Parintele Rafail Noica despre PURTAREA NEVOINTEI DUHOVNICESTI IN VREMEA NOASTRA
“In ultimele timpuri oamenii nu se vor mantui cu truda, ci cu intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai” (Sf. Lavrentie de Cernigov)
– Observam ca in zilele noastre nevointele pe care le faceau Parintii Bisericii si nevoitorii, in general, mult mai greu isi gasesc aplicabilitatea, unele dintre acestea fiind pentru multi oameni greu sau chiar imposibil de savarsit. Care este cea mai potrivita nevointa pentru generatia aceasta? Care este gandul pe care omul de astazi are urgenta nevoie de a-l purta in mintea sa?
– Bine ati zis “care este gandul”.
Trebuie sa intelegem nevointa, cu precadere, ca lucrarea mintii de a descoperi si de a-si insusi gandul lui Dumnezeu. Iar daca vorbim de nevointa ca fapte trupesti, matanii, post, privegheri si alte lucruri, trebuie sa intelegem ca asta nu-i altceva decat, sa zicem asa, suportul material al lucrarii mintii. Am in vedere, Parintele Sofronie cita, cred, pe Sfantul Simeon Noul Teolog care zicea “Da-i trupului nevointa pe masura lui, si tot restul da mintii”. Deci ce inseamna mintea? Trebuie sa ajungem la dreapta viziune, si cand zic dreapta viziune sau dreapta intelegere, cuvintele astea ar putea fi o buna traducere a cuvantului “ortodox”. Ortodoxia, desi “doxa” in greaca inseamna slava, vine de la cuvantul “dokeo”, care inseamna ca am opinia…, gandesc, inteleg sau cuget, cred in felul asta…, opinie – mai curand – eu cred, sunt de opinie ca…, deci daca avem dreapta intelegere, dreapta opinie, ajungem si la dreapta slavire a lui Dumnezeu.
Cum slavim drept pe Dumnezeu? Iata ca, in Psalmi zice, “Au oare sange de tapi si sange de boi o sa ma proslaveasca?” sau in Epistola catre Evrei “aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor, care preaslavesc numele Lui”. As zice ca izbucnirea unei recunostinte, unei laude, asa cum a laudat pe Dumnezeu Zaharia, cand in ascultare a pus numele proorocului Ioan, Ioan, si nu Zaharia, si i s-a dezlegat gura si a inceput sa vorbeasca si a laudat pe Dumnezeu, asta este jertfa bine primita de Dumnezeu, adica cand sufletul slaveste pe Dumnezeu, cand prin alegerile noastre infaptuite dobandim har si izbucneste inima noastra intr-un cantec de lauda, astea sunt jerfele drept slavitoare, ortodoxe.
Nu se bucura Dumnezeu de sange de tap si sange de oi, si as zice ca, transpunand in vremea noastra, nu se bucura Dumnezeu ca ne chinuim. Intelegem de multe ori si gresit nevointa, si facem tot felul de lucruri care nu ne dobandesc; daca n-ai dobandit pace, daca n-ai dobandit o bucurie, o linistire, o impaciuire cu Dumnezeu sau si mai mult, ti-a fost inutila nevointa. Deci lucrarea nevointei este lucrarea, in primul rand, a dreptei-intelegeri. Daca Adam drept ar fi inteles cuvantul lui Dumnezeu, nu ca o interdictie, nu ca… frica lui Dumnezeu ca “sa nu ajunga Adam ca Noi, ca Dumnezeu”, ci ca porunca mantuitoare, ca un prim pas in calea vietii. Dreapta intelegere – Adam ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu si nu de glasul strainului, intr-un fel ar fi raspuns sarpelui: “Dumnezeu n-a zis asa, tu cine esti?” sau poate nu ar fi zis nimic si ar fi continuat dupa glasul celui iubit.
Al doilea lucru este ca, intelegand nevointa gresit, bineinteles ca fiind si nelucratoare, este si peste masura noastra. Deci trebuie sa intelegem: nevointa trupului este ceea ce trebuie sa sustina efortul mintii. Si se vede ca mintea, rugaciunea, apropierea de Dumnezeu, sa zicem, intr-o burta verde si imbuibata, nu prea merge… Si atuncea, mancam ceva mai putin. Daca mancam ceva mai putin pentru rugaciune, asta deja se numeste post. Propriu-zis… nu este post. Postul este ce a facut Hristos, ce a facut Ilie, ce a facut Moise, ca n-au mancat… 40 de zile, poftim, n-au mancat nimic, asta-i post. Iar postul pe care ni-l da Biserica, o stiu si de la niste doctori, e genial. Este un regim genial. Ce inseamna un regim? Uite, hai sa luam pilda de la tinerelele care vor sa-si pastreze silueta. Cata nevointa fac ele…. si studiaza si mancarea, si astea. De ce? Ele au o “viziune”, un obiectiv, si postesc pentru acel obiectiv. Vor sa-si pastreze silueta. Si Biserica ne-a dat o “dieta”, daca o tinem inteligent, geniala. Spunea o doctorita frantuzoaica, ea insasi ortodoxa: mai ales postul din primavara, postul de Pasti, e genial daca numai din vedere medical, zice, atuncea cand se schimba metabolismul trupului de la iarna la vara, sa nu incarci ficatul cu grasimi, si asta este exact ce trebuie. Insa Dumnezeu nu ne invata sa gandim medical ci sus sa avem inimile, sus sa avem si mintile, la gandul lui Dumnezeu. Postul, prin care ne intretine silueta trupeasca, dar nu pentru motive lumesti, sub influenta modei si astea – multe fetite isi fac posturile lor si nevointele cateodata crunte, si chiar daunatoare uneori, fereasca de Domnul – dar pentru ca rugaciunea sa-si afle loc, pentru ca sufletul, Duhul in noi sa fie ceva mai usor si sa se poata inalta. Stiti ca dupa o masa imbuibatoare nu mai ai chef de nimic, nici macar sa mai mananci, iti vine sa juri ca de-acuma toata viata ta n-o sa mai mananci niciodata. Dupa doua ceasuri reincepe… 🙂
Asa trebuie inteleasa si toata nevointa. Si Parintele Sofronie spunea: ascetii nu nascoceau tot felul de chinuri cu care sa-si chinuiasca trupul, fiindca, chipurile, asta-i placut lui Dumnezeu. Nevointa incepe, apropo de cuvantul Sfantului Simeon, “Da trupului pe masura lui”. Regimul sau dieta pe care ne-o ofera posturile bisericesti sunt o nevointa la indemana si in puterea a tot omul, daca-i cat de cat sanatos; deja si asta se usureaza, daca e slab, daca-i bolnav, daca unul are munca deosebit de grea, calatorii, pentru tot felul de chestii se dezleaga si postul asta, regimul asta, dieta asta. Vorba este ca “sambata-i pentru om, nu omul pentru sambata”. Nevointa este pentru om si mantuirea lui, nu omul este facut pentru nevointa… Daca intelegem nevointa asa, pornim la drum cu prescriptiile bisericii care sunt pentru orice trup sanatos, nu numai posibile, foarte binefacatoare, mai ales daca le tin in duhul Bisericii. Iti tine si “silueta”, iti tine si “silueta” launtrica, si o mai mare usurare pentru cele ale Duhului – rugaciunea, intelegerea; trupul nefiind prea imbuibat si asa, mintea e mai libera sa gandeasca, sa cugete mai adanc si mai deplin, mai vioaie si asa cu toate cele trupesti.
Un al treilea lucru care trebuie sa-l tinem in vedere, apropo de “da trupului pe masura lui”.Alta este masura stramosilor si alta a noastra. Ne-am hodorogit. Da, dar Sfantul Antonie n-a baut bauturi cu E-uri in ele si manca tot felul de, stiu eu, MacDonalds-uri si alte chestii, in cel mai bun caz nu prea hranitoare, in cel mai rau caz otravitoare, intr-o masura sau alta, si cu elemente… “identic naturale”.
Bineinteles ca acesti stramosi ai nostri pana la “stralucita” noastra modernitate erau oameni mai solizi decat noi – si trebuie sa avem lucrul asta in vedere.
Mai e inca un lucru. Incepand cu ceva pe masura noastra, daca rugaciunea noastra prinde aripi, asa cum a prins aripi in cei pe care-i admiram ca au facut nevointe: unul care a trait 20 de ani intr-o chilie si nici n-a observat ca era un pat acolo. A dormit in picioare acei 20 de ani. Cum e cu putinta? Si parintele Sofronie a cunoscut in viata, la Muntele Athos, in manastirea Sfantul Pantelimon, un rus care 15 ani nu s-a culcat pe pat. A dormit rezemat de perete. Poftim, in zilele noastre. Nu e cu putinta, dar ce se intampla? Pocainta ia asa un avant, incat cerintele se schimba. Nevoitorii n-au nascocit chinuri, ca sa placa mai mult lui Dumnezeu. Nu asta place lui Dumnezeu, nici sange de tap, nici de boi, dar nici de om. Sangele Lui ni l-a dat noua ca sa ne mantuim. Dar cand rugaciunea ia un anume avant, atuncea cerintele duhului, duhul are nevoie de altceva, si acest altceva incepe sa fie ceea ce numesc troparele noastre… nevointe mai presus de fire. In astea sa nu ne angajam decat cand firea rugaciunii si a duhului incep sa se manifeste ca o cerinta. Ca sunt mai presus de fire; si sa nu incercam sa imitam exterior cele 1000 de zile ale Sfantului Serafim ingenuncheat pe piatra, zicand: “Doamne, milostiv fii mie, pacatosul“. Asta a fost pentru el, nevoia lui, dar Siluan nu s-a rugat in felul asta, si nici Antonie cel Mare.
Asa ca, aceste patru lucruri: dreapta intelegere care incepe cu gandul, cu intelegerea noastra, aia trebuie s-o cultivam. Al doilea, trupul cu masura lui, al treilea, alta este masura trupeasca obisnuita si alta masura care incepe sa fie, daca rugaciunea ia mai mult avant, si mai era a patra pe care am uitat-o. O s-o retina electronica 🙂
***
– Ce pot face eu, care este partea mea, ca sa trec de la nesimtire duhovniceasca, la simtire?
– Asta sa i-o spui in primul rand lui Dumnezeu. Rugaciunea, pe de o parte, o putem socoti – rugaciunea ca lucrare, rugaciune ca lucrare a devenirii noastre duhovnicesti intru fiinta – faurirea cea mai grea a omului. Mult mai usor zidesti o civilizatie intreaga decat propriul tau suflet. Insa rugaciunea are avantajul sa fie si lucrul cel mai usor. De ce? Ca, sa zicem, sa vorbesti cu duhovnicul tau, ai nevoie de un sfat, trebuie sa-l afli, ori trebuie sa te duci acolo, ori macar sa-i dai un telefon, ori ceva. Ca sa vorbesti cu Dumnezeu… deja ai vorbit. Dumnezeu deja a auzit ca ai nevoie de El. Unde-i Dumnezeu? Cat de departe? Cat de departe este cel pe care in rugaciunea noastra am zis ca… pretutindenea esti si toate le plinesti. Of, Doamne, moartea noastra [este de vina] ca nu Te vedem aici. Inaltul Antonie de Suroj care a fost arhiepiscop la Londra al Bisericii Ruse scrie intr-un articol ca noi ne inchipuim nefiinta, vazand pe Dumnezeu stand pe un tron si inconjurat de nefiinta in jurul Lui. Zice: Nu-i asa. Tot ce poate fi, este Dumnezeu, este plin. Plin este cerul si pamantul de slava Ta, cantam in Liturghie. Slava, adica El insusi! Si unde e acuma Dumnezeu, de nu-L simtim? Pretutindenea, dar noi suntem morti.
Dar, hai sa profitam ca-i “pretutindenea”, vede si aude si nadajduiesc ca El imi calauzeste cuvantul pentru mantuire si a voastra, dar si a mea. Si sa profitam ca n-avem nevoie nici macar sa intindem mana dupa un telefon si sa tastam niste butoane, ci sa zicem: “Doamne!”. Si de-aia am zis: incepe prin a spune cuvantul asta lui Dumnezeu si eu doar o sa spun atata: “Rog pe Dumnezeu sa-ti raspunda!”; si cred ca asta-i cel mai bun inceput.
– Poate fi lupta partiarhului Iacob cu Dumnezeu un chip al nevointei noastre?
– Da, si chiar este un chip. Poate nu dintr-un prim inceput, desi, cine stie?, fiecare incepe in felul lui. Iacob, [chiar] daca n-am inteles deplin toata povestea asta, intrevad un lucru. El se lupta cu ingerul si ii zice: “Nu te las pana nu ma vei binecuvanta”. Este o lupta a sufletului pentru a dobandi binecuvantarea lui Dumnezeu. Si lupta asta, si ea ia forma unei “judecati”. Parintele Sofronie zicea ca Judecata de care vorbea Hristos – ca omul nu va mai trece prin Judecata, ci va trece de la moarte la viata – zicea, fiindca toata viata omului care se nevoieste din credinta pentru mantuire, toata viata noastra noi ne supunem Judecatii lui Dumnezeu, dar si suntem chemati… sa judecam pe Dumnezeu. Sfantul Siluan zice ca la Judecata de Apoi, intrebarea care a pus-o Hristos lui Petru va fi intrebarea catre noi: “Ma iubesti, Simone, fiul lui Iona?” Si pe tot sufletul care va putea zice: “Da, Doamne, Te iubesc”, va fi cu Dumnezeu in Rai. Dar cand Hristos zice lui Petru, “Ma iubesti?”, nu numai ii da sansa sa repare cele trei lepadari de care se facuse vinovat Petru, dar si El se supune judecatii lui Petru. Ca daca Petru zice: “Te iubesc”, “judecata” este pozitiva. Petru putea sa spuna “Nu te mai iubesc… “. Cine stie de ce putem acuza pe Dumnezeu, si intr-adevar, omul, in general, acuza pe Dumnezeu: “ca daca Tu n-ai fi facut lumea, n-ar fi atata suferinta in lume…”. Iar Hristos a primit aceasta acuzare si Si-a luat asupra Lui suferinta si a suferit pana la sange si pana la moarte, si Si-a ispasit, ca sa zicem asa, “canonul”, daca era cazul sa-Si ispaseasca El un canon; pe al nostru l-a ispasit, in dragostea Lui.
Vin momente in viata noastra unde… ori ne suparam pe Dumnezeu, ori… sub o forma sau alta suntem chemati totusi la o “judecata”; e un fel de a ne spune, in diferite cuvinte, sub diferite forme, Dumnezeu ne spune: “Frate, sora, ma iubesti?” Tie ti-o spune. Daca depistati asa un moment in durerile voastre si daca va puteti nevoi atuncea sa spuneti, totusi, “Te iubesc” – macar asa, in sila, daca nu poti altfel – o sa vedeti deja rezultatul, chiar de atunci.
Asa ca, si asta e lupta, si vedem in nevoitori mai avansati, mai imbunatatiti, mai sfinti… Si Parintele Sofronie a avut lupte cu Dumnezeu. Gandindu-se la toata suferinta lumii asteia, in al doilea razboi mondial, cum sunt supusi atatia oameni nevinovati de catre silniciile celor brutali ai lumii asteia, care cu o ne-mila de neinchipuit, draceasca, fac orisice cu omul... Stiti un pic de chinurile ce au suferit ai nostri in inchisori – Jilava, Pitesti si altele. Si Parintele Sofronie la un moment dat se gandea, ingrozit de ce se intampla si cum de Dumnezeu lasa asta, izbucneste – descrie in cartea lui despre rugaciune, tradusa de parintele Teoctist Caia – izbucneste si zice: “Da’ tu unde esti?”. Adica: cum poti sa privesti asupra acestei privelisti, Tu, atotputernic si sa nu faci nimic? Si vine raspuns bland in inima: “Oare tu te-ai rastignit pentru ei?”. In contextul vietii Parintelui Sofronie, el a inteles mult mai mult decat inteleg eu, si banuiesc, [decat] majoritatea dintre voi. A inteles ca rastignirea este, pe de o parte, si ispasirea tuturor pacatelor, si mantuirea tuturor celor pe nedrept napastuiti. Si intr-adevar, in cartea intaia [dedicata de parintele Sofronie] Sfantului Siluan, Viata si invataturile…, povesteste despre un monah, tot asa, nevoitor, rugator pentru intreaga lume, care suferea, si nu stiu daca aievea sau intr-un vis, dar a venit asa un nor de sange deasupra capului lui si a stiut ca asta-i tot sangele nevinovat care s-a varsat de-a lungul istoriei. Si vine un raspuns. Zice: “Nici un strop din acest sange nu va pieri”.
Asa ca, “judecata” intre Dumnezeu si om poate sa ia, cateodata, forme chiar dramatice, si Dumnezeu Se supune judecatii, si iarasi, departe de a Se supara, da raspunsuri omului, raspunsuri mantuitoare. Nu putem artificial sa ne certam cu Dumnezeu, dar vin momente si izbucniri uneori care pot fi… Nu este nici o cearta cu Dumnezeu care nu-i fara primejdie, insa unele din aceste certuri pot fi cu adevarat un moment maret, unde Ii dam noi sansa lui Dumnezeu sa raspunda pentru El Insusi, spre mantuirea noastra si a semenilor nostri.
– Cum sa ne raportam la lupta pana la sange cu pacatul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel? Si care este echilibrul intre acest lucru si recunoasterea limitelor?
– Cred ca, asa cum pe un prunc nou-nascut nu-l poti face sa alerge un maraton, dar te bucuri cand a facut trei pasi si cade in fund… – el plange, saracul, pentru el e o tragedie, dar pentru tine, ca parinte, tu stii, ca si tu ai trecut prin aia, si noi toti trecem, si mai trec trei-patru zile si tu o sa trebuiasca sa tot fugi dupa el. Asa si cu nevointa. Da, trebuie sa ne recunoastem limitele noastre. Pentru a recunoaste limitele noastre trebuie sa avem deja o oarecare viziune – si bine intemeiata. Cand nu mai avem, si cata vreme nu avem, ne tinem de duhovnic si prin duhovnic, prin toata lucrarea Bisericii, prin citirea Scripturilor si a scrierilor Sfintilor Parinti, trebuie sa cautam, intre altele, sa ajungem sa deslusim unde suntem, iar cand incepem sa deslusim unde suntem… “tine-ti sapca bine” si nu deznadajdui in momentul ala. Ca atunci cand Dumnezeu incepe sa lase ca ochiul mintii noastre sa vada uraciunea care suntem noi, nu numai ca nu trebuie sa deznadajduim, ar fi momentul deja de a triumfa, doar ca… numai de triumf nu ne arde atuncea. Numai ca va spun, sa stiti cum sa faceti rabdare, fiindca momentele dureroase ale noastre de multe ori sunt momente unde, poate de cele mai multe ori, poate incepe o noua linie a mantuirii noastre.
Iar lupta pana la sange, cred ca intr-o oarecare masura este de la inceput, in sensul ca daca pentru pruncul nou-nascut caderea in fund dupa trei pasi este o tragedie si plange, si mai tarziu trebuie mult mai mult ca sa-l aduca sa planga, si poate nu mai plange niciodata plansul asta, al slabiciunii, fiindca a devenit acum barbat – chiar daca este femeie, barbat duhovniceste. Asa si cu cele duhovnicesti: cand suntem slabi, poate ca un mic efort ni se considera ca o lupta pana la sange; mai tarziu deja, un efort mai mare…
Insa literal, a rezista pacatului pana la sange... La inceput, incepem cu o legatura cu duhovnicul, sa incercam sa ne dibuim masura a noastra si sa o descoperim si sa o tinem, dar cu timpul incepem noi sa dobandim o viziune prin care noi ne vedem mai limpede ce putem si cat putem, ce e de folos, s.a.m.d.; iar culminarea notiunii asteia de lupta pana la sange, crucea, este puterea dragostei pe care o vom fi dobandit. Uite ca Sfantul Siluan, cand Parintele Sofronie spune: “Parintele Siluan, dar e greu sa te rogi pentru oameni, pentru lume.” Si Siluan ii zice: “Bineinteles ca e greu. A te ruga pentru lume inseamna a-ti varsa sangele pentru lume”. Nu-l versi fizic, numai ca dragostea… asa cum in “cearta” parintelui Sofronie cu Dumnezeu, dragostea lui pentru om l-a adus aproape in vrajba cu Dumnezeu, ceea ce e primejdie, ca dracul ne poate lua in primire in momente dintre alea… Pe Parintele Sofronie n-a putut sa-l ia in primire, adica sa te puna impotriva lui Dumnezeu. Parintele Sofronie Il iubea tot pe Dumnezeu intotdeauna, si nu se putea pune impotriva Lui, dar se certa ca si cu un prieten. Deci, in rugaciunea lui pentru lume, in dragostea lui pentru semenii lui care trebuiau sa sufere atatea, striga si catre Dumnezeu, strigat de deznadejde in numele lor. Si asta este rodul varsarii sangelui in rugaciune si rodul dragostei pentru lume.
Acuma varsarea sangelui, si medical vorbind, stim ca orice efort fizic, costa nu stiu cate globule – in sfarsit, stiti voi, doctorilor, explicati voi mai bine decat mine… – dar costa sange, orice efort, si sa ridici mana te costa sange; si sangele asta face, se innoieste si ne intretine viata. Dar cand el se innoieste inseamna ca se si consuma. Iar efortul rugaciunii poate deveni asa de mare, ca intr-adevar, istoveste pe oameni. Nu mai stiu cine, era un nevoitor care, desi nu se nevoia deosebit de mult cu mancarea, era totusi slab. Si intreba cineva: “Cum e asta ca, desi nu te vad nevoindu-te deosebit cu mancarea, cu postul, dar esti asa slab?” Si el zice: “Batul cu care invarti carbunii in foc, si el se arde”. El vroia sa spuna ca in rugaciunea lui, in apropierea lui de Dumnezeu si el se mistuia de focul iubirii dumnezeiesti. Si asta cred ca si medical inseamna consumarea sangelui“.
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
(extras din conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005 – pe care o puteti salva integral- audio – prima parte de aici si a doua parte de aici).
(transcrierea de aici a fost revizuita)
Legaturi:
- PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
- Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!
- TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
- P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”
- Parintele Rafail Noica – cuvant despre implinirea poruncilor si pentru tamaduirea deznadejdii
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
***
Din aceeasi conferinta:
Binecuvantat acest om al lui Dumnezeu. Mie mi-a schimbat viata. Mi l-a mijlocit pe Facatorul intr-un fel unic. Acelasi “curent” vesnic al Vietii in Sfanta Biserica dar cat de importante sunt nuantele… eram speriat de felul “aspru” in care alti oameni bineplacuti Ziditorului, de la noi din tara, Il intrupau pe Acesta in viata lor. Avva Sofronie si avva Rafail au fost o revelatie. Accentele puse in viata si propovaduirea lor sunt mai potrivite sufletului meu. Pe lumina, frumusetea si mila infinita a lui Dumnezeu. Pe semerenia Lui. Impietrit, niciodata nu as fi putut fi cucerit pt Ortodoxie prin amenintari, interdictii, canoane, frica de iad. Si acestea trebuie insusite, dar fiecare are “ritmul’ sau duhovnicesc, unicitatea lui care se pot implini numai in Sfanta Taina a duhovniciei ce tine cont de irepetabilitatea si ireductibilitatea personala a fiecaruia.
Atât de frumos lămureşte Părintele Rafail anumite lucruri!