PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO)

Vedeti si prima parte a interventiei Parintelui Rafail si conferinta sa din prima zi a Colocviului:

Rezumatul interventiei, transcris (si adaptat) de Doxologia – fragment usor revizuit (II):

„Adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate” (Părintele Rafail Noica)

S-a vorbit mult despre pocăință ca temei al vieții creștine. Pocăința, această Cenușăreasă a terminologiei bisericești ‒ în general, nimeni nu are mult apetit pentru pocăință, pentru că avem o strâmbă înțelegere a termenului. Toată terminologia bisericească, duhovnicească trebuie să o reînvățăm, pentru că nu mai vorbim graiul sfinților noștri părinți. Părintele Sofronie Saharov a avut harisma să ne vorbească în graiul cel actual despre înțelepciunea din vechime. Am văzut mereu nevoia de a ne întoarce la terminologia corespunzătoare vieții noastre duhovnicești. De ce fiecare meserie își are graiul ei specific? Atunci de ce credem că putem să exprimăm toate cele tainice ale Bisericii într-un limbaj accesibil tuturor? Nu, acesta este un prim moment al misiunii Bisericii, dar trebuie ca noi, îmbisericindu-ne, trebuie să ne facem noi o datorie din a învăța graiul bisericesc, pentru a înțelege nu numai terminologia, ci și a prinde adevăratul înțeles. Greutatea care intervine aici este că noi auzim un cuvânt, dar îl înțelegem în măsura experienței noastre de zi cu zi, care poate să nu fie duhovnicească, și atunci îl înțelegem într-un sens psihic sau chiar trupesc, care poate să fie corect, dar nu e adevărat.

De exemplu, curăția sufletească, tot ce ne vorbește Sfânta Scriptură ‒ dacă n-ai trăit măcar o clipită de această curăție, nu știi ce este. Avem o idee despre ea, cum știm de apă și săpun, dar de multe ori confundăm lucrurile, pentru că nu am trăit cu adevărat esența ei. Pe mine mă uimește curăția Maicii Domnului, cum poate ea, Fecioara cum n-a fost altă Fecioară de-a lungul istoriei, să fie atât de apropiată de femeile care nasc și nu se „scârbește” tocmai ea, care are curăția adevărată? Cer Maicii Domnului să vă împărtășească curăția cea adevărată, și bărbaților, și femeilor!

Revenind la pocăință, “cenușăreasa” terminologiei, avem ideea de plâns, de tristețe, de părere de rău. Eu aș desființa termenul de „părere de rău”, aș folosi mai mult căință, durere, pentru că părerea de rău este ceva slab, este limitat.

Ce este pocăința? Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un moment dat, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic. Este o călătorie reală, doar că nu fizică. Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică. Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi, cu ochiul lăuntric lucruri pe care nu le-ai văzut înainte. Ce înseamnă asta? De unde erai și până unde ai ajuns acum, vezi noi priveliști – iată călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar absolut concretă și reală. Ce înseamnă în greacă metanoia, metania? Schimbarea minții ‒ de la experiența pământească, limitată, să trecem dincolo.

Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți; dar ascultarea în sensul duhovnicesc, ascultarea prin rugăciune, prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc prin graiul căruia îmi vorbește Dumnezeu mie, dezvoltarea auzului duhovnicesc, pentru a ajunge să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când ne vorbește „glasul străinului” și să nu “picăm în plasa” în care a picat Eva, care, naivă, a crezut în glasul străinului, nedeslușind că era [al diavolului] (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).

Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de cele din trecut, de păcate, de patimile care nu ne lasă să avansăm. Iar modul firesc în care se depășesc începe cu (…) o căință, cu o durere, care izvorăște în om rugăciune: Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec?

Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept. Există plâns psihic, stârnit de evenimente exterioare, care nu e de folos. Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu. S-a vorbit și de emoții. Emoția este la nivel psihic, sufletesc, dar există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii. Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă): o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc care înmoaie inima de frumusețea dragostei dumnezeiești, echivalentul, la nivel psihic, al “emoției” – “emoția” este un cuvânt nevrednic pentru o trăire duhovnicească, dar se poate face un paralelism, o analogie. Sufletul este așa de adânc mișcat de această dragoste, încât izbucnește în lacrimi. Văzând barierele păcatelor și patimilor, este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva atât de minunat, încât fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi, care vin din dragostea de Dumnezeu. Părintele Sofronie spunea: Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge – este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit. Această stare este exact ca starea psihică, din paralel, dar poartă o altă calitate, o altă energie, [și pentru care e necesară o] altă terminologie.

[…] Am pierdut înțelesurile adevărate ale acestor cuvinte. Doar vă pun informația asta în inimă, ca să știți și ca să faceți ce am făcut eu. Am căutat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor și asta a schimbat multe în viața mea ‒ din păcate încă nu destul, dar este o călătorie…

Zice avva Dorotei: Mântuirea este o scară cu zece trepte. Dumnezeu nu așteaptă să punem piciorul pe treapta a zecea, dar de pe pământ să o punem pe prima. Dumnezeu știe unde suntem pe scara asta. Să ne ajute Dumnezeu să punem piciorul pe prima treaptă și pe următoarea treaptă și să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe treapta a zecea, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, la Care n-am fost niciodată, dar să ne întoarcem totuși ‒ cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri!

Aceasta este calea de vindecare a rănilor, și duhovnicești, și psihologice – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate. Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, toate vor fi răscumpărate de Dumnezeu, cândva, cumva, numai El știe când și cum, eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau… nu sunt încă [după har, n.n.].

Vedeti si:

***

Legaturi: