Interviu cu părintele GABRIEL BUNGE, bătrânul duhovnicesc CONVERTIT DE LA CATOLICISM: “Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea Lui, mi-a făcut foarte bine. CREDINȚA ORTODOXĂ NU SE NEGOCIAZĂ”

6-09-2017 Sublinieri

Lumea Monahilor nr. 122, august 2017:

“Adevărații creştini sunt ca sarea în supă. Această sare dă gustării țării dumneavoastră” – Dialog duhovnicesc cu părintele schiarhimandrit GABRIEL BUNGE

Părintele Andrei Coroian

Părintele Gabriel Bunge1 este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi şi monahi ortodocşi contemporani. Fost monah benedictin, este renumit atât în lumea occidentală, cât şi în Răsăritul creştin-ortodox, mai ales pentru studiile sale închinate lui Evagrie Ponticul şi învăţăturii ascetice a acestuia. De asemenea, este cunoscut prin exegeza închinată icoanei Sfintei Treimi pictată de Sfântul Andrei Rubliov (1360/1370-1430), monah şi pictor iconar din Rusia, în vestita lavră a Sfântului Serghie de Radonej (1313-1391).

Este autorul a numeroase cărţi şi studii teologice şi ascetice, unele dintre ele fiind traduse şi în limba română. Părintele Gabriel a trăit ca eremit benedictin, în Elveţia, aproximativ 30 de ani, din anul 1980 până în anul 2010, când, după un îndelungat proces de transformare lăuntrică, s-a convertit la Ortodoxie. După convertire şi trecerea la Ortodoxie, a rămas în aceeaşi sihăstrie, numită astăzi Mânăstirea Sfânta Cruce, mânăstire aflată sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei. A devenit ieroschimonah, primind schima mare, iar apoi a fost hirotesit schiarhimandrit de către Episcopul rus Nestor al Korsunului.

La un an după trecerea sa la Ortodoxie, părintele Gabriel Bunge a susţinut o conferinţă duhovnicească în faţa studenţilor membri ai ASCOR din Cluj-Napoca, în aula mare a Facultăţi de Ştiinţe Economice (FSGA).

Atunci a vizitat şi Mânăstirea Nicula, unde eram pe atunci stareţ. A rămas câteva ore împreună cu noi, obştea mânăstirii, într-un dialog duhovnicesc cald, viu şi ziditor. Ne-am apropiat sufleteşte şi duhovniceşte şi am rămas în legătură. De atunci l-am vizitat de mai multe ori la sihăstria sa din munţii elveţieni din zona Ticino, unde trăieşte într-o retragere totală.

După modelul vechilor eremiţi, părintele trăieşte singur toată săptămâna, în isihie, rugăciune, contemplaţie şi meditaţie duhovnicească, iar sâmbăta şi duminica are program de primire a credincioşilor care vor să-i audă cuvântul şi sfatul.

În septembrie 2016, părintele schiarhimandrit Gabriel, prin mijlocirea părintelui Mihai Meseşan, preot ortodox român din Lugano şi fiu duhovnicesc al părintelui, a acceptat, cu multă iubire şi deschidere duhovnicească, un dialog de folos duhovnicesc pe diverse teme, pe care, cu acordul preacuvioşiei sale, l-am înregistrat audio. Acest dialog, pe care l-am transcris mai apoi, îl redăm acum în paginile de mai jos.

Cuvintele părintelui Gabriel izvorăsc din experienţele unei vieţi duhovniceşti închinate din tinereţe Mântuitorului Iisus Hristos. Ele pot fi folositoare pentru noi, preoţi, monahi şi creştini ortodocşi, care vom citi aceste cuvinte înţelepte, izvorâte din mintea, inima şi gura acestui rugător şi părinte duhovnicesc al zilelor noastre, autentic monah, trăitor şi teolog erudit în acelaşi timp.


– Pentru început, părinte Gabriel, cu bucuria revederii şi reîntâlnirii în suflet, vă mulţumesc că aţi acceptat acest dialog duhovnicesc. El va fi spre folosul preoţilor, tinerilor şi al tuturor celor ce vor citi această convorbire. Aşadar, pentru început, aş vrea să ne spuneţi câteva cuvinte despre modul în care aţi trăit şi aţi practicat sfinţia voastră credinţa în Hristos în copilărie, în adolescenţă şi în tinereţe.

– Se cunoaşte un pic istoria mea… Nu am crescut într-o familie de creştini practicanţi. Am descoperit credinţa la vârsta de 17-18 ani. La început prin intermediul lecturii, însă nu mă duceam la biserică. Aveam o soră şi două vecine, iar una dintre aceste două fete mergea la biserică. Asta m-a impresionat – independenţa şi libertatea ei. Ea a zis: „Hai cu mine şi o să vezi!” Şi ne-am dus la biserica parohială, într-o biserică mare, neogotică. Unul dintre colegii mei a auzit că am fost la biserică. Mi-a zis: „Vino cu mine la Sfântul Andrei” – o biserică a dominicanilor, pentru că eu am fost botezat catolic. Acolo era o biserică mult mai mică din punct de vedere al spaţiului, dar mare ca dimensiune istorică. Acolo era mormântul lui Albert cel Mare2 şi relicve ale fraţilor Macabei. Mai târziu, mi-am scris doctoratul despre Cartea a doua a macabeilor. Şi în această biserică faimoso mistico m-am dus pentru câţiva ani, şi tot acolo m-am mărturisit pentru prima dată. Era un preot bătrân, care mirosea a tutun, dar foarte înţelept. După mărturisire, mi-a zis: „Vino la mine!” Şi m-a primit într-un loc unde am putut vorbi.

Ce lecţie ar putea să înveţe tinerii din aceasta? La început, credinţa mea era doar ceva cerebral, la nivelul minţii, iar după aceea ceva practic, care a intrat în viaţa mea. În această perioadă – suntem la începutul anilor ’50 –, disciplina din Biserica Catolică era foarte rigidă. Această Biserică, de fapt, nu mai există. Când mergeam la biserică pe jos – mesa era la ora 11 cred, foarte solemnă –, de la miezul nopţii şi până atunci nu mai mâncam nimic. Mama zicea: „Ia măcar o ceaşcă de ceai…” „Nu! Nu am nevoie!” Altă lecţie: trebuie disciplină… Da! În Biserica Ortodoxă toate aceste lucruri sunt normale, evidente, dar nu trebuie să le uităm. Tinerii care au primit o educaţie bună la şcoală nu trebuie să se mulţumească cu o credinţă la nivel cerebral. Apoi, eu nu puteam să merg într-o mânăstire pentru că tatăl meu nu era de acord, în acea perioadă majoratul fiind la 21 de ani… astăzi este la 18.

După terminarea liceului, m-am dus la Universitate doi ani şi am făcut filosofia. Suntem în momentul în care aveam 22 de ani, atunci am intrat în mânăstire. Şi, cum am spus de multe ori, asta se poate vedea şi pe internet, la 21 de ani am cunoscut Ortodoxia.

La început, din nou, am cunoscut-o din cărţi, din muzică, din icoane, din cărţile de spiritualitate, literatura şi textele Părinţilor, Patericul, Mica Filocalie etc., dar nu am cunoscut până atunci realitatea trăită. Student la Teologie, împreună cu alţi colegi, am făcut prima călătorie în Grecia. Am rămas două luni. Era programat o lună, dar am rămas două luni. Acolo am cunoscut şi monahismul primitiv oriental, aşa cum îl cunoşteam din cărţi. Am avut o bună experienţă. Am o fotografie mare de la arhimandritul Serafim, proestareţ, care avea peste 80 de ani, un mare duhovnic. A fost o experienţă de folos. Această experienţă din Grecia a pus în inima mea un început al unei căutări pentru a regăsi unitatea Bisericii. Aşa cum am spus la început, am trăit 18 ani în Mânăstirea Chevetogne din Belgia, mânăstire benedictină, jumătate din această mânăstire adoptând ritul bizantin slav. Stareţul de la Mânăstirea Sâmbăta, Veniamin Tohăneanu, spunea tot timpul despre ei că sunt catolici-ortodocşi, nu ortodocşi-catolici. Era un mare prieten al mânăstirii. Am făcut mii de kilometri cu el prin România, în vremea urâtă de acolo – adică în timpul regimului comunist totalitar.

„Nu-i uşor să te faci ortodox”

– O altă întrebare pe care aş vrea să v-o adresez… Ştim că trecerea sfinţiei voastre la Ortodoxie a fost un proces lent, îndelungat. Cum s-a desfăşurat, cum a decurs acest proces?

Da, pentru că timpurile lui Dumnezeu nu sunt ca timpurile noastre [Timpul lui Dumnezeu nu este ca timpul nostru]…

În anii ’70, am vrut să trec la Ortodoxie. N-a fost să fie, m-am adresat unei persoane – nu-i spun numele – care nu merita această încredere şi totul s-a terminat în nimic. Pentru că noi nu facem prozelitism, nu-i aşa? Nu-i uşor să te faci ortodox. Am trăit 30 de ani în acest loc, ca eremit benedictin, unde această chestiune – trecerea la Ortodoxie – nu mai era actuală. Mi-am făcut ideea, mi s-a părut că am ajuns la o stare, care se ridica deasupra antagonismelor (dintre Ortodoxie şi Catolicism) existente. Era însă doar o iluzie.

Şi trebuie să spun că unele experienţe din Muntele Athos, din anul 1994, când m-am dus cu părintele Rafael3, mi-au confirmat această iluzie. Când ne-au văzut cei din Athos aşa, cu veştmintele vechi, antice, călugării dintr-o mânăstire au spus: „Ce frumos, i-am întâlnit pe fraţii noştri latini, aşa cum i-am cunoscut cândva.” Pentru că benedictinii sunt printre primii locuitori ai Muntelui Athos. În viaţa Sfântului Atanasie Athonitul sunt numiţi amalfitani4, care sunt benedictini. Georgienii, din Mânăstirea Iviron de astăzi, i-au ajutat pe benedictini să-şi construiască mânăstirea lor. Şi athoniţii ştiu aceste lucruri. Astăzi mai există doar turnul numit Morfono al mânăstirii lor. Amalfitanii, începând cu secolul al XIV-lea, au dispărut cu încetul…

Ne gândeam, aşadar, că nu era nevoie să trecem, să ne convertim în mod formal la Ortodoxie. Aceasta şi pentru că ştiam că nu e un lucru uşor. Între timp, eu eram ieromonah, superior al acestui schit, nu era aşa uşor. Rafael mă împingea – trebuie să mergem la Ortodoxie. Dar el nu ştia ce înseamnă aceasta. Liturghia, limba liturgică, toată disciplina, nu numai viaţa spirituală. Momentul critic a venit atunci când am înţeles, în anul 2010, că o reconciliere între catolici şi ortodocşi este – deocamdată – imposibilă.

Pentru că cele două structuri, sisteme nu sunt compatibile. Aceasta nu este diversitate, diversitatea nu trebuie să compromită compatibilitatea. Şi atunci când am înţeles aceasta, am spus că fac acest pas pentru mine. Foarte simplu. Timpurile erau şi ele foarte diferite. Atitudinea Bisericii Catolice faţă de Ortodoxie s-a schimbat foarte mult. Când eram tânăr, înainte de Conciliul Vatican II, era foarte rigidă. Erau [considerați] schismatici, nu trebuia să avem nici un contact; astăzi nu se mai crede aşa. Aşadar trecerea mea s-a întâmplat fără multe scandaluri, fără multă gălăgie.

– Din experienţa aceasta a sfinţiei voastre înţelegem că nu este uşor să fii sau să devii ortodox… Aş vrea, în continuare, să ne răspundeţi la câteva întrebări care ating profunzimea vieţii duhovniceşti, a vocaţiei teologice a omului.

Cum credeţi că ar trebui omul să-şi cultive vocaţia credinţei, a religiozităţi sau a legăturii sale cu Dumnezeu? Sau cum şi dacă poate trăi omul fără Dumnezeu, fără să-şi descopere această adevărată vocaţie?

Nu, cu siguranţă nu, omul nu poate trăi fără Dumnezeu. O să citez un faimos cuvânt al Sfântului (Fericitului) Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi inima mea este neliniştită până nu se va odihni în Tine.” (Confesiuni, cartea I, cap. 1) Omul a fost creat după chipul, după imaginea lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Acesta este scopul existenţei noastre. O persoană care trăieşte fără Dumnezeu este o persoană amputată, care nu poate să se dezvolte. Nu trebuie să fie neapărat o persoană rea, pentru că fiecare om a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi asta nu se pierde. Şi în fiecare inimă este sămânţa cea bună a virtuţii. Aceasta este ceea ce numim noi conştiinţă. Dacă o persoană acţionează în funcţie de această sămânţă, face binele… De asta întâlnim, sau putem să întâlnim, oameni deosebiţi în afara creştinismului.

„Astăzi mâna lui Dumnezeu nu este mai scurtă decât era acum nu ştiu câţi ani”

– În lumea în care trăim noi astăzi, în societatea de azi, mai bine zis, credeţi că e mai uşor de dobândit sfinţenia sau mai greu? Pentru că ştim faptul şi modul paradoxal în care ispitele şi încercările scot în evidenţă virtuţile şi calităţile omului.

Cred că nu putem să spunem, să judecăm astăzi diferit de ce era în trecut. Hristos este acelaşi ieri, astăzi şi pentru totdeauna (cf. Evrei 13, 8). Astăzi mâna lui Dumnezeu nu este mai scurtă decât era acum nu ştiu câţi ani. Putem spune că situaţia noastră e mai favorabilă în sensul acesta, că avem o mulţime de mărturisitori, o infinitate de mărturisitori, mai ales în ţările ex-comuniste.

– Adică cu cât a evoluat timpul în curgerea lui, Biserica s-a îmbogăţit.

Da! Este un capital enorm pe care-l avem, de aceea eu citesc cu plăcere despre aceşti mărturisitori. Dacă ei în acele condiţii au putut să fie autentici martori ai lui Hristos, trebuie să pot să o fac şi eu în „divanul” în care mă găsesc.

– O întrebare despre o problemă din societatea actuală: posibilitatea mărturisirii credinţei cu preţul vieţii, al martiriului, a reapărut în ultimii zece ani într-un mod foarte puternic, mai ales în ţările din Orientul Mijlociu, în Africa şi mai nou chiar şi în Europa.

Da… şi nu ştim ce va fi mâine!

– Aşadar problema martiriului este, se arată a fi o constantă a vieţii Bisericii?

Da, este evident!

– Creşterea vieţii duhovniceşti, în latura ei superioară, este până la urmă martiriul: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 7)

Da, în dublu sens. Ca mărturisitor şi ca mucenic, să îţi verşi sângele pentru Hristos…

– Care credeţi că sunt păcatele cele mai frecvente în lumea de astăzi?

Nu trăiesc în lume, trăiesc aici, în retragere sihăstrească, dar nu cred că azi sunt mai multe sau mai mari păcatele ca în trecut. Demonii sunt aceiaşi. Pasiunile, patimile pe care le provoacă sunt aceleaşi. Manifestările pot să fie diferite, în funcţie de epocă. Să ne gândim numai la akedie.

– Aceasta este o stare de nepăsare duhovnicească, desigur dezvoltată pe un fond de necredinţă şi de necunoaştere a lui Dumnezeu.

Este un rău universal. Timpurile nu s-au schimbat. Toată această industrie de divertisment nu a schimbat nimic în bine sufletul omului, iar lumea suferă de acest sentiment al golului, al goliciunii lăuntrice.

– Simetric, la polul opus, care credeţi că ar trebui să fie virtutea, calitatea fundamentală a lumii creştine de astăzi care ar putea să o revigoreze, să reumple spiritual acest gol lăuntric?

Cred că cel mai important lucru este mila, milostenia, caritatea, cu toate aspectele şi manifestările ei. Blândeţea, smerenia, răbdarea etc. şi multe alte manifestări de acest fel, deci o atitudine care îşi ia forţa din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. O atitudine care vrea ca fiecare om să se mântuiască, cum zice Sfântul Pavel: „ca toţi oamenii se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.(I Timotei 2, 4) Şi noi trebuie să vrem şi să lucrăm pentru aceia care nu vor, pentru aceia care ne urăsc, care ne persecută, acum chiar în ţara şi în casa noastră.

– Spuneţi, deci, că soluţia ar fi ca toţi oamenii păcătoşi, toată omenirea aceasta păcătoasă să fie tratată cu o iubire milostivă, cu înţelegere şi cu multă răbdare…

Este – în Pateric – o frumoasă apoftegmă a Sfântului Macarie cel Mare. El se făcuse ca şi un dumnezeu pe pământ. Şi aşa cum Dumnezeu ne suportă pe toţi, tot aşa el, Macarie, acoperea păcatele oamenilor. Vedea ca şi cum nu ar fi văzut. Simţea ca şi cum nu ar fi simţit. Auzea ca şi cum nu ar fi auzit. Acesta nu este relativism, indiferentism, trebuie să spunem foarte clar, asta e bine, asta e rău, aşa cum este scris în Sfânta Scriptură – omule, ţi s-a spus ceea ce e bine şi ceea ce e rău, alege! Aceasta era iubirea sa, duhovnicească, curată, sfântă, nepătimaşă.

„Biserica nu-i un sac de nisip, ci un organism viu”

– Cât de importantă este sau ce loc are rugăciunea în viaţa omului în general, a creştinului în special?

Eu vorbesc pentru creştini… Rugăciunea se poate spune după doctrina, după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Omul este de folos lui însuşi numai în rugăciune, pentru că el atunci Îl întâlneşte pe Creatorul lui. În acest dialog, în această legătură, se face rugăciunea. Aceasta nu este numai o repetare de formule, pentru că aşa ziceau Părinţii de demult, ci amintirea lui Dumnezeu, o pomenire vie. Şi spune Sfântul Atanasie cel Mare în viaţa Sfântului Antonie, să-L respiri pe Hristos. Cu fiecare respiraţie [tradiţia Părinţilor ne învaţă să spunem rugăciunea pe respiraţie, inspiraţie – expiraţie, să inspirăm oxigenul pronunţând cu mintea sau cu gura dulcele şi sfântul Nume al lui Iisus – n.n.] să-L respirăm pe Hristos.

– Însă sunt, iată, mulţi creştini botezaţi care nu se roagă îndeajuns, se roagă mai puţin.

Ştiu acest lucru! Dar Biserica este un organism viu, nu este ca un sac de nisip, unde granulele sunt singulare, ea este un organism viu.

– Adică în Biserică suntem legaţi toţi membrii unul de altul, aidoma cărămizilor în zid prin mortar. Suntem legaţi prin har şi prin dragoste, vreţi să spuneţi!

Da, desigur!… Vreau să continui ideea – Biserica nu-i un sac de nisip, ci un organism viu, iar ceea ce trebuie să facă unul trebuie să facă toţi. Asta este valabil nu numai pentru păcat, care face un rău întregului corp, ci este valabil şi pentru sfinţenie. Sfinţii sunt în interiorul Bisericii, chiar dacă nimeni nu-i cunoaşte, ei au o funcţiune esenţială pentru a ţine corpul sănătos. Pentru mine, sfinţii sunt ca o stropitoare. Dumnezeu le dă lor mai multă apă, dar nu numai pentru ei, ci pentru toate florile.

– Care credeţi că sunt cauzele depresiei, ale disperării, ale akediei?

Aş spune, înainte de toate, că depresia este o formă profană a akediei. Aceasta este o stare de spirit fără Dumnezeu. În timp ce akedia are o dimensiune transcendentală, pentru că şi raportul cu Dumnezeu este tulburat. Melancolia, depresia sunt vechi de când lumea. Akedia e o formă specifică a celor care caută să trăiască duhovniceşte.

– Adică omul se gândeşte la Dumnezeu, dar nu-L simte?

Akedia spune Evagrie – este dorinţa de ceea ce nu este şi ura pentru ceea ce este, un fel de punct mort. Ca să depăşim acest punct mort în sine e foarte simplu: să facem toate cu măsură, la timpul potrivit, să nu ne oprim înainte de a fi făcut ceea ce trebuie să facem. Trebuie să avem o viaţă foarte disciplinată şi rugăciunea continuă.

– Spuneţi un cuvânt despre Sfânta Liturghie, despre importanţa Sfintei Liturghii, importanţa Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei!

Asta este atât de vital pentru fiecare creştin că nu ştiu să spun nimic special. Asta era fundamental şi pentru Părinţii deşertului. Cine se abţine de la Împărtăşanie pentru o anumită perioadă poate să cadă în multe păcate. Semnul cel mai sigur că omul este victima orgoliului şi al celui rău este când spune că „eu nu am nevoie să mă împărtăşesc, nu am nevoie de Euharistie”. Aceasta o spun Părinţii deşertului, care nu aveau o viaţă liturgică aşa de dezvoltată cum avem astăzi în catedrale sau în mânăstiri.

– Deci viaţa liturgică ar fi practic cel mai important lucru pentru regenerarea vieţii spirituale, a vieţii duhovniceşti.

Sigur că da, este vital. Am citat exemplul Părinţilor deşertului pentru că s-ar putea zice că pentru ei, care trăiau acolo, nu erau importante lucrurile acestea. Însă dimpotrivă.

– Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie sunt importante şi pentru cei retraşi, eremiţii, care au mai mult mintea la rugăciune, la Dumnezeu.

Da, da!

– Cum poate creştinul dobândi pacea sufletului şi cum o poate păstra, în Biserică şi în lumea în care trăieşte, într-o lume în care nu sunt toţi creştini? De exemplu, întâlneşte oameni necredincioşi în societatea în care trăieşte, la serviciu ş.a.m.d.

Situaţia noastră nu e diferită de cea a primilor creştini. Pentru că lumea nu era creştină, nici în mod oficial, nici neoficial, creştinii erau doar o minoritate persecutată. Era o viaţă foarte exigentă (din punct de vedere al trăirii creştine) şi lumea încet-încet a devenit creştină. Asta nu datorită activităţilor misionare pe care le facem noi astăzi. Nu! Cine era creştin trăia ca creştin, şi lumea recunoştea exemplul vieţii şi milostivirii lor, care era convingător. În Evanghelie avem tot ce avem nevoie ca creştini.

„Adevăraţii creştini sunt ca sarea în supă. Această sare dă gust ţării dumneavoastră”

– Recomandaţi creştinilor să citească textele evanghelice? Pentru că nu toţi creştinii merg la biserică zilnic sau poate unii nici în duminici şi sărbători. Noi constatăm din experienţa vieţii duhovniceşti, a vieţii bisericeşti zilnice, că nu toţi oamenii cunosc textele Evangheliei şi ca atare nu le aplică în viaţa de zi cu zi.

Creştinii, adevăraţii creştini sunt ca sarea în supă. Poate mă repet, am mai spus-o, desigur. În penultima călătorie în România, împreună cu părintele Mihai, am trăit sentimentul că România este o ţară profund creştin-ortodoxă, nu pentru că toţi sunt botezaţi ortodocşi, ci pentru că toţi, foarte mulţi merg la biserică, şi aceia sunt într-adevăr creştini evlavioşi. Să ne gândim la Nicolae (un tânăr medic din Cluj), tânărul medic. Erau cinci, nici unul credincios, el a devenit creştin având legătură cu părintele Ciprian Negreanu, în această extraordinară comunitate a studenţilor din Cluj. Eu sunt un călugăr bătrân, mă duc pe stradă, vine lumea, se închină până la pământ şi cere binecuvântare. Nu toţi, dar mulţi. Asta este sarea pământului. Asta este important. Această sare dă gust ţării dumneavoastră. Apoi acele multe mânăstiri. Când am fost ultima dată în Moldova, Mitropolitul Teofan, în episcopia lui, avea peste 100 de mânăstiri. La fiecare zece kilometri este o mânăstire, şi nu mici, ci mari, asta este sarea în supă. Poate că mânăstirile să fie piperul pe care-l adaug.

Ce amintiri deosebite aveţi de la părinţii duhovniceşti pe care i-aţi cunoscut în România?

De la părintele Cleopa, în primul rând; evident, cu mulţi ani în urmă. Poate că nu ţi-am spus, ultima dată când am fost la Sihăstria, în anul 2015, în primul rând felul cum am fost primit era unul rezervat. Ne-am întâlnit, iar încet-încet atmosfera s-a încălzit. Atunci când am vorbit cu căldură despre singura mea întâlnire cu părintele Cleopa, începând de atunci călugării au început să mă simpatizeze. Am făcut rugăciuni la mormântul său, la mormântul părintelui Paisie Olaru. Stareţul Arsenie a spus după aceea – el este o persoană mai retrasă, mai rezervată: „Având în vedere că sfinţia voastră îl iubiţi pe părintele Cleopa, să mergem în chilia sa” – care astăzi este muzeu. Eu am descris toate de acolo, cu cele mai mici detalii, şi călugării zâmbeau. Dar acoperişul nu mai este, afară la uşă era un acoperiş din plastic şi bănci pentru pelerini, iar părintele Cleopa, la fel ca Sfântul Ioan din Tebaida, care era un zăvorât din secolul IV, ieşea şi vorbea mulţimii despre rugăciune. L-au luat, nu mai era. Am intrat, mi-au deschis diferite sertare, am fotografii cu asta, puteam să venerez amintirile, am luat fesul pe care i l-a făcut cadou Sfântul Iustin Popovici, l-am pus pe cap, m-au făcut să mă aşez pe scaunul pe care primea dânsul şi mi-au dat şi bastonul dânsului în mână. Mă simţeam nevrednic de asta, confuz, pentru că părintele Cleopa, ştim, era cel mai mare. Uită-te în spate, această cruce (este o cruce mare de binecuvântare, astăzi aflată în chilia unde părintele Gabriel spovedeşte sau primeşte închinătorii) mi-a dăruit-o ca amintire, după ce s-a terminat întâlnirea. Cu părintele Cleopa am avut o discuţie lungă despre rugăciune, nu vreau să repet aceste lucruri, care erau foarte personale. Eu cred că el era ceea ce noi numim dieraticos, era văzător cu duhul. Era pentru mine ceea ce a spus şi mi-a spus un aspect care m-a impresionat, şi aceasta este o lecţie pentru zeloţii noştri. Atunci când am intrat la dânsul – eram deja cu barbă, cu fesul –, l-a întrebat pe cel care mă însoţea: „Este ortodox?” „Nu, este catolic!” El a spus: „Catolicii ne sunt foarte apropiaţi.” Şi ne-a primit şi după aceea a început discuţia. Am pus întrebări foarte umile, despre numărul de metanii pe care trebuie să le facem şi mi-a spus: „Asta nu e important, fiecare face cum poate.” Ascultă, să îţi spun ceva! După aceea am avut o discuţie despre rugăciune, o discuţie, o expunere aşa de intensă cum n-am mai citit niciodată. Dar puteam să-l înţeleg, pentru că îl cunosc foarte bine pe avva Evagrie, şi mi-am spus atunci că a citit în inima mea. Dacă el m-ar fi tratat cu duritate – „Eşti catolic!… Afară cu tine!” –, ce efect ar fi avut? Vreau să spun că acest tratament, fără prozelitism, dar cu o mare afecţiune paternă, mi-a făcut bine. Exact aşa m-a tratat acel arhimandrit Serafim, în 1961, în Grecia. Amândoi erau ortodocşi foarte puternici, dar fără să judece pe nimeni. Şi sigur acum se bucură în ceruri ştiind că acum sunt cu ei (ortodox). Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu afecţiune, cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea Lui, mi-a făcut foarte, foarte bine. Părintele Serafim m-a primit când aveam 21 de ani, mai târziu părintele Cleopa. În Rusia, în anul 1975, eram la Mânăstirea Pîskov, în grote, eram călugăr şi m-au dus în altar. Părintele Ambrozie, un călugăr din mânăstirea aceasta, a fost cel care m-a dus… Am văzut atunci, de partea cealaltă a altarului, o persoană scundă, un schimonah. Puţin păr ca şi mine acum, barbă, era un personaj aparte. Când au făcut vohodul mare, el a luat din altar o cruce, aşa cum facem noi, a făcut înconjurul până înaintea mea, m-a privit în ochi, mi-a dat şi am sărutat crucea, şi după aceia au făcut vohodul. Asta era în 1975. După 30 de ani, eram din nou la Moscova şi nu eram ortodox, înainte de 2010, iar mama Mitropolitului Ilarion mi-a făcut cadou o carte cu 100 de stareţi din secolul XX. M-am uitat în carte şi l-am văzut pe al meu. Era stareţul Sava Ostapenko, care a fost stareţ la Lavra Sfântului Serghie, dar comuniştii l-au alungat şi trăia acolo, în Nord, în această mânăstire. Ce să zic? Această bunătate, această milă, fără judecată, trebuie să spun că a fost minunată. Trebuie să spun că sunt fericit că drumul meu, calea mea către Biserica Ortodoxă este însemnată de un sfânt stareţ grec, de un sfânt stareţ rus şi un sfânt stareţ român. Aceşti trei mari duhovnici pe care i-am întâlnit, părinţii Cleopa, Sava şi Serafim, aveau această calitate care nu face deosebire, care nu judecă. Dumnezeu ştie că toţi trei mi-au pregătit drumul.

„Nu trebuie să facem concesii, credinţa ortodoxă nu se negociază”

– Dumnezeu v-a învrednicit să vă împărtăşiţi din unitatea Ortodoxiei, dezvoltată în cursul istoriei în cele trei mari ramuri: greacă, slavă şi română. O altă întrebare pe care vreau să v-o adresez: Cum să relaţionăm şi să convieţuim cu cei de alte confesiuni sau religii?

Cu creştinii de alte confesiuni, cu catolicii în speţă, am făcut un exemplu cum trebuie să facem. Aşa fac şi eu. Şi cu protestanţii la fel, ei sunt foarte, foarte departe de noi. Să îi tratăm cu multă iubire, cu multă înţelegere. Dacă nu reuşesc să-i aduc în Biserică, la Ortodoxie, cu mila, cu milostenia mea, cu iubirea şi înţelegerea mea, toate discursurile, dialogurile, disputele sunt fără rezultat. Când mă întreabă ce cred despre punctul acesta dogmatic sau despre celălalt, spun întotdeauna foarte clar poziţia Bisericii mele ortodoxe. Nu trebuie să facem concesii, credinţa ortodoxă nu se negociază. Eu nu sunt unul care negociază credinţa. Am primit-o aşa, trebuie să o continuăm tot aşa. Dar apoi să-i tratăm cu iubire…

– Aşadar, este vorba despre o iubire duhovnicească ce curge prin dogmele credinţei adevărate. În relaţia cu cei de alte credinţe sau confesiuni, la fel ca avva Agathon din Pateric, trebuie să fim buni şi îngăduitori până la erezie.

Da, cum spune iarăşi Evagrie: „Cel mai mare păcătos este [vrednic de iubit] şi el, întrucât este chip al lui Dumnezeu.” Deci chiar dacă e păcătos – iar ca să fii păcătos e ceva detestabil.

– Deci trebuie iubit, înţeles şi el.

Dumnezeu judecă. Dumnezeu nu m-a pus pe mine judecător.

– O altă întrebare: Ce amintiri aveţi de la Sfântul Munte Athos? Aţi cunoscut părinţi duhovniceşti de acolo? Pe părintele Petroniu, de exemplu?

Da, pe părintele Petroniu l-am văzut la Sihăstria, când era bibliotecar, şi l-am revăzut la Muntele Athos, ca stareţ. Avea cu mine o atitudine foarte cordială, foarte deschisă, încerca un pic de consolare în acele timpuri în legătură cu situaţia mea, chiar dacă dânsul era ca bunicul meu şi eu eram unul mic. Dar am o amintire foarte frumoasă despre un eremit pe nume Ilarion. Nu era cunoscut. Prietenul nostru medic, un grec, care astăzi este eremit la Muntele Athos, îi cunoştea pe toţi şi îl cunoştea şi pe acest Ilarion. Împreună cu Rafael, ne-am dus să-l întâlnim. Era foarte cunoscut ca sculptor în lemn. Vedea foarte greu, avea lentile foarte groase, iar la sfârşit l-am întrebat dacă am putea să cumpărăm ceva din ceea ce lucrează. Dar nu vindea nimic, ci le făcea cadou. Atunci însă nu avea nimic. După un an, Lambros, prietenul nostru, ne-a adus o cruce. Mi-a spus: „Părintele Ilarion a rămas atunci foarte mâhnit că nu avea ce să vă ofere şi mi-a trimis acest cadou pentru tine.”

„Dacă noi călcăm pe urmele Părinţilor noştri, ajungem la aceeaşi ţintă”

– O ultimă rugăminte. Spuneţi un cuvânt duhovnicesc pe care să-l ducem monahilor, preoţilor şi credincioşilor din eparhia noastră.

Pentru călugări, da. Noi trebuie să fim convinşi că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Părinţii noştri poate să facă şi pentru noi astăzi. Aşa cum am spus, mâna Lui nu a devenit mai scurtă. Dacă noi, cu toată sinceritatea, călcăm pe urmele Părinţilor noştri, ajungem şi noi la acelaşi scop, la aceeaşi ţintă. Personaje ca părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru şi alţii, în fiecare generaţie, unii mai mari, alţii ascunşi, nu se ştie, Dumnezeu face aceleaşi lucruri. Trebuie să luăm viaţa noastră în serios, cu multă atenţie şi seriozitate. Să nu ne gândim că Dumnezeu cere călugărilor de astăzi altceva decât a cerut călugărilor de acum 1.000 de ani.

– Vă mulţumim cu recunoştinţă pentru aceste cuvinte de suflet folositoare! Vă rugăm să nu ne uitaţi în rugăciunile preacuvioşiei voastre pe care le faceţi către Dumnezeu Cel în Treime, către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, către Preacurata Sa Maică, către sfinţi, către îngeri, arhangheli şi către toate cereştile puteri.

Mulţumim, de asemenea, cu căldură şi dragoste părintelui Mihai, ucenicul, pentru mijlocirea de a ne reîntâlni şi pentru traducerea dialogului şi a cuvintelor sfinţiei voastre.

Arhim. Andrei Coroian

 

  1. Biografia părintelui schiarhimandrit Gabriel Bunge este cunoscută din cărţile sfinţiei sale apărute în limba română, iar pe internet poate fi găsită pe site-ul www.crestinortodox.ro, la rubrica „Părinţi”.
  2. Albert cel Mare (1995-1280), călugăr dominican, Episcop romano-catolic şi profesor la Köln şi Paris, a fost maestrul şi îndrumătorul cunoscutului teolog apusean Toma din Aquino.
  3. Părintele Rafael a fost un tânăr monah, ucenic al părintelui Gabriel, plecat la cele veşnice la o vârstă tânără, la doar 35 de ani.
  4. Amalfitanii au fost călugări din Ordinul Sfântului Benedict de Nursia (480-527), care au întemeiat o mânăstire benedictină în Sfântul Munte Athos, la anul 986, cu ajutorul Sfântului Ioan Iviritul, georgian de origine, fost general al armatei bizantine, care s-a călugărit, devenind sfânt şi întemeietor al Mânăstirii Iviron. Primul stareţ al mânăstirii amalfitanilor a fost Leon din Benevento, venit din Italia cu şase ucenici. Lor li s-au alăturat mai apoi şi alţi călugări, în special proveniţi din colonia latina amalfitană din Constantinopol. În urma contextului istoric creat şi a situaţiei politice de după Marea Schismă din 1054, mânăstirea benedictină amalfitană, a cincea în ierarhia Sfântului Munte, a fost desfiinţată la anul 1287. (Graham Speake, Muntele Athos. Istorie şi înnoire în paradisul monahilor, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2016)

Părintele Gabriel s-a născut în anul 1940, la Köln (Germania), într-o familie mixtă. Tatăl său a fost luteran, iar mama sa romano-catolică. Încă din perioada studiilor gimnaziale şi liceale a luat contact cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Ulterior a avut ocazia să citească Filocalia în limba germană.

De asemenea, una dintre cărţile care l-au marcat profund pe tânărul Gabriel a fost Pelerinul rus. Prin intermediul acesteia a cunoscut învăţătura ortodoxă despre Rugăciunea lui Iisus, pe care a început, fără a avea un îndrumător duhovnicesc, să o rostească cât mai des. Era o perioadă în care nu cunoştea aproape nimic despre Ortodoxie, dar simţea o chemare lăuntrică din partea ei.

A urmat apoi cursurile Universităţii din Bonn, unde a studiat filosofia şi teologia comparată.

Primul său contact direct cu Ortodoxia l-a avut în anul 1961, în timpul unei călătorii în Grecia. A fost o experienţă de care îşi va aminti întreaga viaţă. Fiind găzduit vreme de două luni în familia unui preot ortodox, a avut ocazia să cunoască slujbele ortodoxe. Tot aici a văzut primul monah ortodox, care corespundea atât de fidel chipului monahal pe care îl întâlnise descris în scrierile duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi. În urma acestei călătorii şi-a reconsiderat poziţia faţă de Biserica Ortodoxă, pe care – potrivit educaţiei primite – o considera schismatică.

În anul 1962 a intrat în ordinul monahal benedictin, în cadrul mânăstirii din Chevetogne (Belgia), iar în 1972 a fost hirotonit preot. Începând cu anul 1980, vreme de 30 de ani, a trăit retras în Schitul Sfânta Cruce din cantonul elveţian Ticino, urmând vechiul tipic al Sfântului Benedict.

Ca specialist în patrologie, a scris numeroase cărţi şi articole în reviste de spiritualitate şi diferite publicaţii aparţinând unor comunităţi monahale. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în română de către părintele profesor Ioan Ică Jr. şi au apărut la Editura Deisis. Dintre ele amintim: Evagrie Ponticul. O introducere; Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi sau Comoara în vase de lut; Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor şi pâinea îngerilor; Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet; Akedia. Plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Sufletul în luptă cu demonul amiezii.

Monah şi teolog erudit, cunoaşte mai multe limbi străine moderne, dar şi limbi clasice vechi ca greaca, latina, siriaca, ebraica şi aramaica.

Pe data de 27 august 2010, părintele Gabriel Bunge a făcut în mod oficial trecerea la Ortodoxie, în prezenţa Mitropolitului rus Ilarion Alfeyev de Volokolamsk şi a Mitropolitului ortodox englez Kallistos Ware de Diokleia.

Rânduiala primirii în Ortodoxie a avut loc în timpul unei privegheri de toată noaptea, ce a avut loc în Biserica Icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din Moscova. După tunderea în schima mare, şi-a păstrat numele Gabriel, în amintirea Sfântului Gabriel al Constantinopolului, mucenic din secolul al XVII-lea.

ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII

CE INSEAMNA SA-I IUBIM PE VRAJMASII BISERICII si cum o putem face?

Sfantul Siluan si MARTURISIREA INTRU IUBIRE A CREDINTEI in fata eterodocsilor

SFANTUL IOAN GURA DE AUR (13 nov.) despre MILA, despre ATITUDINEA FATA DE CEI CAZUTI IN RATACIRE si despre cei care ii dau ANATEMA pe altii: “Desi suntem cazuti atat de jos, nu ne mai dam seama ca suntem in cele mai mari pacate”

CUVIOSUL SERGHIE (+25 iulie 1987), UN SFANT RECENT, TAMADUITOR AL BOLILOR PSIHICE: “Ia-ti viata in orice zi de la inceput…”. “De cremene sa stai in Adevar, dar cu blandete sa-l primesti pe pacatosul inselat de diavol”

CUVIOSUL DIONISIE IGNAT: SFATURI PENTRU ADEVARATA VIATA DUHOVNICEASCA. “Sa sfatuiesti cu blandete, nu ca si cum ai ordona, sa ai smerita cugetare!”

CUVIOSUL PARINTE PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, noul facator de minuni, “omul universal”

Barna din ochiul fratelui, haina judecatorului sau a doctorului sufletesc si MANDRIA NEBUNA DE A CREDE CA “EU STIU” SI “EU II INDREPT PE CEILALTI” (predica audio)

Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?

PREOTUL MARTIR DANIIL SISOEV (†19 nov. 2009) despre ecumenism, relatia cu Dumnezeu, razboiul cu diavolul, mersul la biserica, convertiri si puterea credintei

PARINTELE ILARION DAN, BANCHERUL CARE L-A CASTIGAT PE HRISTOS (II). “Traim intr-o lume in care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate… Omul contemporan cauta cu disperare, dar nu gaseste decat surogate”

CUM TREBUIE MARTURISITA CREDINTA (chiar si de catre copii!) SI CE AJUTA LA CONVERTIREA OAMENILOR LA HRISTOS?

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/09/20/marturisirea-atitudine-necredinciosi/

TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica duhovniceasca (Jean-Claude Larchet)

Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Minuni si convertiri, Parintele Andrei Coroian

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Interviu cu părintele GABRIEL BUNGE, bătrânul duhovnicesc CONVERTIT DE LA CATOLICISM: “Această afecţiune paternă, care nu face concesii în ceea ce priveşte credinţa, dar primeşte persoana cu iubire, şi lasă pe Dumnezeu să facă lucrarea Lui, mi-a făcut foarte bine. CREDINȚA ORTODOXĂ NU SE NEGOCIAZĂ”

  1. Să păstrăm cuvântul divin înseamnă să rămânem în El (Ioan 15, 4). Să nu plecăm. Să aducem rod. Cine pleacă, nu mai aduce rod. Cine nu rămâne, singur se pedepsește. Să răbdăm până la sfârșit, să credem și să reactivăm harul botezului. Să rămânem în Hristos. Cineva drag a venit la noi. A plecat, dar a promis că va reveni. Ne-a spus să rămânem în Ierusalim (Biserica Lui, nu puteam rămâne într-o cetate distrusă de romani), ca să fim îmbrăcați cu putere de sus. El ne îmbracă. Deși a plecat, a rămas, e pretutindeni și ni Se oferă gratis. Îl așteptăm. Avem nădejde. Iubim și credem. Nu așteptăm altceva decât învierea. Nu așteptăm pe altcineva decât pe Hristos. Dar El ce așteaptă de la noi? O inimă curată, atât, un vas unde să depoziteze harul. El de ce nu rămâne? Ar rămâne, dar nu poate sta într-un staul neîngrijit. Îl așteptăm și El vine și ar putea chiar rămâne de tot, dacă am asculta cuvintele Lui. Aici este singurul adăpost în calea bombardamentelor viclene. Cine pleacă se expune singur. O oaie ce pleacă din turma Blândului Păstor, riscă să fie sfâșiată de lupi.

    Rugăciunea nu este un apel în așteptare, ci o convorbire neîntreruptă cu Dumnezeu. Când ne împărtășim, Hristos este prezent atunci și acolo, nu trebuie așteptat altă dată. Noi așteptăm A Doua Venire, dar – pe de altă parte – o trăim deja în Sfânta Liturghie (atât de mare este minunea aceasta). Rămânem în starea de har prin smerenie, vigilență, filantropie și multă blândețe. Nu așteptăm funcții, nu rămânem undeva pentru privilegii. Este o nebunie în ochii lumii, dar este Calea. În starea liturgică (euharistică) suntem cel mai aproape de ceea ce vom fi și – totuși – încă atât de departe. Liturghia este o gură de rai, respirăm oxigen duhovnicesc, ne încărcăm bateriile pentru a putea aștepta împlinirea făgăduințelor Celui ce niciodată nu minte.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate