i-a cerut bani. Nu ştiu cât i-a dat. Destul că, pe urmă, a venit din nou la noi acasă, tot ca să mănânce. Atunci, eu am intrat la idei. Nu aveam destulă încredere în el nici la început, dar după aceea am intrat la griji mari.Mi-am dat seama că nu-i lucru curat la mijloc. Apoi, la un moment dat, dispărut la fel de brusc cum a apărut, ceea ce mi-a întărit starea de suspiciune. Se vede că-şi făcuse rolul… Un ticălos, probabil, sau, cine ştie, unul care a picat în mâinile lor şi l-au şantajat, l-au folosit… În 1960 avea să fie unul din pricipalii martori ai acuzării. Omul fusese folosit de securitate ca momeală, şi nu mai puţin de 300 de preoţi au fost condamnaţi pe baza mărturiilor lui.

Părintele a fost acuzat că a ajutat un legionar. De fapt, eu am fost cea care am avut o legătură oarecare cu acest personaj, nu părintele. Dar se urmărea, de fapt, eliminarea preoţilor buni, cu influenţa în rândul credincioşilor.

Pe părintele l-au luat din pat. Era a doua zi de Paşti, pe 17 aprilie, era noaptea, după prima zi de Paşti spre a doua zi. Ne-am pomenit noaptea cu securitatea. El era bolnav, era răcit, şi era transpirat tot, cu febră mare… Şi cei de la Securitate i-au spus să meargă cu ei, că au o treabă cu el. Am încercat să mă împotrivesc:

– Ce faceţi, nu vedeţi că-i bolnav?

Au văzut şi ei, erau medicamentele pe masă. Tocmai fusese doctorul. Boala lui nu era o stare simulată. Şi, atunci, au fost foarte încurcaţi. Nu prea ştiau ce să facă. Să nu-l fi luat contravenea ordinului pe care îl aveau. Au făcut un simulacru de percheziţie, căci ştiau că nu au ce găsi. S-au uitat pe colo, pe dincolo, au mai deschis nişte sertare… Pe urmă au ieşit afară câţi erau, trei-patru, şi au vorbit ceva împreună, după care au zis:

– Vine cu noi. Nu vă faceţi griji, doamnă, că avem noi medicamente şi îl facem sănătos.

Şi aşa l-au luat. Copiii cei mici, Mănel şi Ionuţ, dormeau duşi. Numai Liana s-a trezit.

După arestare, înainte să fie judecat, venea la mine un împuternicit de la Culte şi-mi spunea să nu-l mai jelesc atâta, pentru că s-a descoperit că ar fi complotat împotriva statului cu maicile de la Ţigăneşti, că avea aparate de transmisie şi câte şi mai câte… Că ar fi fost un ticălos… Căuta să-mi vâre toate astea în cap.

Când părintele a fost arestat, era ca suferind cu inima. Am cerut să-i trimit în închisoarea de la Uranus câteva pastile de nitroglicerină, un medicament mai nou, pe atunci. Nu mi-au aprobat, mi-au spus că nu se poate, că nitroglicerină este material explozibil:

– Ce, vrei să sărim în aer?

iulian-stoicescuPână la proces n-am mai ştiut nimic, iar procesul a fost în august. În tot acest timp, părintele a stat arestat aici, în Bucureşti, în Uranus. Despre felul în care a fost anchetat nu mi-a povestit niciodată nimic. Ce mai ştiu, ştiu din ce mi-au povestit alţii. Altora le-a mai spus câte ceva, dar mie nu mi-a spus. Ştiu, de pildă, că a rămas, la un moment dat, fără unghii la picioare… Asta o ştiu tot de la alţii, dar şi el mi-a confirmat.

Am fost chemată şi eu la anchetă. Şi Liana a fost chemată. La proces, era şi ea citată ca martor. Amândouă eram martori ai acuzării. Dar, până atunci, am fost adusă de vreo două ori la anchetă şi supusă la tot felul de ameninţări, pasă-mi-te ca să spun tot ce ştiu despre activitatea complotistă a părintelui. Pe părintele nu l-am văzut niciodată în timpul anchetei. Dar n-aveau ei treabă cu mine! Ei susţineau că a avut o activitate împotriva statului şi voiau să afle de la mine ceva în acest sens. Prostii! În realitate, ce a fost? La anchetă, m-au întrebat de omul acela care fusese pe la noi în anul 1952. Le-am spus:

– Nu-mi aduc aminte, nu-l cunosc!

N-am vrut să recunosc nimic. Mi-au arătat o fotografie, dar am ţinut-o că nu-l cunosc. Acuzaţia a fost că l-am găzduit în ’52. De fapt, nu l-am găzduit. De unde?! Nu, nici vorbă! A venit să-i dau să mănânce. La confruntare, l-au adus pe omul acela ca să-l văd. Era acum aranjat frumos, cu freza… Numai deţinut nu părea. Mult timp mi-am făcut proces de conştiinţă că din cauza mea s-a întâmplat lucrul ăsta, care a condus la arestarea lui. Dar, până la urmă, mi-au deschis alţii capul. Şi avocatul. Avocatul ni l-au plătit alţii, că un ban n-aveam în casă pentru aşa o cheltuială.

A venit procesul. La proces, anchetatorul m-a scos afară, încă nu-i adusese pe ei, pe deţinuţi, şi m-a ameninţat că se vor întâmpla lucruri grave dacă, până începe şedinţa, nu recunosc ceea ce dorea el, şi anume că-l cunosc pe omul ăla. Dar, de acum, eu eram călita, nu mă mai impresiona nimic. Omul acela cică fusese legionar, iar Iulian era acuzat că ajutase un legionar. Acesta a fost capul de acuzare. După ce m-a ameninţat, eu am intrat în sală. I-au adus şi pe acuzaţi. Iulian se uită, aşa, în spate, să mă vadă. Eu albisem cu totul între timp. Când mi-a văzut părul alb, a fost tare impresionat. M-au chemat şi pe mine la bară, ca martor al acuzării. M-au întrebat de ce n-am colaborat eu cu acela, şi de ce a colaborat părintele. Le-am spus că nu mi-a inspirat deloc încredere.

– Dar de ce? – m-au întrebat.

– Păi, nu avea buletin… a spus că nu are serviciu…

Spuneam exact ceea ce anchetatorul îmi spusese să nu spun. Pe Liana n-au mai folosit-o ca martor, pe motiv că a fost prea mică atunci când s-au întâmplat lucrurile astea.

În ceea ce priveşte martorii apărării, s-a petrecut ceva foarte interesant, care l-a impresionat şi pe Iulian. Mi-a spus avocatul să caut martori. Acum, la cine era să mă duc? M-am dus la unul dintre consilierii de la Biserică, pe care îl cunoşteam puţin (am uitat cum îl chema, nu-i cunoşteam prea bine pe consilieri, mi se pare că avea o brutărie) şi l-am rugat să fie martor al apărării, fără să ştiu că el a avut cu Iulian un diferend. Nu fusese chiar un conflict, dar îl supărase pe Iulian foarte mult, pentru că-i făcuse o reclamaţie pentru nişte lucruri imaginare. A urmat atunci o anchetă şi protopopul l-a pus pe consilier să jure pe Evanghelie şi pe cruce că este adevărat ceea ce susţinea. Până la urmă, acela a recunoscut că nu era real lucrul pe care îl reclamase. Dar eu treburile astea nu le ştiam… M-am dus la el, de bună credinţă, şi l-am rugat să vină că martor la proces. A fost foarte bucuros să vină. Nu era simplu deloc, dar n-a avut nici cea mai mică reţinere. Abia după aceea mi-am dat eu seama de ce. Lui Iulian nu-i venea să creadă când l-a văzut – mi-a spus după aceea, după ani de zile. Mai ales când l-a auzit cum vorbea de frumos despre el… A fost cea mai frumoasă mărturie cea făcută de consilierul acela. Bineînţeles, n-a fost luată în considerare. El a spus cum s-a dus părintele, în timpul războiului, la lagărul de prizonieri ruşi şi i-a ajutat… N-a făcut-o din raţiuni politice. Tot ceea ce făcea el, făcea ca preot, nicidecum cu alte gânduri. A mai fost un martor al apărării: un fost învăţător, pensionar, care avea acum o muncă de răspundere, de teren. Era propagandist sau activist, cum li se spunea atunci. Şi el a vorbit foare frumos. Ăştia doi martori făceau cât zece de-ai lor. Dar nu s-a luat nimic în considerare când s-a stabilit sentinţa.

Pe urmă, a avut loc un al doilea proces, când s-a dat şi sentinţa. A fost condamnat la nouă ani de închisoare, plus pierderea unor drepturi civile şi confiscarea averii. Averea era fotoliul ăla pe care stătea el şi în Olimpului, şi mai aveam unul la fel… erau prăpădite. Le-am răscumpărat cu bani. A trebuit să le plătesc pe loc, am dat vreo 900 de lei pe amândouă. În rest, n-au găsit nimic în casă, ce să ia. Toate erau nişte vechituri… Aceasta a fost toată “averea” noastră înregistrată atunci şi confiscată. A, ne-au luat şi pianul. De fapt, era o pianină. Cineva a vrut să i-o dea lui Iulian, personal, dar Iulian a zis:

– Eu ce să fac cu ea?

El nu s-a gândit că are şi o fată care ar putea să înveţe pianul… Şi atunci, ea a fost donată bisericii. Cu ea făceau repetiţii la cor, era foarte utilă. Noi o ţineam în casă, căci venise părintele Cristea şi a trebuit să eliberăm cancelaria, ca să stea el în ea. Am avut proces pentru pianina aceea. M-am dus cu dovadă de la biserică arătând că nu este bun personal şi că n-aveam de ce s-o răscumpărăm, pentru că nu ne aparţine, că e a bisericii. Am avut proces, cu martori, şi n-a fost nevoie să fie răscumpărată.

Cu soțul în închisoare și trei copii de crescut

Iulian avea atâta încredere şi atâta nădejde la Dumnezeu, încât numai gândul ăsta îl liniştea. Nu pot să spun că nu s-a gândit la starea noastră în lipsa lui, dar el ştia că ne-a lăsat în grija lui Dumnezeu. Asta a zis:

– Ştiam că are Dumnezeu grija de voi.

Şi într-adevăr, aşa a fost, în viaţa mea n-am simţit mâna lui Dumnezeu atât de mult (bine, prin rugăciunile lui!), nu m-am simţit aşa de ocrotita ca în timpul acela.

Oamenii, în general, nu s-au despărţit de mine, în afară de două cazuri, în care am exagerat şi eu. În momentul în care am simţit la cineva o reţinere, eu m-am retras, ca să nu le mai dau ocazia să se ferească sau să se manifeste măcar, în vreun fel. Atât am avut, două situaţii. Dar în rest, nu.

Eu am avut, pe lângă consideraţia care mi se dădea în societatea noastră de acolo, de la biserică, pe lângă respectul care mi s-a arătat dintotdeauna, în orice împrejurare, şi cele strict trebuincioase din punct de vedere material. Mă pomeneam că venea lumea de unde nici nu mă gândeam. Venea tot felul de oameni, veneau şi oameni săraci, destul de lipsiţi ei înşişi.

Din punct de vedere al alimentelor şi banilor, n-am dus nici cea mai mică lipsă când părintele era închis. Ne aducea lumea extraordinar de mult. Unii îşi făceau o datorie lunară din a-mi crea un venit. Nu sume mari, dar se adunau. Poate că aveam chiar mai mult decât înainte. Am fost atât de mult ajutată de cei din parohie, încât dădeam şi eu la alţii din ce prisosea. Simţeam ca Cineva mă ocroteşte.

Dar m-a impresionat extraordinar de mult o macedoneancă bătrână, foarte bătrână – nu ştiu câţi ani avea, dar, în orice caz, abia mergea. Şi mergea în ciorapi, îmbrăcată în negru, cum merg femeile macedonene. Am văzut-o venind ţinându-se de garduri şi de pereţi, ca să-mi aducă 5 lei. Banii aceia i-am păstrat, şi acum sunt puşi la icoană, de atunci i-am pus şi aşa au rămas. S-au devalorizat, s-a schimbat monedă, dar eu i-am ţinut acolo. A murit şi n-a mai apucat să-l vadă pe părintele când s-a întors din închisoare.

Eu nu prea cheltuiam… pentru mine nu mai avea sens să-mi fac plăceri sau planuri de viitor… Am făcut eu ceva. Totuşi… Aveam pentru copii, copiii nu sufereau.

Fata cea mare a avut greutăţi la şcoală, căci avea dosar. Când a terminat ea şapte clase a avut loc o festivitate la şcoală. Existau nişte carnetele în care scriau profesorii… Ea avea aprecieri dintre cele mai plăcute pentru noi. Pe urmă a trecut la liceu, la Şincai. A fost între cele mai bune, dar nu era premiant de onoare. Când a ajuns să-şi dea bacalaureatul şi să încerce la Universitate – a dat la Filologie – am luat o profesoară ca s-o pregătească, s-o verifice. A făcut câteva lecţii cu ea, după care i-a spus:

– Dragă, o să faci carieră universitară. Asta îţi prevăd eu ţie.

Era, într-adevăr, foarte deşteaptă, foarte capabilă. Nu învaţă ea aşa de mult, dar prindea repede. Şi citea foarte mult. Dar, bineînţeles, a fost respinsă, dosarul ei avea un zero mare. Pe băiatul cel mare l-am trimis la sora mea, la Orăştie, şi acolo şi-a făcut şcoala. Aici ar fi fost dificil, l-ar fi rănit tot timpul. Aşa, a fost mereu şef de promoţie.

Eliberarea

De la un timp, au început să vină cei eliberați din închisoare. Într-o zi, am primit o telegramă de la el, o înștiințare că sosește într-o anumită zi, și să-l aștept. Ne-am dus la gară, eu cu sora lui, cu soțul ei și cu fratele lui. Poate și cu Liana… Și am stat, am stat, am stat… Am așteptat… Veneau trenurile pline de deținuți eliberați, dar el nu apărea deloc. De-acum, aveai impresia că veneau de pe front… Preoții, în special, se cunoșteau… Îi cunoșteai după ținuta lor, deși nu erau îmbrăcați preoțește și nu aveau barbă. Era multă lume care aștepta, iar ei veneau așa, un convoi întreg; parcă atunci ieșeau pe poarta închisorii. Când am văzut că mai încep să se rărească și el nu apărea, l-am întrebat pe unul de care mi-am dat seama că e preot și de unde vine, dacă l-a cunoscut pe părintele Iulian.

– Cum să nu?! Trebuie să fie și el pe-aici, printre noi, că în gară l-am văzut!

Dar el o luase în partea cealaltă, în direcție inversă, spre Orăștie. La un moment dat, am renunțat, pentru că nu mai era nimeni pe peron. M-am dus acasă, îngrijorată. Nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă, intrasem în grijă mare, aveam și emoții… Acasă am primit o altă telegramă, în care-mi dădea o nouă dată pentru venire. Scria că sosește în duminica ce vine. Ce făcuse el? Se dusese mai întâi la Orăștie, pentru că era mult mai aproape de Aiud. S-a dus să-mi vadă familia, și atunci a aflat că a murit tata. S-a dus împreună cu Părintele Sabău, că nu se mai despărțeau. La închisoare, la Aiud, când s-au întâlnit, a fost mare bucurie pe Părintele Sabău, care era dinainte acolo:

– Vai, Iulian, ce bine-mi pare că te văd și pe tine aici!

Asta a fost exclamația lui.

– Bravo! Îți pare bine… Îți pare bine de răul meu!…

Acolo prietenia lor s-a întărit și mai mult, și, la ieșirea din închisoare, nu se îndurau să se despartă. De altfel, Părintele Sabău era tot din zona Orăștiei. Ei erau prieteni dinainte. Părintele Sabău fusese coleg de clasă cu cumnatul meu. A fost destul să se vadă și să nu se mai despartă.

Pentru mine a fost, totuși, o încercare foarte mare ceea ce s-a petrecut atunci. Dar el a făcut ce i-a venit să facă pe moment; l-a atras familia, să meargă în partea aceea, la ei mei. A stat acolo o noapte.

Acasă a ajuns într-o duminică; tocmai se auzise în biserică zvonul că s-a întors. Biserica era plină de lume. De ce îi era lui teamă, n-a scăpat: nu voia să apară într-o zi de-asta, cu slujbă, dar tocmai duminica s-a întâmplat să vină. (…) Părintele era complet schimbat, era de nerecunoscut. În primul rând fizic. Era tare slab. Se poate vedea după fotografia de pe biletul de eliberare. Era fără barbă, tuns ca un recrut. (…) Când a ajuns acasă, bineînțeles, s-a făcut o zarvă în biserică. De bucurie, toată lumea era în lacrimi. Unii erau curioși să-l vadă, normal. Apoi, aproape toți, după ce i-a miruit Părintele Costică, au trecut pe la noi, ca să-l vadă. El era în curte; ieșise în curte, pentru că în casă nu aveau cum să-i mai primească. Era curtea plină, ca la pelerinaj la moaște. Veneau și-i sărutau mâna. Fiecare îi adresa două-trei cuvinte de bun venit. Emoția a fost mare… Pe urmă, încetul cu încetul, lucrurile au revenit la normal.

Și ca fire se schimbase ceva la el. Înainte, el avea un fel de a fi categoric, al lui, nu făcea concesii de la principiile lui de viață și de comportament, de credință. După închisoare se îmblânzise foarte mult. Nu era un om aspru, dar…

În general, nu spunea nimic despre închisoare. Nici eu n-am vrut să insist; nu l-am întrebat niciodată. Ceea ce am aflat am aflat așa, cu totul întâmplător; și mai mult am aflat de la cei care au venit din închisoare înainte, fie că i-a rugat el, fie din proprie inițiativă, de dragul lui. Au venit să-i cunoască familia.

– Am binecuvântat ceasul în care ni l-a trimis Dumnezeu în închisoare, să stea cu noi! – așa mi-a spus unul dintre ei.

Dar spunea același lucru și Părintele Sabău; spunea că Iulian i-a învățat să se roage – prin faptul că el tot timpul era numai în rugăciune. Adică i-a învățat să se roage nu școlărește, ci așa, prin atitudinea lui și prin modul în care se ruga el.

Părintele Iulian și viața de familie

P. Iulian Stoicescu - mic 4Părintele era cam singuratic – dacă ar fi să-i dau o definiţie. El a iubit familia şi ideea de familie. El n-a dorit să meargă la mânăstire, el a dorit parohie, a dorit să aibă familie şi să trăiască în mijlocul enoriaşilor cu familia lui. Dar eu am spus aşa: în sufletul lui şi în toată structura lui, el era pentru mânăstire, pentru călugărie – pentru că era un singuratic, în felul lui. Nu comunica prea mult cu noi. Şi în familie era singuratic. Nu vreau să spun prin asta că nu răspundea sau nu discutam diverse lucruri, dar toate erau axate numai pe preocuparea lui în legătură cu biserica. Cele lumeşti, cum se spune, nu-l interesau. Nu-l interesa viaţa curentă.

Existau copiii pentru el, fară îndoială, şi îi iubea foarte mult, dar nu cu manifestări prea evidente. El nu comunica prea mult. Avea o lume a lui. Se străduia să intre şi printre noi. Avea foarte multă bunăvoinţă. Spre exemplu, când încercam eu să le fac copiilor diferite bucurii, cum e un pom de Crăciun sau să le serbez ziua de naştere sau de nume, el nu găsea rostul acestor manifestări. Nu se opunea; nu pot să spun că facea opoziţie sau că ne dezaproba, dar nici nu era încântat. Nu participa. Se uita aşa, cam neîncrezător… Bine, el nici n-a fost obişnuit de mic, de acasă, cu aşa ceva, şi asta, oricum, se imprimă. Nu participa la pregătiri, dar le îngăduia…

Când aveam pe câte cineva invitat la masă, facea mai mult act de prezenţă. El nu realiza că mai trebuie, totuşi, şi în casă să fie ceva, că îţi mai vine câte cineva şi trebuie să-l primeşti şi trebuie să ai să-i pui ceva în faţă mai ales dacă, poate, vine de la drum. Aşa ceva era în afara preocupărilor lui. Când era provocat, răspundea, dar nu era un om despre care să spui că întreţine în casă o atmosferă… Nu vedeai la el să fie antrenat pentru o împrejurare de felul acesta.

E greu de spus, ca să nu greşesc. Nu pot să spun că nu era familist; în principiu, îşi iubea familia. Dar în esenţă, el nu era familist. El era făcut să fie călugăr. Asta o spun şi acum, şi am spus-o întotdeauna.

Cineva l-a definit foarte bine cu un cuvânt, pe care, pe urmă, mi l-am însuşit şi eu. Era un văr al lui de-al doilea, feciorul mai mare al Părintelui Eugen Bărbulescu, de la „Sf. Silvestru”. El m-a întrebat odată, când a venit la noi, ce face Iulian. După ce i-am spus, a zis: „Ei, aşa e el; tot singuratic a rămas”. Cuvântul ăsta, într-adevăr, era cel mai potrivit. Pentru că, fiind între noi, el era totuşi singur. Era un călugăr cu familie.

Pe vremuri existau difuzoarele acelea, cu care erau pline toate casele. Cel puţin la noi, pe-acolo, prin «Apărători», nu avea lumea radio; până la urmă am avut difuzor. Ei bine, la noi, în timpul cât era slujbă în biserică, difuzorul n-avea voie să meargă, trebuia să tacă. Părintele era împotrivă.

La fel şi mai târziu, cu televizorul. Când l-a luat Liana – că ea a fost cu curajul cel mare să aducă televizor – cuvântul lui ăsta a fost: „Băgăm pe diavolul în casă”!

N-a fost deloc încântat.

De altfel, asta se vedea şi în toată ţinuta lui, de când l-am cunoscut… De când s-a preoţit, el n-a schimbat haina preoţească. De fapt, de când a fost sfinţit ca diacon, eu nu l-am mai văzut niciodată în civil. Atât de mult a iubit haina preoţească, încât n-a mai dezbrăcat-o. Nici nu mai avea altfel de haine, în afară de un halat lung, negru, pe care îl purta prin casă. Pentru nimic în lume nu admitea să fie altfel îmbrăcat decât cu reverendă.

Liana crescuse. Ar fi vrut şi ea ca de ziua ei, de sărbători, să vină la ea, în casă, prietene, colege… Ea trebuia să-şi serbeze ziua în altă parte, la noi nu se putea. Casa noastră era în curtea bisericii, şi el nu admitea petreceri în ea. Toate acestea nu le impunea direct în vreun fel, nu era tiranic, dar noi ştiam că nu-i plac şi nu-i convin. Şi, în general, îi respectam exigenţele.

În tinereţe era altfel, era mai insistent, mai… Căuta să fie mai convingător în ceea ce gândea el şi să impună mai insistent din partea celuilalt răspunsuri conform aşteptărilor sale.

În ceea ce priveşte viaţa de familie, nu pot să spun că a fost prea sever; a fost, mai degrabă, prea integru. Şi îţi era greu să fii altfel pe lângă el. Impunea fară să forţeze nota… Eu n-am întâlnit şi n-am cunoscut un om mai bun ca el. Şi asta o spun de când l-am cunoscut. Dar atitudinea lui, cu timpul, s-a modificat: a devenit mai concesiv şi mai larg, din ce în ce mai înţelegător. În special după închisoare…

Cu cei care îi erau cei mai apropiaţi parcă tăcea mai mult. Nu ştiu de ce. Se întâmpla şi cu noi, cu familia. Şi n-o făcea, Doamne, pentru că ar fi fost posac. Îţi dădeai seama că el era preocupat, avea un gând, avea ceva… Mintea lui lucra. Era şi lume cu care vorbea mai deschis; poate că facea un efort în timpul când vorbea mai mult. Poate modul lui de a trăi, în interiorul lui, nu era acela când era mai vorbăreţ, ci era celălalt, cel mai tăcut…

După moartea părintelui

După ce a murit, i-am simțit în continuare prezența. Poate că e un fenomen care se întâmplă și în alte AP 55550127004600330023008601010101,,000000familii. Eu însă acum am trăit această stare; până acum nu. Și mi s-a întâmplat încă un lucru pe care eu nu pot să mi-l explic, și atunci m-am cutremurat. Eram la cimitir, în iarna de după moartea lui. Era zăpadă. Am aprins candela. După ce am închis ușița aceea, de la felinar, am simțit dintr-o dată căldură. Dar căldura nu venea de la candelă, ci venea dinspre cruce. M-am uitat să văd: candela, cu flacăra ei mică, nu putea să încălzească așa. Ei bine, mi-a venit o căldură… nu dogoare, nu pot să spun asta, ci o căldură foarte plăcută, care m-a tulburat atunci, în momentul acela.

L-am visat de mai multe ori… Ca o prezență, prin casă. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit. Mi-au murit părinții, nu i-am avut lângă mine când au murit. Legătura cu el a fost alta. Eu de câte ori merg la mormânt – mă întorc liniștită. N-am jelit la mormânt; niciodată n-am plâns la mormântul lui. Niciodată n-am simțit această emoție de plâns, de disperare, de părere de rău, de durere… Mai mult simt toate astea acasă, când m-apucă dorul. De abia aștept să mă duc la cimitir; și când mă duc acolo, mă liniștesc și vin acasă liniștită. Este ca și când mi-am mai astâmpărat un dor pe care l-am avut și care s-a împlinit.

(Selecție de mărturii ale presbiterei Eugenia Stoicescu – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 29-32, 54-59, 97-104, 107-108, 115, 142-148, 160-165, 183-184)

13023734655158530877

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Iulian Stoicescu, Preotie (pentru preoti), Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in inchisoare, sa stea cu noi!”

  1. Extraordinar ca exista oameni care sunt asa cum simte fecioria din fiecare din noi sa fie. Din pacate, exista o diferenta intre el si noi. El a avut incredere in fecioria din el, iar noi nu avem. De aceea lui ca lui Solomon Dumnezeu i-a dat frumusetea(femeie din banca cu sotie de preot, cine a mai vazut, deci DUmnezeu i-a dat prin nevasta si frumusetea si influenta si puterea, si sunt(em) atatia in functii , si manageri, si profesori, etc…cu sotii atat de de jos, si ne gandim dar cine o fi sotul colegei frumoase si luminoase de langa-iata ca poate fi un preot, deci pot si preotii conduce), si i-a dat feciorie. Si tot in fecioria sa a ramas. Noi nu avem incredere in fecioria noastra, si ajungem in boschetii modernitatii promiscue.

    Sa avem increde in fecioria interioara data de botezul ortodox. Cele mai frumose cuvinte ce le-am citit in sapte ani, dupa cele din Vietile Sfintilor.

  2. Este impresionanta viata Paritelui, insa ceea ce iese in evidenta este ca a fost numit “calugarul cu familie”. Aproape ca pare un basm, pentru lumea de astazi, ca cineva sa fie feciorelnic cu inima, avand si familie. Ma intreb si eu care dintre crestinii nostri ajunge sa fie astfel…

  3. Nu cred că era neapărat “făcut să fie călugăr”, însă, aşa sunt majoritatea preoţilor de mir îmbunătăţiţi duhovniceşte. Cine este conştient de responsabilitatea pe care o implică preoţia nu poate fi altfel.
    Cine a studiat vieţile altor preoţi de mir înbunătăţiţi duhovniceşte poate observa oarecare asemănare, în sensul că strânsa relaţie cu Dumnezeu îi face să fie mai dezlegaţi de cele lumeşti, implică anumite renunţări, nu în sensul de a-ţi lăsa familia de izbelişte, ci dând exemplu prin propria viaţă, inclusiv pentru preoteasă şi copii, după cum foarte bine reiese din text.
    Aşa sunt şi aşa au fost dintotdeauna preoţii şi duhovnicii cu adevărat binecinstitori de Dumnezeu, jertfelnici şi buni păstori pentru oile cele cuvântătoare.

  4. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  5. Pingback: PARINTELE PAISIE DE LA SIHLA – Punct de intalnire: Poarta Raiului | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: CHIPURI DE SFINȚENIE, EROISM ȘI DEMNITATE în România veacului XX, PILDE DE CONȘTIINȚE MĂRTURISITOARE PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ. Cuvântul Părintelui IEREMIA de la PUTNA la Duminica Sfinților români, 2019 (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate