Un Sfant de Pateric in Athosul secolului XX: “PAPA” TIHON, PUSTNICUL CARE LITURGHISEA CU INGERII

10-09-2009 Sublinieri

Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastra este scumpa. Tu vei face rugaciune de aici, si eu voi face din cer… Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu sa te rogi de aici si eu voi veni în fiecare an sa te vad”.

 papatyxon.jpg

 O floare din Gradina Maicii Domnului: Parintele Tihon

(1884 – 10 septembrie 1968)

“Parintele Tihon s-a nascut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Parintii lui, Pavel si Elena, erau oameni evlaviosi, de aceea era firesc ca si rodul lor – Timotei dupa numele lumesc – sa le mosteneasca evlavia si dragostea pentru Dumnezeu si sa doreasca de mic copil sa se afieroseasca Lui.

Parintii vedeau râvna cea mare, dumnezeiasca, a copilului lor, dar nu îndrazneau sa îi dea binecuvântarea de a mearge la manastire, deoarece îl vedeau voinic si cu o fire zburdalnica. Voiau ca Timotei sa se maturizeze si în gândire si dupa aceea sa hotarasca. I-au dat însa binecuvântarea sa viziteze manastirile pe o perioada de timp de trei ani, de la vârsta de saptesprezece pâna la douazeci de ani. Atunci a facut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo doua sute de manastiri din Rusia. Când ajungea la manastiri, cu toate ca era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simt ospitalitatea lor ca astfel sa se nevoiasca si sa nu îngreuieze pe altii.

Intr-o provincie, însa, s-a chinuit mult, pentru ca locuitorii de acolo mâncau pâine de secara. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secara nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât si era ca noroiul. De aceea tânarul se epuizase de tot. Asadar s-a dus la brutar, de la care ceruse si alta data, sa-l roage din nou sa-i dea putina pâine alba, crezând ca pentru el va avea pâine mai buna. Acela, însa, vazându-l pe Timotei, de departe i-a spus sa plece.

Mâhnit si epuizat, tânarul s-a retras într-un colt si cu toata simplitatea lui copilareasca s-a rugat Maicii Domnului astfel: “Maica Domnului, vreau sa ma ajuti, caci voi muri pe drum înainte de a ma face calugar. Nu pot mânca aceasta pâine“. N-a apucat sa termine rugaciunea când deodata i-a aparut înainte o Tânara cu chipul stralucitor, care i-a dat o pâine alba si apoi a disparut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-si putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea ca poate l-a auzit fiica brutarului si i s-a facut mila de el si a spus tatalui ei sa-i dea putina pâine buna. Deci merse iarasi la brutar ca sa-i multumeasca. Dar brutarul a crezut ca Timotei îsi bate joc de el si l-a ocarât cu mânie.

– Hai, fugi de aici, ca eu n-am nici femeie, nici fiica!

Dupa ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântata si s-a întarit si duhovniceste, si-a continuat pelerinajul sau si la celelalte manastiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în aceasta nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, si a vazut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a saltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunostinta si a spus: “Aceasta mi-a dat pâinea cea alba”. Si de atunci a început sa o simta pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.

1i400.jpg

Dupa pelerinajul facut la manastirile din patria sa a mers sa se închine si la Muntele Sinai, cel calcat de Dumnezeu, unde a stat doua luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Desi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totusi n-a aflat liniste din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu asa-zisa lui civilizatie, chiar si locurile pustii si sfinte, unde se linistesc si se sfintesc sufletele. De aceea a fost nevoit sa plece la Sfântul Munte.

Ispititorul, însa, având experienta de mii de ani, întelegând ca acest tânar evlavios va spori în viata duhovniceasca si va ajuta multe suflete sa se mântuiasca, a încercat sa-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregatea sa se închine pentru ultima oara la Sfântul Mormânt si sa-si ia ramas bun de la cunoscutii sai, vicleanul a folosit ca unelte ale sale doua femei fara frica de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasa la ele, ca sa-i dea, chipurile, pomelnice sa le pomeneasca la Sfântul Munte. Timotei cel fara de rautate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut si a mers. Dar când l-au încuiat înauntru si s-au napustit asupra lui cu intentii pacatoase, s-a pierdut cu firea, s-a înrosit si dând un brânci femeilor si unul usii a fugit din ghearele soimilor, precum odinioara losif, pastrându-si astfel curatia. Dupa aceea a venit asa cum era, ca o floare curata si s-a sadit în Gradina Maicii Domnului, a sporit si a bine miresmuit cu virtutile lui, precum vom vedea mai jos.

Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat linistea din pricina multor închinatori rusi, a luat binecuvântare si a plecat la Karulia (Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia si Sfânta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toata perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevointe aspre. Singurele lui ocupatii erau metaniile si închinaciunile facute cu rugaciunea “Doamne Iisuse…” si studiul duhovnicesc, împrumuta carti de la manastiri, iar parintii de acolo îi dadeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masa, pentru care el îi pomenea în rugaciunile sale. Astfel se nevoia cu marime de suflet, ca si launtric sa devina înger si nu numai pe dinafara cu Schima îngereasca.

De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei – Kaliagra, portul Manastirii Kutlumusiu situat între Manastirile Iviron si Stavronikita.), la o chilie de pe mosia Manastirii Stavronikita, unde a îngrijit un batrân. Dupa ce a murit batrânelul si a luat binecuvântarea lui a ramas singur în acea chilie. De atunci nu numai ca nu si-a neglijat nevointele lui duhovnicesti, ci le-a si înmultit. Si pentru ca s-a nevoit cu marime de suflet si cu multa smerenie, a primit din belsug harul lui Dumnezeu.

Harul dumnezeiesc care salasluia în sufletul sau l-a descoperit oamenilor si multi îndurerati alergau la el sa-i ceara sfatul si sa fie mângâiati de multa sa dragoste. Altii îl rugau sa se preoteasca, ca sa-i ajute si mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel si iertarea pacatelor. Tocmai aceasta nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simteau multi crestini, l-a facut sa primeasca sa fie hirotonit.

La chilia (Termenul “chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihastrie, care poate avea sau nu biserica) sa, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesara, si nici bani nu avea, dar avea multa credinta în Dumnezeu. Asadar a facut rugaciune si a pornit spre Karyes (Capitala Sfântului Munte), având credinta ca Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserica. Dar înainte de a ajunge la Karyes, staretul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zarit pe Parintele Tihon si l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:

– Un crestin bun din America mi-a trimis câtiva dolari, sa-i dau unui monah care nu are paraclis ca sa si-l zideasca. Sfintia Ta n-ai biserica, asadar ia-i si construieste-o.

Atunci Batrânul a lacrimat de emotie si recunostinta fata de Dumnezeu. A multumit staretului si a spus: ‘Dumnezeu sa-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea“.

Bunul Dumnezeu, ca un cunoscator de inimi, mai înainte ca Batrânul sa-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregatindu-i banii pentru clipa când acesta avea sa-i ceara. Asadar, era firesc sa-l asculte Dumnezeu de vreme ce si Parintele Tihon de mic copil îl asculta, pazea poruncile Lui dumnezeiesti, pentru care primea adeseori binecuvântari ceresti.

image007.jpg

Dupa aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind in acelasi timp si rugaciunea, asa cum îsi dorea. Când a terminat bisericuta, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru ca avea multa evlavie la ea, dar si ca sa evite praznuirile de hram, deoarece la înaltarea Sfintei Cruci se posteste si ziua este de doliu. Staretului nu-i placeau praznicele deoarece creeaza neliniste si raspândire. El praznuia duhovniceste în fiecare zi, cu multa nevointa si aproape fara mângâiere omeneasca în groapa Kaliagrei, traind bucurii paradisiace împreuna cu îngerii si cu sfintii. Când cineva îl întreba:Locuiesti singur aici în pustie?. Batrânul raspundea: “Nu, locuiesc împreuna cu îngerii si arhanghelii, cu toti sfintii, cu Maica Domnului si cu Hristos”.

Intr-adevar simtea prezenta îngerilor si ajutorul îngerului sau pazitor.

Intr-o zi când l-am vizitat, a cazut pe spate, în timp ce urca scarile, împiedicându-se în hainele lui, caci purta multe. M-am ostenit destul ca sa-l ridic, iar când l-am întrebat dupa aceea: “Ce-ai fi facut Parinte, singur, daca n-as fi fost eu?”, m-a privit mirat si mi-a raspuns cu fermitate: “îngerul meu pazitor m-ar fi ridicat!”.

Desi se afla singur într-un loc pustiu, si chilia lui nu avea aproape nimic – caci le lepadase pe toate ca sa dobândeasca pe Hristos -, Gradina Maicii Domnului era pentru Parintele Tihon raiul pamântesc, caci acolo unde este Hristos, acolo e si raiul.

Multi ani n-a iesit în lume, dar odata, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fara sa vrea, sa mearga ca martor la Tesalonic, împreuna cu alti  parinti.  Când  Staretul  s-a întors în  Sfântul Munte, parintii l-au întrebat:

Cum vi s-a parut orasul si oamenii, dupa atâtia ani în care n-ati mai iesit în lume?

– N-am vazut oameni, ci padure de castani, a raspuns Batrânul.

Staretul ajunsese la aceasta masura duhovniceasca, pentru ca iubea mult smerenia si saracia, îl iubea mult pe Hristos. In chilia Staretului nu vedeai nici un lucru de pricopseala, care sa fie de folos vreunui om. Lucruri asemanatoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai gasi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovnicesti orice lucru vechi care era al Parintelui Tihon avea mare valoare, pentru ca era sfintit. Chiar si zdrentele lui erau privite cu evlavie si erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu parea urât, deoarece se împartasea din frumusetea lui launtrica.  In loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucati de rasa cu acul de cusut saci. Acestea raspândeau mai mult har decât pretioasele mitre arhieresti (fireste, atunci când în inima arhiereului nu exista “Margaritarul cel de mult pret”).

Odata un vizitator l-a fotografiat asa cum era, cu gluga în loc de culion si cu o pijama ce i-o pusesera pe spate, vazându-l pe Staret ca-i este frig. Chiar si acum, cei care îl vad în fotografie pe Parintele Tihon, cred ca purta o mantie arhiereasca, desi era o pijama veche tarcata.

Mult îl odihneau lucrurile sarace si smerite si iubea mult neagoniseala, care l-a si eliberat si i-a daruit aripi duhovnicesti. Si astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fara sa simta osteneala trupeasca, precum copilul nu simte oboseala când face voile tatalui sau, ci dragostea si afectiunea împreuna cu mângâierea. Fireste, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeiesti ale harului, nici macar cu gândul.

Precum am spus, rucodelia lui era nevointa duhovniceasca: postul, privegherea, rugaciunea lui Iisus, metaniile etc., pe care le facea nu numai pentru sine, ci si pentru toate sufletele (vii si morti). Când a îmbatrânit si nu mai putea sa se ridice atunci când facea metanii, lega o funie groasa de tavan si cu ea se ridica. Si astfel facea metanii si se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar aceasta nevointa si-a pastrat-o pâna când a cazut la pat, în care s-a odihnit timp de douazeci de zile, dupa care a plecat la viata cea vesnica si adevarata, unde se odihneste vesnic lânga Hristos.

Rânduiala mâncarii uscate, pe care o avea de tânar, a tinut-o pâna la batrânetile lui. Gatitul mâncarii îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncarurile bine pregatite nici nu se potrivesc calugariei. Era firesc ca dupa atâta nevointa, afîându-se într-o astfel de stare duhovniceasca, mâncarea buna sa nu-i mai pricinuiasca nici o placere. Caci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea si-l hranea cu hrana cereasca.

In discutiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce si din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura sa-si lase lucrarea duhovniceasca si sa se ocupe de lucruri desarte, despre care îl întrebau unii mireni.

Acele foarte putine lucruri care îi trebuiau ca sa traiasca si le procura din putinul lucru de mâna pe care îl facea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dadea cu cinci-sase sute de drahme si cu acesti bani traia tot anul.

Precum am spus, era foarte cumpatat încât si o smochina o taia în doua pentru a mânca din ea de doua ori. Îmi spunea: “Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare!“. Eu însa ca sa ma satur, trebuia sa manânc un kilogram.

La fiecare Craciun, Staretul îsi procura un hering, ca sa aiba peste pentru toate cele douasprezece zile de dupa praznic, pâna la Boboteaza. Sira spinarii heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ata si atunci când era vreun praznic împaratesc sau al Maicii Domnului si era dezlegare la peste, fierbea putina apa într-o cutie de conserva, afunda spinarea de doua-trei ori în apa, ca sa ia putin miros, dupa care punea putin orez. Asa facea el dezlegare si se prihanea pe sine ca manânca si supe de peste în pustie. Acea spinare o agata iarasi în cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o facea pâna când se albea si atunci o arunca.

Când vedea pe oameni ca se purtau fata de el cu evlavie, se mâhnea si le spunea:

– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.

Numai la sfârsitul sau a primit sa fie putin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca sa-i nu-i mâhneasca.

Când îi aducea cineva mâncare, o lua, dar dupa aceea o dadea la batrâneii din Kapsala. Daca-i trimiteau bani, îi dadea unui bacan evlavios ca sa cumpere pâine si s-o împarta la saraci.

Odata, cineva din America i-a trimis niste bani. Atunci când Staretul i-a luat de la posta, l-a vazut un mirean si, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Staretului ca sa-l prade, gândind ca va afla si alti bani, fara sa stie însa ca si aceia pe care îi primise, Staretul îi daduse tot atunci lui Kir Teodor, ca sa ia pâine pentru saraci. Dupa ce l-a chinuit din destul pe Staret – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins ca în-tr-adevar nu avea bani si a plecat.

Dar înainte de a pleca Parintele Tihon i-a spus:

– Dumnezeu sa te ierte, fiule!

Acest om rau a mers si la un alt batrân cu acelasi scop, dar acolo l-a prins politia si singur a marturisit ca fusese si la Parintele Tihon. Atunci un politist a mers la Staret si l-a luat ca martor, pentru ca hotul avea sa fie dat în judecata, însa Staretul s-a mâhnit pentru aceasta si a spus politistului:

– Fiule, eu l-am iertat pe hot din toata inima mea.

Acela însa n-a dat importanta cuvintelor Staretului, pentru ca executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:

– Haide repede, Parinte! Aici nu merge iertarea.

In cele din urma guvernatorului i s-a facut mila de Staret, si l-a lasat sa se întoarca de la Ieriso, la chilia sa, pentru ca plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca si el sa se faca pricina ca hotul sa fie pedepsit.

Când îsi aducea aminte de aceasta întâmplare se minuna si spunea:

– Mai, mai, mai, fiule, mirenii astia au alt tipic! Nu au pe ‘iarta” si ‘Dumnezeu sa te ierte’.

seraphim-from-icon-of-the-dormition.jpg

Staretul folosea cuvântul “binecuvânteaza” (termenul grecesc “evloghison” înseamna deopotriva binecuvinteaza si iarta-ma – n. ed.) si atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dadea si el binecuvântarea sa cu rugaciunea: “Domnul sa te binecuvinteze’.

Dupa salutul obisnuit conducea pe vizitatori în biserica, unde cântau împreuna “Mântuieste, Doamne, poporul tau” si “Cuvine-se cu adevarat…” iar daca era timp bun, ieseau afara, sub maslin si statea cu ei cinci minute, dupa care se ridica voios zicând:

– Ei, acum sa va cinstesc!

Scotea apa din cisterna si umplea o cana pentru vizitator, punea si în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea si ca ibric) si apoi cauta sa afle vreo bucata de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Parintelui Tihon. Dupa ce le pregatea, Staretul facea semnul Sfintei Cruci, lua apa si zicea: “Mai întâi eu. Binecuvântati!”. Si astepta ca vizitatorul sa-i spuna: “Domnul sa te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dadea si el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la altii o simtea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfintiti sau a monahilor, ci chiar si pe cea mirenilor, fie ei batrâni sau tineri.

Dupa ce îi cinstea astepta sa vada daca au vreo problema. Când vedea ca omul venise numai ca sa-i treaca timpul, atunci îi spunea:

– Fiule, în iad vor merge si lenesii, nu numai pacatosii.

Dar daca acela nu voia sa plece, Staretul îl lasa, intra în biserica si se ruga, si astfel vizitatorul era nevoit sa plece. Iar când cineva voia sa exploateze simplitatea Staretului, ca sa-si împlineasca vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiasca întelegea aceasta si-i spunea:

– Fiule, eu nu stiu greceste. Du-te la vreun grec, ca sa te întelegi bine cu el.

Fireste, nu cruta niciodata osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfatuia, iar cu inima si cu mintea se ruga. Avea rugaciunea inimii, de sinesi miscatoare. Oamenii care se apropiau de el simteau asta, pentru ca plecau foarte întariti. Iar atunci când plecau, Staretul îi binecuvânta pâna ce nu se mai zareau.

Odata l-a vizitat parintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase înca de ziua. Parintele Tihon a vazut mai dinainte pericolul ce îl pastea pe diacon si a urcat de data aceasta pe zidul de piatra al curtii, binecuvântându-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului si l-a vazut pe Staret ca îl binecuvânta, i-a fost mila de el sl l-a strigat sa nu se mai osteneasca, ci sa intre în chilie. Acesta însa continua sa se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, si sa-l binecuvinteze. În timp ce diaconul mergea fara grija, deodata a ajuns la un loc unde niste vânatori pândeau mistreti. Un vânator a armat ca sa traga, dar rugaciunile Staretului l-au izbavit pe diacon de la moarte, iar pe vânator de închisoare. De aceea Staretul îmi spunea mereu:

– Fiule, sa nu vii niciodata noaptea, pentru ca vânatorii stau ascunsi pândind fiarele, care ies în timpul noptii.

Chiar si pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta, cântând la strana, sa vina dimineata, dupa ce se lumina de ziua. În vremea Sfintei Liturghii îi spunea sa stea în micutul hol, aflat afara de biserica, si de acolo sa spuna “Doamne miluieste”, ca el sa se simta complet singur si astfel sa se poata ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Parintele Tihon era rapit douazeci pâna la treizeci de minute si de aceea cântaretul era nevoit sa repete de multe ori heruvicul, pâna ce auzea pasii lui la Vohodul Mare. La sfârsit, când îl întrebam:

– Ce vezi Parinte în acele clipe?

–  Pe heruvimi si serafimi cum slavesc pe Dumnezeu, îmi raspundea acela.

Si continua spunând:

– Pe mine ma coboara îngerul pazitor dupa o jumatate de ora si abia atunci continui Sfânta Liturghie.

img07.jpg

Odata l-a vizitat parintele Teoclit Dionisiatul. Fiindca usa chiliei Parintelui Tihon era încuiata si din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut sa deranjeze batând la usa, ci a asteptat sa termine, deoarece credea ca se cânta chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste putin s-a deschis usa si a iesit Parintele Tihon. Când a intrat parintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afara de Staret. Atunci a înteles ca acele psalmodii au fost îngeresti.

La batrânete, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei si liturghiseau parintii iviriti, Maxim si Agatanghel, care locuiau aproape de el si îi lasau Sfintele Taine, pentru ca se împartasea în fiecare zi. Fireste, era vrednic de aceasta datorita vietii sale sfinte.

Pentru Parintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca si cele ale Saptamânii Luminate si traia totdeauna bucuria pascala. Mereu se auzea din gura lui: “Slava Tie, Dumnezeule, slava Tie, Dumnezeule!”. Si îi îndemna pe toti sa spuna: “Slava Tie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar si când trec prin încercari, pentru ca încercarile le îngaduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.

Mult suferea pentru sufletele ce patimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlacrimati:

– Fiule, Rusia mai are canon înca de la Dumnezeu, însa va trece.

Staretul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru ca avea multa frica de Dumnezeu, sfiala dumnezeiasca si evlavie. Fiindca se nevoia cu multa smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovniceasca a caderii. Cum sa se teama si de ce sa se teama? De diavolii, care se cutremura de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta si se pregatea pentru ea? Si-a sapat înca si mormântul el singur, ca sa fie pregatit, si-a pus si crucea, pe care si-a facut-o el însusi, dupa ce si-a presimtit moartea, scriind urmatoarele: “Pacatosul Tihon, ieromonah, saizeci de ani în Sfântul Munte. Slava Tie, Dumnezeule!”.

Întotdeauna începea cu “Slava Tie, Dumnezeule!” si încheia cu “Slava Tie, Dumnezeule!”. Se împrietenise cu Dumnezeu si de aceea folosea mai mult pe “Slava Tie, Dumnezeule!”, decât pe “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”. Se misca, precum am vazut, in spatiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cereasca împreuna cu Sfintii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

Fiindca i se aprinsese în inima flacara dragostei dumnezeiesti, de aceea nu-l impresionau lucrurile desarte, precum am spus. Chilia sa era si ea mica. Avea o masuta pe care rezema icoanele, precum si candela nestinsa si catuia. Alaturi îsi avea schima si rasa cea gaurita, iar în cealalta parte a peretelui avea pe Domnul Rastignit si într-un colt avea trei scânduri în loc de pat, cu o patura zdrentuita întinsa ca saltea. Se acoperea cu o plapuma veche cu bumbacul iesit în afara, bumbac din care luau si soarecii, ca sa-si faca cuiburile lor. Pe asa-zisa perna avea Evanghelia si o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gura-de-Aur. Dusumeaua chiliei era din scânduri, dar parea tencuita, deoarece nu matura niciodata si noroiul ce se aducea de afara împreuna cu parul din barba si din capul sau, ce-i cazuse de-a lungul anilor, au alcatuit o adevarata tencuiala.

Parintele Tihon nu dadea nici o importanta curateniei chiliei sale, ci curateniei sufletului sau, de aceea a si izbutit sa ajunga vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îsi spala sufletul sau cu multele sale lacrimi si folosea stergare groase, fiindca batistele obisnuite nu îl ajutau.

tyxon-petrxaili.jpg

Staretul ajunsese la o înalta masura duhovniceasca. Sufletul sau devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea sa se afle mereu în Dumnezeu a ajuns si la nesimtirea trupeasca, caci nu se mai simtea deranjat de muste, tântari si purici, din care avea cu miile. Trupul sau era întepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte rosii, îmi spune gândul ca insectele de i-ar fi tras sângele chiar si cu seringi, tot n-ar fi simtit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte pâna la soareci.

Odata, un monah vazând ca soarecii joaca în voie prin chilia lui i-a spus:

– Parinte, vrei sa-ti aduc o pisica?

– Nu, fiule, a raspuns acela. Eu am o pisica, o data si jumatate mai mare decât una obisnuita. Vine aici, îi dau sa manânce, o mângâi, dupa care merge la vizuina ei în partea de jos a vaii si se odihneste.

Era o vulpe, care îl vizita pe Staret regulat, ca pe un vecin bun.

Avea de asemenea si o scroafa salbatica, care fata în fiecare an lânga gardul gradinii lui, ca Staretul sa o pazeasca. Când vedea vânatorii ca trec prin împrejurimile chiliei lui, Parintele Tihon le spunea:

– Baieti, pe aici nu exista mistreti mari. Mergeti sanatosi!

Vânatorii credeau ca nu exista mistreti împrejurul chiliei lui si plecau. Sfântul Staret, ca un parinte bun, pe oameni îi hranea duhovniceste, animalele salbatice niari le hranea trupeste din putina lui hrana ce o avea, însa mai mult le hranea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lasa sa suga din putinul lui sânge.

Staretul avea un trup viguros, dar din multa nevointa se epuizase. Când îl întreba cineva:

– Ce faceti, Parinte? Sunteti bine?

– Slava lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, raspundea. Nu sunt bolnav, dar sunt slabit.

Se mâhnea mult când vedea vreun tânar bine hranit, dar mai mult, când vedea vreun calugar bine hranit, caci nu se potriveste grasimea cu Schima îngereasca.

într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:
–  Parinte, am razboi trupesc cu gânduri murdare, care nu ma lasa deloc sa ma linistesc.

Atunci Parintele Tihon i-a spus:

– Fiule, daca vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Sa spui mereu rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, sa manânci în fiecare zi numai pâine si apa, iar sâmbata si duminica sa manânci mâncare cu putin undelemn. Sa faci câte o suta cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi sa citesti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie si viata Sfântului zilei.

Dupa sase luni, când l-a vizitat din nou pe Staret, acesta nu l-a mai putut recunoaste deoarece îi disparuse toata grasimea de prisos, si încapea usor pe usa strâmta a bisericutei sale. Staretul l-a întrebat:

– Cum o duci acum, fiule?

– Acum ma simt într-adevar ca un înger, a raspuns acela. Nu mai am tulburari trupesti, nici gânduri murdare si, fiindca am scapat de grasime, ma simt foarte usor.

Cu astfel de sfaturi practice povatuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afara de marea experienta ce o dobândise, primise si iluminare dumnezeiasca, datorita marilor lui nevointe ascetice. Dupa sfaturi urmau rugaciunile, pe care vizitatorii le simteau cu tarie atunci când se desparteau de el.

Epitrahilul nu si-l scotea aproape niciodata, pentru ca de multe ori îl ridica de pe un om si îl punea peste altul, luând pacatele oamenilor, usurându-i prin Taina Sfintei Marturisiri. Marturisirile pe care i le faceau oamenii le uita de îndata si astfel îi vedea buni pe toti oamenii si pentru toti avea gânduri bune, pentru ca i se curatisera mintea si inima.

Odata egumenul unei manastiri l-a întrebat:

– Parinte, care frate este cel mai curat din obste?

La care Parintele Tihon a raspuns:

– Parinte staret, toti fratii sunt curati.

Niciodata nu ranea pe vreun om, ci îi vindeca ranile cu balsamul dragostei lui Hristos.

Spunea sufletului mâhnit:

– Fiule, pe tine Hristos te iubeste, te-a iertat. Hristos iubeste mai mult pe pacatosii care se pocaiesc si traiesc cu smerenie.

Totdeauna punea accentul pe smerenie si spunea:

– Un om smerit are mai mult har decât multi oameni, în fiecare dimineata Dumnezeu binecuvinteaza lumea cu o mâna, dar când vede vreun om smerit îl binecuvinteaza cu amândoua mâinile Sale. Mai, mai, mai, fiule, cel ce are mai multa smerenie este mai mare decât toti!

De asemenea spunea despre cei ce traiesc în feciorie ca trebuie sa aiba si smerenie, pentru ca nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin si de feciorelnici mândri.

“Celui care se faleste ca este feciorelnic, spunea Staretul, Hristos îi va spune: “Fiindca nu ai si smerenie, sa mergi în iad”. Iar celui ce a fost pacatos si s-a pocait si traieste smerit, cu inima înfrânta, marturisind ca este pacatos, Hristos îi va spune: “Vino aici, fiule, în raiul cel dulce”.

95870_vamesul_fariseul.jpg

In afara de smerenie si pocainta, Staretul accentua mult asupra cugetarii neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arata însemnatatea cercetarii Sfintelor Scripturi si a Sfintilor Parinti: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gura-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie si Avva Isaac.

“Studiul duhovnicesc”, spunea Staretul, “încalzeste sufletul, curata mintea si astfel omul se nevoieste cu râvna si dobândeste virtuti. Iar daca nu se nevoieste dobândeste patimi”.

Într-o zi m-a întrebat:

– Tu, fiule, ce carti citesti?

– Avva Isaac, i-am raspuns.

–  Mai, mai, mai, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici macar un purice.

Prin aceasta Staretul voia sa accentueze marea sensibilitate a sfântului.

isaac.jpg

Parintele Tihon încerca sa imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci si nobletea sa duhovniceasca, neîmpovarând nici un om. Spunea monahilor ca trebuie sa traiasca ascetic, ca sa se elibereze de griji, iar nu sa lucreze ca argatii si sa manânce ca mirenii. Pentru ca lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugaciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii si morti. De asemenea sa si lucreze putin, pentru cele strict necesare, ca sa nu împovareze pe altii, deoarece prin munca multa si grija se uita de Dumnezeu. Batrânul amintea adesea aceasta pilda:

– Faraon dadea mult de munca si multa mâncare poporului lui Israel, ca sa uite de Dumnezeu.

Înainte de a-si începe sfatuirile sale, Staretul avea obiceiul sa faca mai întâi rugaciune, sa-L cheme pe Duhul Sfânt ca sa-l lumineze, lucru ce îl recomanda si altora. Spunea: Dumnezeu a lasat pe Duhul Sfânt ca sa ne lumineze. Acesta este Stapânul. De aceea si Biserica noastra începe cu: “Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevarului…”. Si în timp ce spunea acestea fata i se schimba si multi oameni evlaviosi vedeau aceasta schimbare.

Unii îi mai faceau si câte o fotografie în ascuns. Altii îi cereau binecuvântare ca sa-1 fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndata, mergea în bisericuta, îsi lua schima. Într-o mâna lua Crucea, iar cu cealalta îsi descâlcea barba lui mare, pe care o tinea înnodata si care îl facea sa semene într-adevar cu Patriarhul Avraam, mai ales la batrânete, când devenise alb, atât launtric cât si pe dinafara. Dupa ce se pregatea, mergea sub maslini ca sa fie fotografiat, luând o înfatisare de copil mic. Se maturizase duhovniceste si devenise fara de rautate ca un copil, asa cum ne cere Hristos.

 sftyhon-duhovnicul-cuv-paisie.jpg

Monahii care veneau de obicei sa-i ceara sfatul, la batrânetile lui îl vizitau mai des, ca sa-l ajute, si-l întrebau:

– Parinte, nu cumva vreti sa va taiem lemne? Si acela raspundea:

– Aveti putina rabdare, si daca nu voi muri la vara, îmi veti taia lemne pentru iarna.

In 1968 si-a presimtit moartea, caci mereu vorbea despre ea. Îl parasisera si putinele puteri trupesti pe care le mai avea. Dupa Adormirea Maicii Domnului a cazut la pat si bea numai apa, pentru ca îl ardea înauntru. Cu toate ca se afla în aceasta stare, nu voia sa ramâna cineva lânga el pentru a-l îngriji, ca sa nu-l distraga de la rugaciunea sa neîncetata.

Numai când i s-a apropiat ultima saptamâna a vietii sale pamântesti, mi-a spus sa stau lânga el, caci voia sa fim putin împreuna înainte de a pleca la viata cea adevarata. Chiar si în aceste zece zile nu m-a lasat sa stau mereu lânga el, ci, dupa micul ajutor ce i-l dadeam, îmi spunea sa merg în chiliuta alaturata sa ma rog si eu. Fireste, n-am avut cele necesare ca sa-l usurez pe cât trebuia, dar fiindca trupul sau cel chinuit nu s-a mângâiat niciodata, chiar si prea putinul ajutor i se parea foarte mare.

Intr-o zi, am procurat doua lamâi si i-am facut o limonada. De îndata ce a baut putin, s-a racorit si m-a privit cu mirare.

– Mai, mai, mai, fiule, apa aceasta este foarte buna! Unde ai gasit-o? Hristos sa-ti dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede ca nu bause niciodata limonada sau facuse aceasta când era foarte mic, si îi uitase gustul.

Era tintuit la pat, deoarece îl parasisera puterile trupesti si nu se putea ridica sa mearga în bisericuta Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut sa-i aduc crucea de pe Sfânta Masa ca sa se mângâie. Când a vazut-o i-au stralucit ochii si, dupa ce a sarutat-o cu evlavie, o tinea strâns în mâna cu toata puterea ce îi ramasese. I-am legat si o ramura de busuioc de cruce si l-am întrebat:

– Miroase frumos, Parinte?

–  Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a raspuns el.

Intr-una din cele de pe urma zile ale sale, am iesit afara sa-i aduc putina apa. Când am deschis din nou usa si am intrat în chilie, m-a privit cu uimire si m-a întrebat:

– Tu esti Sfântul Serghie?

– Nu, Parinte, sunt Paisie.

– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie si Sfântul Serafim. Unde s-au dus?

Atunci am înteles ca se întâmplase ceva neobisnuit si l-am întrebat:

– Ce v-a spus Maica Domnului?

– Ca va trece praznicul si dupa aceea ma va lua.

Era dupa amiaza, în ajunul nasterii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 7  septembrie 1968, iar dupa trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

Îîn penultima zi Staretul mi-a spus:

– Mâine voi muri si vreau sa nu dormi, ca sa te binecuvintez.

Mi-a fost mila de el în seara aceea pentru ca mult s-a ostenit. Caci timp de trei ore fara întrerupere si-a tinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat si m-a sarutat pentru ultima data. Ca sa-si exprime si recunostinta pentru putina apa ce i-am adus-o în clipele cele din urma ale sale, mi-a spus:

– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastra este scumpa. Tu vei face rugaciune de aici, si eu voi face din cer. Cred ca ma va milui Dumnezeu, pentru ca în saizeci de ani de calugarie, fiule, am spus mereu: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.

Si a adaugat:

– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu sa te rogi de aici si eu voi veni în fiecare an sa te vad. Daca tu vei sta în chilia asta, eu ma voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lasat si hrana, conserve pentru trei ani.

Si mi-a aratat alaturi sase cutii mici cu sardele si alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multa vreme si au ramas în acelasi loc, unde le lasase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici macar pentru o saptamâna).

Si din nou Staretul repeta:

–  Noi, fiule, vom avea dragoste scumpa în vecii vecilor, si voi veni în fiecare an sa te vad.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.

main21fki3.jpg

Este adevarat ca acele zece zile de pe urma ale sale, cât am stat lânga el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru ca am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul sa-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care si-a pus problema mântuirii sufletului. Alaturi de patul sau avea pregatite scrisori, pe care trebuia sa le pun la posta, dupa ce va muri, adresate episcopilor cunoscuti, în care îi ruga sa-l pomeneasca. De asemenea mi-a dat porunca sa aduc un episcop sa-i citeasca o dezlegare la mormânt, iar trupul lui sa-l las acolo, sa nu-l dezgrop pâna la a doua Venire a lui Hristos (în Sfântul Munte si în Grecia este traditia ca la trei ani dupa adormirea lor mortii sa fie dezgropati).

Intre timp am înstiintat manastirea ca Parintele Tihon este pe moarte, si a venit parintele Vasile, ca sa-l pregatim, îl puteai vedea pe Staret cum se stinge încet-încet, ca o candela careia i se termina untdelemnul din pahar si-i ramâne putin în fitil, pentru ultimele
sale licariri.

Astfel ne-a parasit sufletul lui sfintit si ne-a lasat trupul sau si un mare gol. L-am pregatit amândoi si dimineata am înstiintat si pe ceilalti parinti. Preotii care îl cunoscusera i-au savârsit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireste, ne-a lasat durere în suflet prin plecarea sa, pentru ca prezenta lui aduna durerea si raspândea mângâiere. Acum însa, Staretul ne va cerceta din cer si ne va ajuta mai mult. De altfel, el însusi a fagaduit: “Voi veni în fiecare an sa te vad”.

Au trecut trei ani întregi fara sa mi se arate si asta m-a pus pe gânduri: “Nu cumva am gresit în ceva?”. Dupa trei ani mi-a facut prima vizita. Daca Staretul a înteles ca “…fiecare an” va începe dupa trei ani, asta m-ar mângâia, caci astfel nu as fi fost eu pricina.

Asadar, prima data a fost la 10 septembrie 1971 dupa miezul noptii, în timp ce rosteam rugaciunea, l-am vazut deodata pe Staret ca intra în chilie. Atunci am sarit si l-am apucat de picioare, sarutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am vazut ca intra în bisericuta si dispare. Fireste ca oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Nici nu le-ar putea explica pe acestea cu ratiunea. Pentru aceasta se si numesc minuni. Am aprins îndata lumânarea, pentru ca aveam numai candela aprinsa atunci când s-a petrecut aceasta, ca sa însemnez în calendar aceasta zi în care mi s-a aratat Staretul. Când am vazut ca era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult si m-am prihanit pe sinemi, ca mi-a trecut complet neobservata acea zi. Cred ca ma va ierta bunul Parinte, pentru ca în ziua aceea, de la rasarit pâna la apus, am avut vizitatori la chilie si obosit cum eram am uitat cu desavârsire ce zi era. Daca as fi stiut, as fi facut ceva ca sa ma ajut pe sinemi si sa-i dau putina bucurie si Staretului, cu rugaciunea de toata noaptea.

Nu stiu daca i s-a aratat si altuia, înainte de aceasta prima cercetare ce mi-a facut-o. La chilia mea, însa, i-a aparut si unui monah, parintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Manastire Karacalu) în felul urmator:

Acela venise la chilia mea si desi nu ma cunostea, voia sa-l ajut într-o problema. Astepta afara de chilie, sub maslini, crezând ca nu sunt acasa. Eu însa, eram înauntru în atelier si nu faceam zgomot, pentru ca lacuiam niste iconite. Când am terminat, am cântat “Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am iesit afara. De îndata ce parintele Andrei m-a vazut, a tresarit si mi-a povestit cu uimire urmatorul fapt:

“În timp ce asteptam sub maslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodata am vazut un staret ca iese din acele tufe de rozmarin si ma întreaba:

– Pe cine astepti?

– Pe parintele Paisie, i-am raspuns eu.

– Este aici, mi-a spus staretul si a aratat cu degetul spre chilie.

In clipa aceea, am auzit cum cânti “Sfinte Dumnezeule” si apoi ai iesit afara. Acesta, parinte Paisie trebuie sa fie vreun sfânt, pentru ca pe sfinti îi cunosc. Am vazut si alta data astfel de aratari”.

Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Staret si i-am spus ca acolo în tufele de rozmarin se afla mormântul lui.

Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am facut-o ca sa nu fie calcat mormântul lui, mai ales ca Staretul îmi daduse porunca sa nu-l dezgrop.

ingrnuncheat-icoana.JPG

Cred ca din cele putine pe care le-am scris despre viata Cuviosului Staret, multe vor întelege cei ce au traire launtrica. Fireste, cei ce traiesc smerit si în ascuns, pot întelege cât de nedreptatiti sunt sfintii, atunci când vedem numai virtutile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – si scriem numai despre acestea, în vreme ce bogatia lor duhovniceasca ne este aproape necunoscuta. De obicei aceste putine lucruri ce le cunoastem despre sfinti, ne-au ramas fie ca nu le-au putut ascunde, fie ca marea lor dragoste i-a silit sa faca aceasta milostenie duhovniceasca.

Fireste, numai Dumnezeu stie masurile duhovnicesti ale sfintilor. Nici macar ei însisi nu le cunosc, deoarece sfintii si-au socotit numai pacatele. Având în vedere, asadar, aceasta lucrare a sfintilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat sa ma limitez la acele fapte minunate din viata Staretului, care sa-l faca cunoscut.

 sfsiluan.jpg

Cred ca si Parintele Tihon este multumit si nu se va plânge, asa cum i s-a plâns prietenul sau, Cuviosul Siluan, atunci când parintele Sofronie i-a scris pentru prima data viata. Staretul Siluan i-a aparut Parintelui Tihon si i-a spus:

– Acest binecuvântat parinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de lauda. N-as fi vrut aceasta.

De aceea au si ajuns sfinti, pentru ca au fugit de slava omeneasca; pentru aceasta i-a slavit Dumnezeu.

Binecuvântarile Parintelui Tihon si ale tuturor sfintilor cunoscuti si necunoscuti sa ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.

Adaug aici rugaciunea Staretului, pe care a scris-o cu multa durere si multe lacrimi si pe care a trimis-o din Gradina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.

 

stauros.gif

Slava Golgotei lui Hristos!

O, dumnezeiasca Golgota, sfintita cu Sângele lui Hristos! Te rugam, spune-ne noua câte mii de pacatosi ai curatit cu harul lui Hristos prin pocainta si lacrimile lor si ai umplut cu ei camara de nunta a raiului?

O, Hristoase împarate, cu dragostea Ta cea nespusa si cu harul Tau ai umplut toate Palatele Ceresti cu pacatosii care s-au pocait. Tu si aici jos pe toti ii miluiesti si îi mântuiesti, si cine îti poate multumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngereasca?

Pacatosilor, veniti degrab! Sfânta Golgota este deschisa si Hristos este milostiv. Cadeti înaintea Lui si sarutati-I picioarele cele sfinte!

Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca ranile voastre. O, ce fericiti vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici sa-I spalam cu multa smerenie, cu frica de Dumnezeu si cu lacrimi fierbinti, preacuratele Lui picioare si sa I le sarutam cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi sa spele pacatele noastre si ne va deschide usile raiului, unde, cu mare bucurie, împreuna cu arhanghelii si îngerii, cu heruvimii si serafimii si cu toti sfintii vom slavi vesnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinta si nedespartita.

Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte

S-a scris viata Staretului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia “Sfânta Cruce”, Manastirea Stavronikita.

Slava Tie, Dumnezeule!

Monahul Paisie”.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Parinti AghioritiFlori Din Gradina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos 200; sursa online: cuvant.credo.ro)

 


Categorii

2. Special, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuviosul Paisie Aghioritul, Minuni si convertiri, Sfinti Parinti recenti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Un Sfant de Pateric in Athosul secolului XX: “PAPA” TIHON, PUSTNICUL CARE LITURGHISEA CU INGERII

  1. Am vrut sa spun câte ceva despre ce mi s-a intâmplat si mie cu Sfintii lui Dumnezeu, dar vorbele “Hristos iubeste mai mult pe pacatosii care se pocaiesc si traiesc cu smerenie” m-au facut sa tac si sa ma rog in mine.
    Doar atât pot sa spun: VA MULTUMESC pentru vorbele pe care le puneti aici in fiecare zi!

    Doamne, ajuta!

  2. Rugaciune

    Maicuta care-l porti mereu

    La sanul Tau, pe Dumnezeu –

    Asa cum Il hranesti cu lapte,

    Ajuta-ne pe noi cu fapte –

    Si de nu stim vreo rugaciune,

    Si n-avem inima a-Ti spune,

    Ajuta-ne, fara cuvant,

    Sa lacrimam in Duhul Sfant –

    Iar de-am ajuns neputinciosi,

    Batrani, copii, sau ticalosi –

    Ne tese doar in gand, mereu,

    Ce-Ti gangureste Dumnezeu…

    10 septembrie 2009

    Cu respect,

    Jianu Liviu-Florian

  3. Bunul Dumnezeu sa ne lumnineze, ca vietile sfintilor sa nu treaca pe langa noi fara sa tragem invatatura de nespus folos… Domnul si Maicuta Sa sa va dea putere si rabdare in munca depusa! Doamne ajuta!

  4. Doamne ajuta,nu pot rezista bucuriei de a spune si eu o vorbulita in legatura cu acest Preafericit si Preasmerit Parinte.Am citit tot din aceasta carte ,viat Lui,si am recitit-o ,si iarasi am recitit-o,pana mi-am facur rost de icoana Dansului si am asezat-o langa Ceilalti Parinti Sfinti din Gradina Maicii Domnului.Mi-a intrat in suflet,in in sange,in minte si atunci cand imi este mai greu ,plang si-l citesc din nou. Doamne,cat de mult il iubesc,as indrazni sa spun!Sunt nedumerita ca am mai citit undeva pe scurt legatura dansului cu un alt Sfant Parinte.Caut si nu gasesc,oare unde am citit?

  5. Fiti binecuvantati dragi frati admin. Mari bucurii ne aduceti in fiecare zi. Maica Domnului sa va acopere si sa va ajute mereu in lucrarea ce o faceti.

  6. Pingback: O floare din grădina Maicii Domnului « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  7. @ Adriana,
    Nu e vorba cumva despre faptul ca parintele Tihon a fost duhovnicul Parintelui Paisie Aghioritul? Cred ca ai citit despre asta in “Viata cuviosului Paisie Aghioritul”

  8. CITESC VIATA PARINTELUI TIHON ,SI PARCA SUFLETUL IMI ZBOARA ALATURI DE EL ,LAUDAT FIE DUMNEZUEU IN VECI ,AMIN

  9. Pingback: Suflete... schimbate la fata (1): Alexandru Tudor. MARTURISIREA DE CREDINTA SI MINUNILE DIN VIATA UNUI ARBITRU ROMAN DE FOTBAL
  10. am citit de cateva ori viata acestui sfant si minunat parinte . Si de fiecare data simt ca nu ma pot opri din citit pana la sfarsit , simt aceeasi emotie ca si la prima lectura .
    Doamne , ce flori frumoase ai crescut in gradina Maicii Tale scumpe ! Iti multumim , Doamne , ca inca ai grija de cei ce se nevoiesc sa intre in staulul Tau . Tinde , Doamne , mila Ta si mana Ta si spre oile ratacite si nu ne lasa prada lupilor si vremurilor .

    Sfinte Cuvioase Tihon , binecuvinteaza-ne si roaga-te dulcelui Hristos sa ne acopere cu mila Sa . Amin .

    Doamne , ajuta-ne !

  11. il cunosc pe acest sfant deosebit el mereu zambea

  12. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!” -
  13. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL – 20 de ani la adormire. CRAMPEIE DIN VIATA MINUNATA a unuia dintre cei mai iubiti SFINTI ATHONITI ai vremurilor noastre -
  14. Va multumesc! Am auzit de Sfintul Tihon dar abia acum am citit despre el. Sa va binecuvinteze cu rugaciunile lui pentru ca ni l-ati impartasit si noua. Ma emotioneaza de asemenea LEGATURILE dintre acesti sfinti si lantul Sfint prin care ei au tinut traditia Ortodoxa fara “modernizare”.

  15. Pingback: METANIILE – de ce sunt de folos si cum se fac? CUVIOSUL PAISIE: “Sa faceti cat de multe metanii puteti, atat pentru voi insiva, cat si pentru cei bolnavi sau batrani, care nu mai pot face” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate