Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?

25-04-2009 Sublinieri

Cititi si:

doubtingthomas.jpg

Verbul “a crede”

“Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29)

“Cand arhiereii si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic: pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o.

Si apoi se justifica, isi dau lorusi certificat de buna, rationala si logica purtare: A, daca s-ar tine de cuvant, daca ne-ar da o dovada de consecventa (si care alta ar fi mai peremptorie decat coborarea de pe aceasta cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepti si cu judecata ce ne aflam de indata L-am recunoaste ca imparat. Dar asa, pe ce anume sa ne intemeiem credinta? Lasau sa se intrevada si nitica nedreapta mila pentru nenorocitul acela destul de tanar, insa nu se puteau lepada si de un ton de biruinta, nu puteau renunta la minunatul prilej de a-L batjocori (in sfarsit, oficial si legitim) si dascali (profesoral si nepartinitor) pe Acel care le pricinuise atatea suparari, temeri, iritatii si griji: si erau grabiti, mai ales grabiti, considerent pentru care si scurtasera din placerea contemplarii mersului sub arsita amiezii a osanditului cu unealta de tortura in spate si facusera apel la Simon din Cirene. Aici insa, isi acordau ragaz, se destindeau, isi savurau triumful si-l explicau: sa Se mantuie, coborandu-Se de pe cruce! Daca vom vedea, vom si crede! Si asteptau plini de bunavointa si intelepciune.

Eroare lingvistica, de buna seama. Caci nu numai ca nu banuiau pe Cine spanzurasera pe lemn dar nu stiau nici ce inseamna “a crede” si foloseau cuvantul fara a-l intelege defel. Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborat de pe crucea pe care, graieste atat de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea il tinea tintuit, cuvantul “credinta” ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi inscaunat imparatia lui Dumnezeu. Faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb “crede” A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma “a crede pentru ca”.

A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.

Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credintase prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.

A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: “Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: “Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute.” (Evr. 11,1) Sau inca: “Neprivind la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad.” (2 Cor. 4, 18) intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 si urm. ori Efes. 3, 17 si urm. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de-a face cu “negrul pe alb”, revolverul fumegand (smoking gun) al englezilor, flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: “Dreptul din credinta va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completeaza perfect cele de mai sus: “Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte si induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat reformatii francezi memoria amiralului de Coligny inscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: “A ramas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevazut.”

A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul “a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta – atat de sigur de sine – il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauliene e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc, pariu, aventura; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat intelegi, exclama Gide dintr-o data cuprins de entuziasm, intelegi, un act neintemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate, inchis in el insusi! Doar ca pentru a exemplifica Gide (in Beciurile Vaticanului) alege o crima lipsita de interese materiale si coerenta, un asasinat sine ira et studio. Daca insa e data la o parte pilda (si ea, in buna parte, ironica), calificantii lui Gide se aplica intocmai credintei si o descriu fara gres.

Nu cred pentru ca dispun de cutare dovezi. Dovezile stiintifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, intari credinta (cu toate ca si acest mod de exprimare e gresit: o credinta adevarata nu poate fi marita din afara, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideratii relative si supuse intepretarilor); ii pot da, in fata oamenilor, o justificare rationala; ceea ce nu-i neaparat de dispretuit, dar si deloc decisiv. Nici dovezile cele mai induiosatoare si mai stiintific controlate nu constituie o exceptie (cum ar fi giulgiul de la Torino).

Coborarea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrangere, de siluire a vointei si libertatii, de inlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne indeamna sa ajugem la concluzia ca nu acesta a fost “stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, in mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasand totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unei indoieli.

Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar – amandoua pierdute; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofie.

S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.

Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act “absurd”, ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi.

Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei – cu atat de perfida ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul.

“Credinta mea”, declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit, “credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele; ea tine de un simtamant launtric, de o siguranta dobandita prin dovezi launtrice.”

Desigur ca verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabula atat de greu de inteles, definit si precizat sa constituie miezul crestinismului? Nu ar fi putut Dumnezeu si Apostolii Sai gasi o alta mai putin misterioasa, mai accesibila intelegerii multimii oamenilor si la urma urmei – de ce nu? – mai putin scandaloasa si derutanta pentru oamenii de stiinta rationalisti si logicieni care nu sunt toti si negresit de cealalta parte a baricadei ori zavorati in prejudecati?

Dar daca ne adresam stiintei, aflam ca si acolo substantivul de baza folosit pentru a lamuri alcatuirea si mentinerea universului e tot unul prea putin logic, prea putin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen si el aferent domeniului afectiunii si sentimentelor, un termen si el piatra de poticnire pentru acea matematica si material de rigoare presupusa stiintei si in special astrofizicii, astronomiei si mecanicii. Cuvantul cheie al organizarii cosmice se numeste atractie universala. Atractie! Caci legea gravitatiei aceasta nimic altceva este, in cuvintele insasi ale formulatorului ei. Si ce altceva poate fi mai duios, mai gingas, mai nedefinit, mai putin solemn si rece!

Iata pentru care pricina si verbul a crede si substantivul credinta trebuie sa iste mai potolita uimire intr-un domeniu ca al religiei; atractia si credinta sunt – in fizica universului ori in inimile oamenilor – deopotriva de neconcordante cifrelor, severitatii, sistematicii, deopotriva de “ne-stiintifice” in sensul pedant al calificativului.

Dintr-o intelegere mai atenta a verbului a crede imi pare ca rezulta numeroase consecinte. Trei se arata vrednice a fi mentionate aici pe scurt:

1. De vreme ce esenta o constituie credinta, se poate afirma ca actele de asceza se bucura numai de o valoare si o insemnatate individuala si educativa. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajuta sa pricepem o enuntare la prima vedere indrazneata. Se intreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred in Hristos rabda porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite sa piara prin intrebuintare potrivit unor randuieli si invataminte omenesti, conchide: “unele ca acestea au oarecare infatisare de intelepciune in paruta lor cucernicie, in smerenie si necrutarea trupului dar n-au nici un pret si sunt numai pentru satiul trupului.” Ascezele, asadar, nu sunt osandite (sa nu fie!) ori minimalizate, insa li se delimiteaza campul gravitational, magnetic si valoric: sunt bune ca acte de infrangere si smerenie, ca “exercitii spirituale”, ca disciplina, dar nu atrag prin ele insele ceea ce numai harul, credinta si faptele bune, laolalta, ne pot face sa dobandim.

2. Se cade sa nu ne lasam ispititi de vraja (ori obsesia) cautarii si aflarii dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care stiu ca “Hristos n-a vrut sa-Si intemeieze imparatia Sa spirituala pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stanca de granit a credintei”.

Toate argumentele filosofice, istorice ori stiintifice sunt supuse relativitatii acestor discipline mereu schimbatoare. Ptolemeu l-a inlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. In asteptarea zilei cand, probabil, tahioni ori alt fenomen inca neobservat ori alte calcule vor pune in discutie teoria relativitatii.

3. Daca prin credinta ne apropiem in modul cel mai desavarsit de Hristos, daca ea este calea cea buna spre mantuire, nu e mai putin adevarat ca fara fapte credinta e moarta (Iacov 2, 17). Mai mult decat atat: aici pe pamant “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 10). Credinta, s-ar putea spune interpretand cuvintele apostolicesti, e suficienta in relatia de tip eu-tu dintre credincios si Mantuitorul sau. Dar in relatia mai complicata om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mantuirea implica si marturisirea credintei, curajul de a o proclama public, in fata celorlalti, de a nu te lepada ori rusina de Hristos si de credinta ta. Verbul a crede ajungand astfel in dublu chip fundament al nadejdii, mantuirii. Dupa cum spre a ne dovedi sinceritatea si seriozitatea credintei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea si nerusinarea in fata semenilor trebuie sa o mai si marturisim “cu gura”, catre exterior. Pentru ca nu credem in Hristos numai in calitatea noastra de fiinta individuala, de suflet incomparabil, ci si de om-in-lume, de om-printre-oameni.

Cred, Doamne, si marturisesc. Copula este capitala si de neevitat: amandoua verbele ne conditioneaza, ne caracterizeaza, ne fac intru adevarat fii ai Tatalui ceresc. Astfel incat concluzia nu poate fi alta decat: nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a marturisi”. Si daca-i vorba asa, oare nu faptele bune si marturisirea nereticenta a credintei sunt cele mai bune dovezi ale credintei? Credinta nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are insa nevoie sa fie dovedita.

Faptele bune si marturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor “idei-forta” despre care a scris Alfred Fouillee”.

(Din: Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”,  Editura Manastirii Rohia,  2006)

assurance-of-thomas-icon.jpg

Legaturi:

***


Categorii

1. Slider, Duminica Tomii (Duminica Tomei), Parintele Nicolae Steinhardt, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

21 Commentarii la “Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?

  1. Pingback: 16 August – Sf. Mahramă a Domnului « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  2. Precum ne invata parintele Steinhardt, credinta autentica n-are trebuinta de argumente stiinfice, iar Dumnezeul nostru nici n-a vrut sa ne dea astfel de dovezi din respect fata de libertatea noastra. Frati crestini, cat de minunat este sa stim ca suntem fiii Adevaratului Dumnezeu, Care nu doar L-a trimis pe Fiul Sau sa Se jertfeasca pentru noi, ci ne si respecta libertatea atat de mult, incat a savarsit aceasta jertfa de negrait in mod discret, pentu ca noi sa avem posibilitatea de a-I accepta, sau de a-I refuza iubirea, in functie de liberul nostru arbitru! Totusi, cred ca si dovezile stiintifice sunt utile, nu pentru noi, cei credinciosi, cipentru fratii indoielnici. Voi argumenta aceasta idee pornind de la atitudinea Mantuitorului fata de Toma. Stiind ca Sfantul Apostol Toma doreste mult, dar nu poate sa creada in El, Mantuitorul Hristos nu l-a lasat pe acel iubit ucenic al Sau sa se lupte singur cu indoiala, caci in sufletul unora dintre credinciosii indoielnici are loc un conflict interior dramatic, intre dorinta si imposibilitatea de a crede. Astfel, faptul ca Toma, desi nu credea, a ramas in mijlocul Apostolilor(acolo i s-a revelat Mantuitorul dupa opt zile) este o doada a conflictului, intre aceste doua sentimente opuse:credinta si necredinta. Toma se afla, cum ar spune Arghezi, “intre credinta si tagada”, dar nu renunta la lupta sa, la incercarea sa de a dobandi certitudinea Invierii. De aceea, cred ca Domnul Hristos i S-a aratat Apostolului, fara a-i ingradi libertatea, caci refuzul lui Toma de a crede nu se datora lipsei de vointa, ci slabiciunii sufletesti. Astfel, Domnul Hristos, pentru a-l ajuta pe Toma sa creada, i S-a revelat, i-a ingaduit sa-L atinga. Din acest motiv, in opinia mea, atunci cand dorim sa ajutam pe cineva sa creada, este bine sa-i cautam si dovezi stiintifice, rationale, asa cum isi doreste. In romanul “Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu, unul dintre personajele episodice(un teozof convertit la crestinism) a refuzat sa-l impiedice pe un prieten al sau de la sinucidere, sub pretextul ca ar fi fost pacat sa-i fi trezit in suflet credinta prin argumente rationale. Ce lipsa de dreapta socotinta! Desigur, acela este un personaj fictiv, dar, nu stiu de ce, am convingerea ca astfel de credinciosi exita si in realitate.
    Iata cum as intelege eu aceasta problema: daca o persoana se declara deschis anticrestina, luptand cu fanatism impotriva Adevarului, noi, cei credinciosi, am avea datoria sa ne marturisim credinta, dar in asa fel incat sa nu-i dam si mai multe prilejuri de a huli, caci nu se cuvine sa aruncam margaritarele inaintea porcilor. De aceea, cred ca am putea sa-i explicam(si am avea datoria s-o facem) fara teama si fara rusine, dar cu blandete, ca Sfanta Treime este Unicul Dumnezeu adevarat si toate celelalte dogme ale religiei crestine. Totusi, daca i-am spune unui astfel de adversar al crestinismului ca n-avem dovezi stiintifice, fiindca Dumnezeu ne respecta libertatea, sau ca nu trebuie sa asteptam semne si minuni, acel detractor al credintei, rastalmacind cuvintele noastre, ar putea incepe sa blasfemieze si mai energic, afirmand ca insisi crestinii se recunosc neputinciosi de a da argumente, ca ei au o credinta neintemeiata “stiintific” etc. etc. Sa nu uitam ca, in zilele noastre, pentru necredinciosi, stiinta a devenit o adevarata dogma. Sa avem in minte, oricand am discuta cu un necredincios, faptul ca acela, in mod eretic, socoteste ca stiinta si ratiunea umana ar fi superioare credintei in Dumnezeu, nestiind care este adevaratul temei al credintei. De aceea, cred ca, desi cuvintele parintelui Steinhardt sunt adevarate si deosebit de profunde, ele pot fi intelese doar de catre cei credinciosi, care au macar notiuni elementare de dogmatica, iar in dialogul cu necrestinii NU trebuie sa afirmamca nu avem dovezi stiintifice, pentru ca aceia sunt “robii intelesurilor celor slabe ale lumii” si nu vor intelege mesajul nostru. Dimpotriva, le putem spune necredinciosilor ca a noastra credinta se intemeiaza pe un fapt istoric incontestabil: Invierea lui Hristos. Daca, neincrezatori, ne vor intreba cum putem dovedi Invierea, le putem da o multime de argumente cu adevarat imposibil de contestat, pe cre le gasim in orice manual de dogmatica. De asemenea, le mai putem spune ca insasi armonia universului, legile atat de exacte, pe care oamenii de stiinta le cerceteaza, dovedesc existenta unui Creator inteligent si atotputernic, capabil de a crea toate acestea. Daca, intr-un dialog, vom avea un interlocutor asemanator lui Toma(cu o atitudine dubitativa, nehotarata, dar avand dorinta de a crede), cu atat mai mult ar trebui sa-i cautam argumente din orice domeniu ar vrea acela, precum si Mantuitorul i-a indeplinit lui Toma dorinta de a-L percepe prin simturile sale trupesti. Astfel, ii vom opri pe detractori de a-si spori fanatismul, iar pe cei slabi ii vom atrage la credinta prin ceea ce considera ei mai demn de incredere, adica prin stiinta. Sa luam aminte ca si Sfintii Apostoli, care defineau credinta ca “adeverirea lucrurilor celor nevazute”(Evr11,1), nu evitau argumentele preferate de catre ascultatori, evident, fara a se abate de la adevar, fara a face compromisuri. Astfel, Sfantul Apostol Pavel marturiseste:”cu cei de sub Lege m-am facut ca unul de sub Lege, desi eu nu sunt sub Lege. Cu cei ce n-au Legea m-am facut ca unul fara lege, desi eu nu sunt fara Legea lui Dumnezeu, ci avand Legea lui Hristos. Tuturor toate m-am facut, numai ca sa mantuiesc pe unii dintre ei.” Cuvintele acestea, desi s-ar putea sa sa fie putin diferite, caci le-am citat din memorie, cred ca pot fi model pentru orice crestin de astazi.
    Am mai observat ceva:unii credinciosi incearca sa combata anumite teorii stiinfice cu orice pret, risipindu-si energia si pierzand timpul cu astfel de “vorbiri desarte si lumesti”, precum le numea “Apostolul neamurilor”. Astfel, ei vor sa desfiinteze, de exemplu, teoria heliocentrica, teorie cu totul inofensiva pentru mantuirea noastra. Nu stiu, poate ca eu sunt in ratacire… sunt abia la varsta adolescentei si este foarte posibil sa inteleg incorect unele aspecte ale realitatii, cunostintele mele provenind mai mult din carti decat din experienta personala. Daca este asa, ii rog pe fratii intru Domnul, care vor citi acest comentariu sa-mi explice cu ingaduinta, dar convingator, unde gresesc. Asadar personal, dupa capacitatea mea de intelegere, consider ca este inutil sa combatem cu atata energie anumite idei, care nu se opun credintei noastre, ci tin de lumea aceasta. Este ca si cum, sustinand cu hotarare o anumita echipa sportiva, am avea impresia ca ne marturisim credinta. 🙂 Nu vi se pare o atitudine naiva si chiar daunatoare? Daca o teorie stiintifica(nu ma refer la ideile pseudostiinfice si periculoase din diferitele ramuri ale ezoterismului si nici la erezia darvinista, ci la teoriile stiintifice unanim acceptate de sute de ani si total neprimejdiioase pentru crestini) este considerata incontestabila de catre toti contemporanii nostri, de ce sa-i smintim noi, spunand ca religia noastra interzice ideile, pe care ei le considera evidente? N-ar fi preferabil sa-i lasam cu acea idee, care nu dauneaza sufletului lor, caci daca pamantul se invarteste in jurul soarelui, Dumnezeu a oranduit sa fie asa? In caz contrar, repet, ii vom sminti pe cei slabi in credinta, caci ei, crezand in stiinta lor si necrezand in Dumnezeu, isi vor simti toate convingerile in primejdie si vor considera crestinismul anacronic si contrar progresului. Evident, crestinismul nu este nici anacronic, nici contrar progresului, dar noi, insistand asupra unor idei neimportante, ii vom determina pe semenii nostri sa creada astfel. Vom cadea in greseala acelor iudeo-crestini, care ii obligau pe crestinii neevrei sa se taie imprejur, aceasta greseala fiind combatuta de catre Sfintii Apostoli la sinodul din Ierusalim(50 d. Hr), care au aratat clar ca pe umerii acelor crestini nu trebuie pusa o povara, care nu le este necesara pentru mantuire.
    De aceea, in opinia mea, daca vom incera sa fim deschisi fata de stiinta intr-o anumita masura(fara compromisuri cu “stiinta mincinoasa, pe care unii marturisind-o au cazut din credinta”), daca vom incerca sa-i ajutam pe cei indoielnici sa creada si prin argumentele dorite de catre ei, vom putea raspandi mai usor lumina credintei in lumea aceasta secularizata, iar dupa ce acei indoielnici se vor apropia putin de Biserica lui Hristos, nici nu vor mai avea nevoie de argumente, ci vor incepe sa inteleaga adevarata semnificatie a verbului “a crede”, pe care o explica aici Nicolae Steinhardt. Credinta este superioara stiintei, dar, precum Legea lui Moise, desi inferioara credintei, le-a fost iudeilor “calauza spre Hristos”, asa si stiinta lumii acestia(repet, ma refer la teoriile stiinfice, care nu contrazic dogmele crestine) ar putea fi, prin harul lui Dumnezeu, “calauza spre Hristos” celor, care nu mai vor, nu mai pot, sau nu mai stiu sa caute “Lumina lumii”(In8,12)
    P S. Recitind comentariul, am observat ca am sarit multe litere, imi cer scuze. Nu mai am timp sa corectez acum tot textul, insa cred ca veti intelege ce-am vrut sa spun.
    “Adevarata stiinta duce la credinta.”

    Doamne-ajuta!

  3. “Ratiunea neputincioasa nu trebuie sa ceara inimii demonstrarea principiilor sale.”(Blaise Pascal)
    Doamne-ajuta!

  4. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA TOMEI. Cum ni se aplica noua cuvantul: “Nu fi necredincios, ci credincios”?
  5. Pingback: Război întru Cuvânt » DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU! Cugetare duhovniceasca la ranile lui Hristos si la nevoia fiintiala de un Mantuitor. Dar cat de vie mai este credinta noastra?
  6. Laura, ai o minte stralucita.Asta au si telogii care iti pot demonstra orice, dar nu iti pot explica de ce sunt nefericiti, sau de ce viata lor e un dezastru.Adevarul e simplu:Dumnezeu ne-a creat ca sa fim friciti prin iubire neconditionata.Este esenta invataturii lui Cristos.Vreau sa-ti mai spun ceva:o minte stralucita este un slujitor minunat, dar un stapan crud si nemilos.

  7. AM UITAT SA SPUN:DACA PE CEILALTI II INTELEG, PE N.STEINHARDT IL IUBESC

  8. Hristos, nu Cristos.

  9. Pingback: O VORBA BUNA -
  10. Pingback: Eu, eu, eu… -
  11. SHRAIER VI,
    Hristos a înviat!
    Îmi cer scuze pentru răspunsul atât de întârziat… Acum am observat comentariul dvs, recitind predica părintelui Steinhardt. 🙁
    Vă mulţumesc din tot sufletul pentru cuvintele atât de frumoase pe care mi le-aţi adresat! M-a bucurat mult mesajul dvs. 🙂

    Dumnezeu să vă ocrotească!

  12. Pingback: Parintele Steinhardt profetic: INVAZIA DERBEDEILOR, DOMNIA SMECHERILOR, FLAGELUL BANUIELII. “Atunci multi se vor sminti si se vor uri unii pe altii…” -
  13. Pingback: Predici la Duminica Sfantului Apostol Toma: LUPTA PENTRU A AVEA CREDINTA VIE. Ce ne tine inca in necredinta, departe de Dumnezeu? -
  14. Pingback: INCREDINTAREA - PIPAIREA LUI DUMNEZEU CU INIMA/ Tanarul TOMA si tinerii DISTRUSI de "Marea Curva" a lumii "civilizate"/ PR. STURZU FATA CU HULELE LUI C.T. POPESCU DE INVIERE: "Zaharelul Invierii" si ceaiul sincretist-umanist
  15. Pingback: SPOVEDANIA SINCERA A LUI TOMA CEL INDOIELNIC si “SPOVEDANIA” LUI HRISTOS sau: Cine Il cauta onest pe Dumnezeu, pe acela… Dumnezeu Il va gasi negresit! -
  16. Pingback: SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; va fi urmarea logica, indreptatita si fireasca a orientarii morale si duhovnicesti a oamenilor” -
  17. Pingback: CE FEL DE MARTURISITORI AI INVIERII SUNTEM? VIBREAZA VIATA LUI HRISTOS IN NOI? Cuvantul Vladicai Antonie de Suroj la Duminica Sfantului Apostol Toma | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: PS DAMASCHIN LUCHIAN, cu realism si sensibilitate, despre CREDINȚĂ și NECREDINȚĂ, NĂDEJDE și DEZNĂDEJDE, DRAGOSTE și TRĂDARE: “Dacă Dumnezeu are încredere în mine, hai să dau şi eu încredere semenului meu. ÎN FAȚA UNUI OM DEZNĂDĂ
  19. Pingback: ÎNCREDINȚAREA LUI TOMA – Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO + TEXT): “Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El! V-aţi pus în palma lui Hristos! De ce nu staţi cuminţi acolo? De ce vă agitaţi? Sunteţi în p
  20. Pingback: Duminica Tomei | Gabriela Mihaita David
  21. Pingback: “O, dumnezeiescul, o, iubitul…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate