PS MARC NEMTEANUL, in conferinta de la Iasi, despre CE INSEAMNA A FI CRESTIN si CUM (NU) TREBUIE SA NE RAPORTAM LA PACAT (video)

“Tema care mi-a fost propusă este o frază care vine din Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, anume «Lumina lui Hristos luminează tuturor». Si, când am auzit aceste cuvinte, m-am gândit imediat la începutul Evangheliei de la Ioan:

Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume; dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit; şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar «ai Săi» nu au primit această lumină. Fiecare dintre noi a auzit aceste cuvinte de la inceputul Evangheliei de la Ioan, si mi se pare ceva foarte grav: Dumnezeu a venit printre noi, dar «ai Săi» nu L-au primit! Aceasta înseamnă că Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nu se impune cu forţa. A impune «fericirea» cu forţa este caracteristica regimurilor totalitare. Dumnezeu nu este un dictator, nu impune, dar propune: “dacă vrea cineva, să vină după Mine“. Cei care L-au primit, le-a dat puterea ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu.

Aici intram in miezul subiectului: Care este scopul vietii crestine? De ce suntem creştini? Pentru că am fost botezaţi aşa? Pentru că părinţii noştri au fost creştini? Suntem creştini pentru că este ceva social? Este oare creştinismul o filozofie, pentru a trăi într-un mod vrednic sau a muri? Nici unul din aceste motive. Suntem creştini pentru cu totul altceva.

Si imi aduc aminte ce spunea Voltaire: eu prefer ca slujitorul meu sa fie crestin, pentru ca voi fi mai putin furat. Pentru ca, pentru el, crestinismul era un fel de morala. Sau, acum cativa ani, ne-am intalnit cu toti Episcopii Ortodocsi care sunt in Franta, si a fost un fel de colocviu despre ortodoxie. Ne-am intalnit la sediul UNESCO, si am primit in ziua respectiva o scrisoare din partea Presedintelui [pe atunci,] Sarkozy, care ne-a spus acelasi lucru in mare: noi ne bucuram de faptul ca crestinii sunt ortodocsi, instaltati in Franta, pentru ca morala publica va fi pastrata. Altfel spus am putea zice ca politia nu va avea prea mult de facut daca crestinii sunt cum sunt; adica morala publica va fi pastrata. Nu! Creştinismul nu este o morală care să ajute la bunul mers al societăţii, ci noi suntem creştini pentru a deveni nişte dumnezei după har. Scopul nostru nu este moralitatea. Dacă creştinismul ar fi fost o morală, primul om care ar fi intrat în Împăraţia Cerurilor nu ar fi fost tâlharul pocăit de pe cruce. Noi suntem chemati sa fim dumnezei prin har. Îndumnezeirea sau dobândirea Duhului Sfânt, sau sfinţenia, sau moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, a deveni “fii ai lui Dumnezeu”, este aceeaşi realitate.

Mântuitorul ne spune: “Unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu”. Şi unde este Hristos, dacă nu la dreapta Tatălui? Aceasta înseamnă că El este în slava lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi acolo este şi locul nostru. Acolo noi suntem chemaţi toţi să devenim dumnezei prin har.

Va propun sa ne oprim un pic la doua rugaciuni, in aparenta opuse. Prima este o parte din rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, pe care o zicem [in special] in perioada aceasta:

“Da-mi sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu”.

Si a doua:

“Invredniceste-ne pe noi Doamne, (…) fara de pacat sa ne pazim noi”.

“Da-mi sa-mi vad greselile mele” – oare este un dar de la Dumnezeu de a vedea greselile noastre? In lumea in care traim, faptul de a-si vedea greselile nu este apreciat deloc. Din contra! Daca am gresit, ei bine, ascund greseala mea pentru a arata ca un om competent, eficient, dar asta nu este duhul Bisericii, din contra. Este un dar de la Dumnezeu de a fi constienti de boala noastra spirituala. De fapt un bolnav trebuie sa stie ca e bolnav pentru a merge la medic. Nu numai pentru a merge la medic, ci si pentru a fi recunoscator ca a fost vindecat. Intr-adevar, faptul de a vedea pacatele noastre este un dar de la Dumnezeu, care ne este dat asa, incetul cu incetul. Desigur, nu vedem dintr-o clipa starea noastra spirituala, ca n-am rezista. Dar, ni se permite sa facem asa, un fel de diagnostic: care este starea mea spirituala? De fapt, care este pacatul meu?

Uneori nu prea stim ce inseamna pacatul. Influentati de o mentalitate mai mult psihologica decat duhovniceasca, consideram ca este de fapt de a nu fi conform cu imaginea pe care o avem despre noi insine sau cu legea Bisericii. Pacatul, pentru a fi inteles, trebuie raportat la Dumnezeu. Daca uitam ca Dumnezeu este Persoana, si pacatul este o relatie alterata cu Dumnezeu, nu cu o entitate oarecare sau o abstractie, atunci nu intelegem ce inseamna pacatul.

Pacatul, de fapt, este ca si cum viata noastra ar fi ca o sageata, si tinta este Hristos. Daca aleg o alta tinta, ceva material sau nu conteaza [pentru ca efectul este acelasi] ceea ce am ales, care nu este Hristos, devine un idol, si sageata vietii mele este deviata, si nu merge spre tina care este Hristos. In mod voit sau involuntar am ales o alta tinta. Vedeti ca aici nu este vorba de ceva psihologic.

E foarte diferit pacatul de culpabilitate. Alt termen mai mult psihologic decat duhovnicesc. Culpabilitatea ne impiedica sa fim iertati, si sa cerem iertare. A fi vinovat, a se simti vinovat, inseamna a considera ca nu suntem conformi cu o lege exterioara. Nu este vorba de o relatie intre persoane, ci este vorba de a fi conform cu o idee, sau a nu fi conform cu o idee, o abstractie.

Va dau un exemplu, in Facerea, Dumnezeu spunea lui Adam: tu nu vei manca din acest pom. Si sarpele vine, si – stiti cum a procedat -, le spune: veti fi ca Dumnezeu, dar fara Dumnezeu. N-aveti nevoie de Dumnezeu pentru a cunoaste si binele si raul. Si ce s-a intamplat? Cand Dumnezeu a venit, Adam s-a ascuns. Dumnezeu intreaba: Adame, unde esti? Raspuns-a acesta: “Am auzit glasul Tau si m-am temut, caci sunt gol si m-am ascuns”. Vedeti? Aici este un sentiment de culpabilitate. Daca Adam ar fi spus: iarta-ma, Doamne, am pacatuit, lucrurile ar fi cu totul altfel. Dar ce a facut el? El a spus: eu, Doamne, nu sunt de vina. Femeia pe care mi-ai dat-o Tu, ea mi-a cerut sa fac asa ceva. Si Eva a spus: sarpele e de vina. Adam deja l-a facut pe Dumnezeu responsabil.

Sa ne gandim si la diferenta dinte tradarea lui Iuda, si tradarea lui Petru. Iuda l-a tradat pe Hristos, si s-a considerat atat de vinovat incat s-a sinucis, n-a cerut iertare, pe cand Sfantul Petru a plans cu amar. Vedeti diferenta? Unul a considerat ca nu era vrednic de a fi iertat, si s-a pierdut cu totul si celalat, din contra, Sfantul Petru a revenit, a cerut iertare, a plans cu amar.

As dori sa va dau un alt exemplu, care ne va ajuta sa intelegem care trebuie sa fie atitudinea noastara fata de pacat. Cunoasteti toti pilda ospatului dat de un Imparat. Si, acest Imparat a chemat pe toti prietenii lui, care erau egali cu el, la o masa, iar acestia l-au refuzat. Suparat, Regele a trimis pe slujitorii lui, adica pe ingeri, sa mearga oriunde, afara, pentru a ruga cu insistenta pe cei care stiau foarte bine ca nu sunt vrednci de a intra la palatul Regelui, dar, pentru a-i ruga de a veni, de a intra, de a impartasi acest ospat cu Regele.

Si sala s-a umplut, regele s-a plimbat printre invitati, si la un moment dat se opreste si vede un om care nu avea haina de nunta. Si l-a intrebat: de ce nu ai haina de nunta? Celalalt n-a raspuns nimic, si Regele a poruncit slujitorilor sa-l dea afara pe acest om care nu era imbracat cu haina de nunta. Ce inseamna haina de nunta aici? De ce la un moment dat, Dumnezeu ne cheama sa venim, si unul dintre cei chemati este dat afara? Oare nu este contradictoriu? Toti care erau in sala stiau ca nu sunt vrednici, si ca faptul ca sunt invitati la masa era un lucru extraordinar, dincolo de extraordinar, putem zice anormal, minunat. Ei stiau de unde veneau si ca faptul de a fi invitat, de a fi egal cu cel care ii invita, este ceva absolut extraordinar. Este cazul nostru cand suntem chemati de Dumnezeu si cand raspundem, si primim cu bucurie aceasta invitatie. Pe cand cel care a venit fara haina de nunta inseamna ca nu avea nici o consideratie pentru onoarea pe care o primea. Si, desi era asa in mod firesc [sa-si puna haina de nunta], in mod involuntar poate, nu-si dadea seama de anormalitatea faptului ca este prezent, nu avea constiinta de starea lui spirituala. De fapt, este cazul fiecaruia dintre noi, cand nu avem aceasta constiinta a pacatului, si consideram ca invitatia la masa, adica sa fim egali cu Dumnezeu, prin Impartasanie, prin participarea la Sfintele Taine, este un lucru normal, obisnuit, si nu ne dam seama nici de starea nostra spirituala, nici de binele care ne este facut noua, si de fapt nici nu putem sa intram in comuniune cu Dumnezeu. De aceea, omul nu a fost dat afara, dar el s-a dat pe sine singur afara, ca nu era in stare sa primeasca ceea ce i s-a oferit lui. Vedeti ca aicea nu este vorba de ceva psihologic, ci de o relatie intre noi si Dumnezeu.

Am vorbit de o alta rugaciune: “Invredniceste-ne Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi”. Parca este ceva opus in aceste rugaciuni: “da-mi sa vad greselile mele” si “invredniceste-ne fara de pacat sa ne pazim noi”. Cum se poate asa ceva? Ei, bine, trebuie sa tinem aceste doua rugaciuni, si intre ele este drumul pocaintei.

O data stabilit diagnosticul starii noastre spirituale, avem doua posibilitati: sau deznadajduim, si consideram ca am pacatuit prea mult, si ca nu mai suntem vrednici sa ne apropiem de Dumnezeu, si asta este o a doua victorie a vrasmasului nostru, sau incepem drumul pocaintei. Desigur, fiecare dintre noi suntem constienti ca suntem depasiti de ceea ce ne cere Hristos. Toata Evanghelia este un mijloc prin care ni se spune cum putem sa devenim si noi dumnezei [prin har]. Dar, daca citim Fericirile e un lucru, daca incercam sa le traim este altceva, si vedem foarte repede ca suntem depasiti, ca am atins foarte repede limitele fortelor noastre si ca de fapt poruncile lui Hristos ne depasesc. Dar, dupa ce incepem sa avem constiinta slabiciunii noastre, poate incepe drumul spre pocainta.

Spre exemplu, amintesc acum o alta pilda, pe care o stiti toti, Pilda Fiului Risipitor. Acest copil s-a separat de tatal sau – adica fiecare dintre noi preferam tara straina a pacatului, decat sa stam in intimitatea lui Dumnezeu. Si infometam foarte repede – foame de Dumnezeu. Si, fiul s-a uitat in sine si a spus: am sa ma scol si voi merge spre tatal meu; Doamne, am pacatuit impotriva Ta si impotriva cerului. Si Mantuitorul ne spune ca abia a spus asa copilul ceva si tatal sau, s-a repezit la el si l-a luat in brate. Si este ceva extraordinar! Asta inseamna ca nu conteaza trecutul nostru, conteaza dorinta de a-L intalni pe Hristos, pe Dumnezeu, si colaborarea cu Hristos pentru a lupta impotriva patimilor. Vedeti ca Fiul Risipitor n-a spus: gata, e prea tarziu, am rupt legatura cu tatal meu si sunt pierdut definitiv. Aici ar fi o biruinta pentru dusmanul [omului]. Nu! A spus: ma voi scula si voi reveni in casa tatalui meu.

Cand avem constiinta pacatului nostru trebuie sa luptam impotriva deznadejdii. Va aduceti aminte de acest cuvant al Sfantului Siluan: “tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Ce inseamna? Tine-ti mintea in iad – in iadul pacatului. Acuma esti constient de starea ta spirituala, atat de departe de Dumnezeu, dar nu deznadajdui, pentru ca esti copilul lui Dumnezeu si esti iubit de Dumnezeu.

Vedeti ca in aparenta – numai in aparenta – sunt doua lucruri contradictorii, dar de fapt este o antinomie. In logica noastra fie este unul, fie altul: fie ai constiinta de pacat si cazi in deznadejde, fie te bucuri de starea ta spirituala. Stiti, in Biserica este asa o antinomie: Hristos este Dumnezeu si om. In logica noastra omeneasca sau esti Dumnezeu sau esti om; nu se pot imbina. Maica Domnului este Fecioara sau Maica, in logica omeneasca, pe cand [in Biserica] ea este si Fecioara si Maica. Vedeti, asta este antinomia, care ne ajuta sa depasim logica omeneasca pentru a trai in lumea lui Dumnezeu.

Fara a avea constiinta iubirii lui Dumnezeu pentru noi, e sigur ca viata e imposibila, cadem imediat in deznadejde, pentru ca suntem coplesiti de pacatul nostru. Dar, daca nu avem constiinta pacatului nostru, credinta noastra este o credinta dezincarnata, ca mai inainte, cum am spus. Nu putem sa fim recunoscatori in fata lui Dumnezeu, pentru ca nu avem constiinta bolii noastre spirituale, si credinta noastra este un fel de credinta dezincarnata, asa, e un fel de bucurie superficiala. Pe cand faptul ca stim de unde venim si unde putem sa ajungem, adica in bratele lui Dumnezeu, asta nu sterge tristetea de a fi un om pacatos, dar, totodata, cunoastem si bucuria de a fi iubit de Dumnezeu.

Desigur ca tema aceasta nu poate fi epuizata in cateva clipe, important insa este sa avem constiinta ca astazi incepe mantuirea nostra. Nu conteaz cum am trait pana acum, conteaza scopul vietii noastre, conteaza ca Dumnezeu ne asteapta si ne iubeste asa cum suntem. Nu suntem judecati de Dumnezeu, nu suntem respinsi; pacatul e respins, omul nu este respins. Si este o mare bucurie pentru fiecare dintre noi ca avem constiinta de asa ceva.

Intelegeti ca bucuria aceasta nu este o bucurie psihologica. Fiecare dintre noi a avut experienta aceasta de a fi iertat, [atunci] cand mergem la Spovedanie si descarcam sufletul nostru fara nici o teama, si nu ne ascundem ca Adam in Rai, ci, din contra, aratam lui Dumnezeu stare noastra interioara, fara nici o teama si fara nici o justificare. Fiecare dintre noi a facut experienta aceasta de a primi in inima o bucurie, care nu este din lumea acesta. Aceasta bucurie este semnul ca Duhul Sfant este in noi, si ca drumul spre Mantuitorul este deschis.

Inainte sa schimbam cateva vorbe impreuna as vrea sa spun aceasta rugaciune a Sfantului [Ioanichie]:

“Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, Acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta slava Tie!”.

transcriere de: Roman ortodox in Franta

Legaturi: