Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text)

5-06-2014 Sublinieri

DESCARCARE AUDIO DE AICI

– Vorbiţi-ne puţin despre ne-simțirea duhovnicească.

– Ne-simţirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „Ce este moartea?”, “De care moarte ne-a izbăvit Hristos?. Cadavrul este nesimţitor. Aşa, şi când duhul nostru este nesimţitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morţi. Şi de această moarte ne-a izbăvit Hristos, că nu ţinând preceptele legii putem învia dintru ne-simţire întru simţire, ci cum zice Sfântul Pavel, prin credinţa propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a Împărăţiei. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu binevoieşte prin el să insufle vreun suflet sau mai multe, insuflarea pe care-o primim este un început de înviere. Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea şi puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtăşanie – când trăieşti pe viu, pe pielea ta, curăţirea, învierea pe care o trăieşti – începi din ce în ce mai mult – şi asta ar fi cultura filocalică să devii din ce în ce mai simţitor: astăzi simţi câteva, mâine, în principiu, ar trebui să simţi mai multe.

Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii, printr-o a doua fază – pe care părintele Sofronie o numea a harului – dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim tocmai pierderea acestei simţiri, ne retrezim aşa cum am fost la început, am pierdut insuflarea şi înţelegerile pe care le-am avut, şi perioada aceasta a doua a nevoinţei noastre este cea mai lungă. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă, în care avem deja experienţa vieţii, adică a simţirii duhovniceşti, în măsura în care, amintindu-ne de experienţa harului, lucrăm pe acele linii, încercăm să trăim credincioşi acelei experienţe, această a doua perioadă este o călătorie spre a însuşi nu numai experienţa pe care am primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârşit. Părintele Sofronie zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota noastra: fara sa meritam, in mod gratuit – cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept], El ştie de ce şi cum și cum s-a putut, ne-a dat o experienţă a vieţii pe care “pe nedrept” am primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm. Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi acelaşi har, dar înmulţit, îmbogăţit, iar de data aceasta însăşi firea noastră, de neîndepărtat în vecii vecilor.

Aşa că ne-simţirea duhovnicească este acea moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui și prin puterea pe care a dat-o cuvântului propovăduirii, mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că “ardeau inimile lor” – și a desăvârșit-o cu şederea de-a dreapta Tatălui şi, deci, acel început de înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate şi cele mai paradoxale, ne duce la învierea finală – care este harul dobândit de noi printr-o viaţă de multă trudă şi răbdare, şi rugăciune, când acest har va fi însăşi firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie – [ca aceasta este] firea noastră primă, deşi o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.

– Vă rugăm să ne vorbiţi despre cele cinci simţuri duhovniceşti.

– Nu ştiu unde, la care Părinţi, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simţuri trupeşti sunt cinci simţuri duhovniceşti. Şi mai ziceam pe undeva că, aşa cum am înţeles că primul simţ care se dezvoltă în prunc, înainte de naştere, este auzul şi că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obişnuieşte să desluşească glasul tatălui, al mamei, al altora, şi, când se naşte, îi recunoaşte după auz, aşa şi în cultura filocalică ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituţie omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc.

În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreţi, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul Meu aud şi-Mi urmează Mie. Deci învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu prin toată lucrarea duhovniciei.

Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la şapte, fie că cele şapte sunt de căpătâi. Dar şi ascultarea și multe alte elemente, orice legătură între Dumnezeu şi om sau, să zicem, între om şi Dumnezeu, este o Taină. Şi ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină, unde omul urmează glasului Bunului Păstor, glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veţi mânca, fiindcă, atunci când veţi mânca, cu siguranţă veţi muri. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înţelegerea, sau unde ne va duce.

La fel şi cu vederea. Avem multe pilde de părinţi moderni acum, ca părintele Porfirie. Toate cărţile care s-au scris şi s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Şi el ne arată mai desăvârşit decât mulţi alţi sfinţi moderni că vederea asta e o realitate. În ultima fază a vieţii lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuşi, vedea şi mult mai desluşit decât poţi vedea prin ochiul şi nervul optic şi toate astea.

Sfântul Siluan zice că harul se desluşeşte prin gust: simţi gustul prezenţei lui Dumnezeu și gustul vrăjmașului. Prin experiență, dacă ai avut experienţa harului lui Dumnezeu şi a înşelăciunii diabolice, acum desluşeşti prin gust. Iar gustul e foarte aproape de miros, există un miros al harului şi un miros al vrăjmaşului.

Mai există şi un pipăit, când simţi prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simţi? Oare nu ăsta este un pipăit duhovnicesc?

Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simţuri duhovniceşti. Astea trebuie să se dezvolte cât mai mult înainte de experienţa mormântului sau înainte de sfârşitul vieţii noastre pe pământ, în orice fel va fi, ca, aşa cum la naştere, ca prunc, am fost destul de desăvârşiţi ca făt în pântecele maicii ca să supravieţuim aici, ba şi să creştem, să ne dezvoltăm, aşa și ceva se va întâmpla după moarte. Părintele Sofronie spunea: Pocăinţa noastră nu se poate termina pe pământul ăsta, că pocăinţa, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parţial de întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau aşa ceva, pocăinţa este dinamica vieţii veşnice care lucrează în noi. Şi, spune părintele Sofronie, sfârşitul pocăinţei este când am ajuns la deplinătatea vieţii dumnezeieşti în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui Hristos în noi. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veşnicie, deci şi în veşnicie va fi o creştere, dacă avem destulă desăvârşire pruncească, ca să putem în primul rând supravieţui acolo cum am supravieţuit aici, ca să putem şi acolo creşte până la desăvârşire. Cum va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.

– Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în viaţă?

– Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci, zic, iarăşi începem cu „Doamne…”. Orişiunde eşti, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu „Doamne…” şi-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe.

[…] De la cădere încoace, văd o sfâşiere: pot să voiesc ceva pătimaş, care nu face parte din voia lui Dumnezeu şi, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipeşte. Şi ca să nu risc s-o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voinţa mea, să zicem cu duhovnicul, asta e una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care voieşte în mine sau dacă este o voinţă… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea şi Dumnezeu, dar eu nu ştiu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o dezbinare şi atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viaţa sau este o rătăcire? Şi aşa, ştiind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de Dumnezeu – şi de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu, adică dacă şi El voieşte.

Aici aş vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii. Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai! Ce este patima? Aşa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.

Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după, când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte.asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este adevărul, simţi că te-ai împlinit.

Nu ştiu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare… Multe dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.

Problema, care cred că este de unde izvorăşte întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Şi aici zic aşa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus şi mai preţios decât o formulă este, iarăși, acest “Doamne…” Şi zic aşa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri şi în multe împrejurări ale vieţii tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericeşti, profiţi de rugăciunea celor care te înconjoară ca să îţi iei avânt… Şi când simți momentul – una dintre căi este asta, cea clasică – când simţi că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparţi de legătura cu Dumnezeu ca să vorbeşti cu duhovnicul ca cu un om.

Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii noastre. La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.

Iar, tu, cel care asculţi, şi tu faci tabula rasa, mături total tot ce ştii, ce-ai învăţat, ce eşti, şi aici este tot un fel de tăiere a voii, ca să laşi loc acelui glas. Amintiţi-vă de Sfântul Prooroc Ilie, când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu uitaţi că vânt şi duh se confundă în graiul ebraic şi în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar e acelaşi cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munţii, iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Şi proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh şi de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subţire. Şi în glasul ăla era Dumnezeu. Şi atunci s-a cutremurat proorocul. Şi atunci şi-a acoperit faţa ca heruvimii din cer şi a ieşit la intrarea peşterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit proorocului în adiere de glas subţire. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele, cutremurele şi focurile voinței noastre pătimaşe care bântuie, care urlă, care fac toată gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subţire, care este semnul Celui atotputernic. Adiere de glas subţire care vine cu căldură, cu duioşie, cu smerenie, cu tot ce însoţeşte dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.

Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această noţiune de prim cuvânt, ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu, asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt. Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne…”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial, nu intra în amănunte și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu. Aşa cum la telefon nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt şi să ştii că Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect, ci este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.

Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism”, fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu. Şi nu duhovnicul tău îl va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului: „Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului! Dar leproşii se arătau preotului dacă se însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.

Şi asta este ceva din taina ascultării. Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină, ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele patimilor care vuiesc.

(Extras din conferinta: Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002)

p. Rafail Noica2

Din cadrul aceleiasi conferinte, mai puteti asculta si citi:

Legaturi:

În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie: am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pîntecele maicii, şi acum începe, de cînd ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decît dacă Îl lăsăm, dacă zicem ”Amin” cuvîntului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o ”gestaţie” pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pîntecele maicii ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mîini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sînt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decît prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă zilnic în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decît o cultivăm noi. Deci, răspunzînd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pîntecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pîntecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pîntecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

***

Marea problema este absenta simtului cu care am putea percepe aceasta realitate. Chiar si cei care sunt in aceasta postura, crestini care prin botezul in numele Sfintei Treimi, au primit Duhul lui Dumnezeu, au devenit Biserica ei insisi, chiar si aceia – noi adica – nu au suficient de dezvoltat, uneori chiar deloc treaz, simtul prin care ar putea percepe prezenta in ei a Duhului lui Dumnezeu sau a Harului dumnezeiesc. Exista un simt prin care am putea sesiza, fie si la nivelul unei intuitii, lumea lui Dumnezeu, prezenta lui Dumnezeu, Imparatia lui Dumnezeu si cele dumnezeiesti. Şansa noastra este ca, dintotdeauna, din vremea Apostolilor si pana in zilele noastre, sunt printre noi crestini care reusesc sa-si dezvolte acest simt si sa aiba un simt duhovnicesc, cum spun Parintii, o vedere duhovniceasca, un ochi launtric si o simtire duhovniceasca. Ei vorbesc despre o intreaga anatomie si fiziologie duhovniceasca, corespunzand simturilor fizice, prin care patrund in lumea dumnezeiasca, pe care nu o cauta in afara, ci inlauntru, unde o avem toti prin botez. Ei ne spun ca-L gasesc acolo pe Dumnezeu. Ne spun ce inseamna sa aiba cineva aceasta trezvie, ce schimbare radicala se produce cand descopera cineva Duhul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu inlauntrul sau, la nivelul simtirii.

Este o perspectivă realista asupra lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi lumea duhovniceasca accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească.

Dar Hristos innoieste in Trupul Sau si functionalitatea concreta a omului. El a creat nu numai structurile cosmologice, ci si cele antropologice. A transformat facultatile vitale ale omului in functii spirituale, simturile naturale in simturi duhovnicesti. “Imbracat-a framantatura mea/ Cel ce a zidit veacurile” si “a unit cu Sine firea oamenilor” (V, 22, a Nascatoarei). Prin aceasta unire a transmis in natura omeneasca pe care a asumat-o, viata lui Dumnezeu, a innoit-o si spiritualizat-o. Prin Taine si asceza credinciosii se grefeaza in natura umana a Dumnezeu-Omului, iau viata si functionalitatea ei si se mantuiesc. Altoirea in Hristos reprezinta continutul real si intregul scop al vietii bisericesti sacramentale si ascetice. Sfantul devine “asemanare a lui Hristos”. Canonul Mare numeste aceasta altoire “iertare”, ingaduinta, conlocuire [synchoresis].

***


Categorii

Parintele Rafail Noica, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text)

  1. Slava lui Dumnezeu pentru acest cuvant pe care l-a inspirat parintelui Rafail! Este inca o marturie personala pentru mine ca Dumnezeu este Adevarul viu si lucrator care nu ne lasa prada indoielilor noastre pana in sfarsit, ne trimite raspuns si ne vorbeste in adiere de glas subtire atunci cand suntem coplesiti de griji si ispite! L-am citit cu lacrimi in ochi. Va multumesc pentru postare!

  2. Sa va binecuvanteze Domnul pe toti, fratilor! Harul Sfantului Duh sa va umbreasca in toate zilele, iar sub aripile Lui sa nadajduiti si sa impartiti si cu noi cate putin din ceea ce primiti!

  3. Amin! Rugati-va pentru noi!

    Sarbatoare binecuvantata sa aveti!

  4. Pingback: Conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept) a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text) -
  5. Pingback: PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele -
  6. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  7. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “O, Hristoase al meu, suntem niste oi viclene. De aceea si Dumnezeu nu face milostenie cu aceasta tara, fiindca noi, clerul si poporul, ne-am abatut de la voia Sa“ -
  8. Pingback: “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispi
  9. Pingback: SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul ispitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spune
  10. Pingback: GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei duminici a Postului Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: SAMBATA LUI LAZAR si PREGUSTAREA INVIERII IN VIATA NOASTRA: “Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ
  14. Pingback: “In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELOR
  15. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. discipl
  17. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu: GASIREA MENIRII NOASTRE SI IMPLINIREA DORINTELOR NOASTRE BINECUVANTATE sunt ascunse in IMPLINIREA MACAR MINIMALA A PORUNCILOR LUI DUMNEZEU (video, text) | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: DE CE NU ÎNCAPE ÎN NOI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU? Judecata omului – ca ALEGERE între viețuirea în ROBIA MINCIUNII și PRIMIREA CUVÂNTULUI ADEVĂRULUI (video, text). PS Benedict Bistrițeanul: “E tare dureros când vorbești și celălalt nu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate