CATA INCREDERE AVEM IN DUMNEZEU? Predici audio in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos EXCEPTIONAL tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”

21-09-2014 Sublinieri

10268687_665937033455525_6421988418209978388_n

“Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare. Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe Baraba

*

“Purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm…”

***

Vedeti si:

***

DSC_1026

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci – 2011:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

În această duminică suntem încă sub lumina sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci și această duminică este duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, duminică în care pomenim şi amintim din nou Crucea şi înălțarea ei, ca şi în duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Aceste două duminici dau îndemn şi ne învaţă cum să ne ridicăm crucea şi care este crucea pe care trebuie s-o ridicăm.

În primul rând, Evanghelia auzită, din capitolul 8 de la Marcu, versetele 34-38, acum nouă ni se pare foarte firesc şi auzim foarte firesc cuvântul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Si când auzim să-şi ia crucea sa, ni se pare normal, atât de mult a pătruns semnul acesta în inima noastră, atât de mult l-am legat de Hristos Dumnezeu nostru, atât de clar este pentru noi semnul biruinţei Fiului lui Dumnezeu, încât nu mai are în inima noastră, în mintea noastră răsunetul pe care l-a avut în mintea apostolilor și a tuturor celor care-L ascultau pe Mântuitorul, căci zice că i-a chemat pe toţi care erau acolo şi le-a strigat, le-a zis cu glas tare:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea să şi să-Mi urmeze Mie.

Si această luare a crucii de care vorbeşte Mântuitorul sună acum mult mai uşor, mai bine, mai firesc. Dar în urechile lor suna cu totul și cu totul altfel.

În primul rând, era o proorocie, Mântuitorul le spunea că va muri răstignit, că va duce crucea. Adică cum poţi să-I urmezi lui Hristos luându-ţi crucea, atâta timp că El n-a luat crucea şi nu S-a răstignit? Cum să-ţi ceară Dumnezeu să-ţi iei crucea şi să mergi pe drumul acesta al Golgotei dacă Dumnezeu n-ar fi făcut asta? Umoartea-muceniceasca-a-Sfintilor-Apostoli-Petru-si-Pavelrmarea Lui nu este numai urma paşilor Lui, ci ceea ce face Domnul Dumnezeul tău, prin ceea ce a trecut El să treci și tu. Şi atunci era în primul rând o proorocie, Mântuitorul proorocea şi le vestea lor că va fi răstignit, iar cei care-L vor urma – interpretarea nu era neapărat în literă – nu neapărat vor muri răstigniţi… Cum mulţi au murit răstigniţi, de altfel, dintre ucenicii lui Hristos, în frunte cu Petru, care a fost răstignit cu capul în jos, cu fratele lui Petru, Andrei, răstignit pe un X în Patras, tot un fel de cruce răsturnată cumva, şi alţii mulţi, ce să mai spunem de cei 11.000 răstigniţi pentru Hristos pe muntele Ararat în vremea lui Traian, la 60 şi ceva de ani de la Înălţarea Sa la cer; cum să nu ne amintim de miile şi miile de creştini care au fost răstigniţi la marginea Romei, după ce Nero a dat foc Romei şi i-a acuzat pe creştini de aceasta? Sunt mii și mii de creştini care I-au urmat lui Hristos în chipul acesta desăvârşit, până la capăt. Cum să nu ne amintim de Sf. Policarp al Smirnei, care la bătrâneţi adânci, ucenic al Sf. Ioan Evanghelistul, l-au căutat în Efes, la Smirna, în apropiere de Efes, unde era episcop, și l-au ridicat din casa sa, nu înainte ca acesta să-i primească pe cei care urmau să le fie călăi şi să le dea masă şi să-i hrănească la masa lui. După aceea l-au luat și l-au agăţat, l-au răstignit într-un fel în mijlocul unui amfiteatru și acolo i-au dat foc. Şi sunt mulţi, mulţi alţii care I-au urmat în chipul acesta, însă înţelesul cuvântului nu este literal: nu neapărat, dacă-I urmăm lui Hristos, trebuie să murim răstigniţi. Nu ăsta este interesul pe care Dumnezeu îl dă cuvântului. Şi atunci care este înţelesul? Despre ce răstignire vorbea Mântuitorul? Şi contextul textului de aici, dar şi întregul duh al Evangheliei ne vorbesc clar despre ce crucificare este vorba.

În primul rând, în Imperiul Roman nu erau crucificaţi decât cei care nu erau cetăţeni romani. Oricine era cetăţean roman nu putea suferi această moarte, care era socotită cea mai crudă, pentru că trăiai mult timp într-o suferinţă, într-o agonie prelungită, şi mai erau și ruşinea și batjocura la care erai supus. Fiind ținut la înălţime, de obicei se aduna tot poporul cetăţii să vadă şi cel răstignit era scuipat şi batjocorit şi se aruncau împotriva ta hule şi vorbe grele. Dar cetăţenii romani aveau privilegiul de a li se tăia capul, aşa cum Sfântului Apostol Pavel, fiind cetăţean roman, i s-a tăiat capul, n-a fost răstignit ca Petru.

Dar faptul că cetăţenii romani nu erau răstigniţi, spre deosebire de cei care nu erau cetăţeni ai Imperiului, ne dă un anumit înţeles asupra textului acestuia. Pentru că Mântuitorul ne vorbeşte despre o anumită lepădare de lume:

Cel ce va lăsa casă şi fraţi şi surori pentru Mine…

Chiar în versetele dinaintea acestei Evanghelii spune:

Cel ce iubeşte mai mult pe tatăl său şi pe mama sa…

nu vorbeşte despre faptul că trebuie să-ţi lepezi părinţii sau apropiaţii, ci că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât iubirea de orice şi de oricine aici pe pământ.

Ş141099_martiriu-paveli mai sunt multe alte versete în care Dumnezeu ne vorbeşte de o anumită lepădare de lume, o anumită înstrăinare de lume, nu ieşind din lume, ci punându-ţi inima şi sufletul mai mult în Împărăţia lui Dumnezeu şi în dreptatea Lui şi în Dumnezeu decât în neamul acesta, în veacul acesta, în timpul acesta, despre care Dumnezeu și spune:

Cel ce se va rușina de Mine înaintea acestui neam păcătos şi desfrânat, şi Eu Mă voi rușina de El înaintea îngerilor lui Dumnezeu, înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.

Adică El cumva ne încurajează să avem această lepădare interioară de lume, nu neapărat ieşire din lume, ci că, dacă este să alegi între Dumnezeu şi orice al lumii, noi să putem să-L alegem totdeauna pe Dumnezeu. Ne şi spune după aceea:

Şi voi, de fapt, de cine vă împătimiţi, de cine vă e ruşine? De lumea aceasta, de veacul acesta, de timpul acesta care e păcătos și desfrânat? Adică e stricăcios, vremelnic, duce la amăreală, la durere multă, la suferinţă. Pe acesta îl alegeți în locul lui Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția Sa? – asta ne spune, de fapt, Dumnezeu.

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie

cel ce vrea să facă asta trebuie, cumva, cu sufletul, să iasă din lumea aceasta. Cel ce-I urmează lui Hristos se face străin lumii acesteia, nu mai este, ca în vechime, cetăţean roman, al imperiului, ci trebuie să devii cetăţean al altui veac, al altei Împărăţii; asta nu se face în mod văzut, exterior, prin cine ştie ce semne pe trupul tău sau în mişcări, ci printr-un fel de a gândi, printr-o aşezare a sufletului, printr-o alegere neîncetată a inimii în ceea ce Dumnezeu ne îndeamnă să alegem.

Aşa cum se zice în Epistola către Diognet, noi, creştinii, ne îmbrăcăm la fel ca toţi ceilalţi [asta deja nu prea mai e valabil in lumea moderna, total diferita de lumea antica/medievala, chiar necrestina – n.n.], mâncăm la fel ca toţi ceilalţi, cu nimic nu ne deosebim în cele văzute de oameni, dar, în acelaşi timp – putea s-o spună atunci, pentru că creştinii erau la măsuri mari, acum parcă ne este greu nouă, totuşi creştinii sunt sufletul lumii! – noi locuim în ţări pe pământ, iar patria noastră este alta. Suntem aici străini. În acelaşi timp, în orice ţară am fi, suntem acasă. Peste tot Îl găsim pe Dumnezeu şi Îl află pe El ajutor. Patria cerească la care suntem chemaţi şi pe care părintele Arsenie Boca o numeşte „patria de obârşie”, locul de obârşie pe care îl caută sufletul nostru cu sete şi încearcă să-l găsească face ca oriunde ne-am afla să fim străini, însă, în acelaşi timp, oriunde ne-am afla, nu suntem străini. E un paradox.

Toate acestea se potriveau, poate, mai degrabă altor creştini, nouă ne este mai greu să facem acest pas. Parcă auzim şi acum cuvintele Sf. Ilie:

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Baal era zeul păgân în care credea aproape tot poporul evreu, căzuse în această credinţă într-un balaur căruia i se închinau şi îi aduceau ofrande.

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare. Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe Baraba. Dar nu este deznădejde în inima noastră pentru că Dumnezeu pune iarăşi şi iarăşi în faţa noastră alte și alte momente de alegere, în care totuși nădăjduieşte că-L vom alege pe Dumnezeu, ne dă iarăşi şanse, din nou, și din nou, și din nou!

Acest text al Evangheliei sună la Luca aşa:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie.

CruciAşa spune Sf. Ap. Luca, care era întotdeauna foarte atent la detalii şi el a reţinut acest detaliu care ne aminteşte că Dumnezeu ne pune în fiecare zi în faţă altceva, e o altă cruce, o altă lucrare, o altă strădanie pe care Dumnezeu o are cu noi. E ca și cum Dumnezeu ne pune să secerăm un lan şi avem multe zile de stat acolo ca să secerăm. Şi într-o zi Dumnezeu ne pune în faţă seceri bune, tot ceea ce ne trebuie acolo, iar noi secerăm bine și uşor şi repede. Iar în altă zi secera e tocită, nu merge bine, soarele e mai arzător ca niciodată, nu ne simţim bine trupeşte… Sunt zile şi zile, iar Dumnezeu îngăduie să fie şi zile bune şi zile rele şi fiecare zi are crucea ei. Din ce pricină Dumnezeu face ca unele zile să fie mai uşoare, să ne rugăm mai uşor, să facem poruncile Lui mai cu uşurinţă, mai repede decât altă dată, să avem inima mai blândă şi mai înclinată spre bine decât în alte dăţi, iar în alte zile parcă se împietreşte inima noastră? De ce Dumnezeu îngăduie aceste diferenţe?

Pe lângă faptul că aceste diferenţe ţin de noi și de voia noastră şi de strădania noastră şi de faptul că nu dăm foc sufletelor noastre prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin rugăciune și prin atenţie, prin luciditatea minţii, atenţia la Dumnezeu, deci pe lângă aceste cauze care ţin de noi, există multe dăţi când aceste diferenţe nu ţine neapărat de om. Dumnezeu nu atât de mult vrea să ne vadă biruitori – că nu este omul [singur, prin puterile lui] în stare să biruiască – ci Dumnezeu vrea să-l vadă luptător, ostenitor! Adică Dumnezeu vrea să te vadă şi în ziua în care ai o seceră tocită şi în ziua în care te simţi rău și în ziua în care soarele arde mai tare ca oricând, să te vadă lucrând și ostenindu-te şi, chiar dacă nu faci nici un sfert din cât ai făcut în alte zile, să rămâi în lan şi să lucrezi! Să zici: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, ce a voit Dumnezeu aceea a făcut, eu sunt dator să mă ostenesc aici! Aceasta este biruinţa pe care o vrea Dumnezeu!

Zilele în care ni se pare că am făcut mult mai mult şi ne-am depăşit limitele şi poate suntem și mai apropiaţi acum de cine-ştie-ce stări duhovniceşti, acelea stau numai în mâna lui Dumnezeu, acelea sunt numai daruri ale lui Dumnezeu, nu sunt la măsura noastră. Cine crede că acelea sunt la măsura noastră şi că noi înşine putem să ne aducem la măsura aceea cade în pelagianism, în erezia în care crede că omul poate de unul singur să ajungă la măsuri dumnezeieşti. Dar noi ştim că fără har nu se poate nimic! Harul este totul!, ziceau Părinţii, zicea Sf. Ciprian al Cartaginei și alții în alte mii de feluri. Omul nu poate decât să se ostenească, să se străduiască, uneori mai puţin, alteori mai mult, după armele pe care i le va da Dumnezeu în ziua aceea. De ce Dumnezeu dă unele mai bune într-o zi şi altele mai rele în altă zi? Asta e pedagogia dumnezeiască, e o înţelepciune pe care Dumnezeu o are cu noi, că, dacă ne-ar da numai cele bune tot timpul, mândria noastră ar creşte, părerea de sine n-ar mai avea astâmpăr, judecata asupra celorlalţi care n-ar putea cât noi ar fi neostoită. De aceea Dumnezeu, cu înţelepciune, ne dă zile mai bune și zile mai rele, dă zile în care putem mai mult și zile în care putem mai puţin.

Unii dintre Părinţi ajungeau să zică că Dumnezeu preţuieşte mai mult osteneala omului în zilele mai grele decât osteneala din zilele mai bune, asta neînsemnând că atunci când avem pornirea de a face cele bune și de a zice cele frumoase şi de a-i folosi pe oameni şi de a ne ruga, atunci nu trebuie să facem nimic, că atunci nu s-ar socoti. Nu! Să facem și atunci cât putem face, aşa cum Mântuitorul ne-a şi spus:

Dacă nu va depăşi râvna voastră râvna fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu!

560x0_scaraDumnezeu vrea râvna omului, vrea osteneala omului, vrea să-l vadă că e râvnitor, că vrea. Dar, de multe ori, Dumnezeu preţuieşte, poate, mai mult, puţinul pe care îl face omul în zilele grele, când crucea parcă e mai grea, mai ostenitoare, pentru că atunci nu mai este atât de mult ajutorul şi mila și harul lui Dumnezeu, ci e mai mult osteneala omului – cât o omul, atât e, dar nu se lasă! Cu puterile lui mici, atâta face, dar face! E ca şi cum un om ar fi în arenă la box şi e lovit, dar se ridică, şi se ridică, şi se ridică, şi poate n-a lovit el nici o dată, dar se tot ridică şi te minunezi şi zici că aşa ceva n-ai mai văzut, neîncetat se ridică. Iar dacă Dumnezeu pe un asemenea om îl vede că se luptă neîncetat, aceasta înseamnă nădejde!

Omul acela gândeşte aşa: Dumnezeu mi-a dat acestea nu spre uciderea mea, ci spre înţelepciune; nu spre moartea mea, nu spre pieirea mea, ci spre sporirea înţelepciunii şi a științei mele! Cât va socoti El, dar eu mă voi ridica cât voi putea eu!

Şi văzând Dumnezeu aceasta şi nădejdea în El – că asta e nădejde în El -, va ieşi grabnic cu arma și cu pavăza în ajutorul nostru și va lupta El cu puterile întunericului -, căci El îl biruieşte pe diavol, nu omul!

Omul nu-l biruieşte pe diavol, că nu poate nici cât degetul mic al diavolului să se opintească. Ştiţi lauda lui Motovilov, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, şi bățoșenia lui, când a venit el la Sfântul Serafim și i-a zis: Eu aşa m-aş bate cu diavolul, aşa l-aş lua la trântă, aşa i-aş face…! Şi Sfântul Serafim i-a zis: Taci, nu mai spune aşa, pentru că diavolul este heruvim, are putere mare, a avut de la început! Dumnezeu îl ţine să nu-şi arate toată această putere. Deci Dumnezeu îl ţine că nu ne face praf și pulbere diavolul! „Dar dacă te băţoşezi aşa şi te mândreşti, s-ar putea ca Dumnezeu să îngăduie să te ispitească!”. Dar el a continuat aşa să se laude că s-ar bate cu el și a îngăduit Dumnezeu să se smerească Motovilov şi a venit peste el puterea întunericului şi a intrat necuratul în el. În el, care era ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi se ruga neîncetat: „Ajută-mă, părinte, să iasă de la mine acest duh!”, dar Sfântul Serafim îi zicea: „Vei mai sta aşa încă mulţi ani!”. Şi a mai stat aşa încă mulţi ani cu acest duh necurat care îl muncea din interiorul lui. Şi spune Sfântul Serafim de Sarov că, dacă Dumnezeu i-ar îngădui diavolului, și cu degetul mic ar putea să răstoarne pământul. Atâta putere au îngerii, duhurile, faţă de om. Omul este mic. Nu noi luptăm cu duhurile necurate. Lupta noastră, cum spune Sf. Ap. Pavel, nu este împotriva trupului și a sângelui, ci este împotriva duhurilor din văzduhuri, dar nu noi luptăm cu ele, ci Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră! Dumnezeu vrea să vadă credinţa în El, nădejdea în El.

Aţi văzut cât Se bucura de credinţa omului: Mare este credinţa ta! Nicio altă virtute n-a lăudat-o aşa. Nici modestia, nici smerenia, nici dragostea, ci credinţa, care este temelia tuturor. Toate acestea cad fără credinţă, îşi pierd valoarea, dar având credinţă, şi ele capătă valoare inestimabilă. Credinţa aceea vine din nădejde, credinţă nestrămutată. L-a lăudat Dumnezeu pe sutaşul:

N-am văzut atâta credinţă nici în Israel! Şi s-a tămăduit sluga lui în ceasul acela.

I-a zis femeii canaanence: femeia cananeanca

O, femeie, mare este credinţa ta!

Şi în clipa aceea fiica ei s-a tămăduit. Şi de cele mai multe ori, dacă i-a certat pe Apostolii Săi, i-a certat pentru necredinţă! După Înviere S-a arătat lor şi i-a certat pentru necredinţă, pentru învârtoşarea inimii lor.

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă, dar nu o credinţă formală, ci una care arată că [avem incredere ca] Dumnezeu ştie ce face, că, dacă au venit acestea asupra noastră, dacă Dumnezeu a îngăduit această lucrare a Lui, dacă astăzi este o cruce mai grea sau mai uşoară, este din ştiinţa Lui Dumnezeu, şi din voia Lui, şi cât va vrea Dumnezeu atâta va îngădui. Si să ai nădejde, aşa cum îţi pui nădejdea într-un medic, iar el îţi da tot felul de medicamente şi te simţi rău, cine ştie ce efecte au, dar tu ai încredere și zici: “Sigur ştie el. Continuu, dacă aşa zice el!“, și mergi pe încredere, şi ai încredere, deşi parcă te simţi de zece ori mai rău ca ieri. Aşa să ai încredere mult mai mare în Dumnezeu, Care este Medicul cel mare şi Pedagogul cel mare şi Care, dacă aşa hotărăşte El şi zice că astăzi o astfel de cruce trebuie să duci, aşa trebuie să o duci și nu altfel.

Şi această credinţă şi nădejde în felul acesta este atât de mult iubită de Dumnezeu. Atât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe oamenii aceştia şi Se minunează, parcă continuă să Se minuneze! Când am vorbit la Facere că Dumnezeu l-a pus pe om să pună nume animalelor, și acolo contextul şi textul vorbesc de Dumnezeu, Care parcă Se minunează de om cum pune el nume animalelor. E o bucurie plină de minunare, de mirare vizavi de alegerea omului, de hotărârile lui. Aşa cum un tată se bucură de un copil care face lucruri bune, de exemplu plantează un puiet sau ceva, şi se minunează cum i-a pus el numele, cum se străduieşte el să-l ude, aşa Se minunează de omul care are credinţă, aşa S-a minunat de sutaş, cu bucurie mare i-a spus că atâta credinţă n-am văzut nici în Israel! Sau de femeia canaaneancă, sau de multe alte situații asemănătoare. Aşa Se minunează şi Se bucură Dumnezeu.

Ce înseamnă să Se bucure Dumnezeu? Să Se minuneze Dumnezeu de om? Asta înseamnă binecuvântare! Când ai binecuvântare? Dacă citiţi la Sfântul Porfirie sau chiar la părintele Paisie, scrie că la un moment dat vine la părintele [Paisie] o maică şi îi spune: “Părinte, binecuvântați-mă, dar aşa, cu tot sufletul, cu bucurie, că atunci când mă binecuvântați aşa, totdeauna se întâmplă!”. Şi aşa făcea întotdeauna, dacă o binecuvânta din tot sufletul, totdeauna această binecuvântare făcea toate roadele, era folositoare. Ei, să ştiţi că mai cu seamă aşa e la Dumnezeu! Şi binecuvântarea Părintelui aceluia tot de la Dumnezeu vine, și tot bucuria lui Dumnezeu este când vede asemenea credinţă. Și când Se va minuna Dumnezeu de asemenea credinţă a omului că are nădejde și se încrede în Dumnezeu, oare nu-l va binecuvânta Dumnezeu? Oare nu va rodi tot ce face el în ziua aceea? Cu uneltele lui stricate din ziua aceea, cu secera lui tocită, secerând bucăţică lui de pământ, oare nu-i va da Dumnezeu lui prin aceasta binecuvântare, decât pentru cine ştie ce osteneli luate de capul nostru, cu hotărârile noastre, forţându-ne peste măsură? Și să ştiţi că şi aici e o taină şi o smerenie a omului la care trebuie cumva să ajungă.

De obicei credem că Dumnezeu vrea ca noi să facem tot felul de lucruri pe care noi să ni le alegem, cine ştie ce asceză, cine ştie ce lucrări mari, să facem noi ceva, să ne gândim noi cumva. deznadejdea-e-cel-mai-mare-pacatŞi petrecem de multe ori o viaţă întreagă gândindu-ne: “Oare ce trebuia să fac eu…? Oare care era calea mea să mă mântuiesc? Oare ce trebuia să fac special?” Şi ne luăm câteodată pe umeri câte o greutate mare, eu ştiu, să ţinem pe cineva bolnav în casa noastră, să facem noi tot felul de eforturi, găsim noi căi şi credem că asta e voia lui Dumnezeu şi încercăm s-o facem. Dar să ştiţi că prin acest text pe care l-am citit, voia lui Dumnezeu e mult mai simplă, nu trebuie să te gândeşti o viaţă: “Oare ce ar trebui să mă fac eu? Oare să mă fac avocat sau medic? Oare trebuie să fac aia sau aia ca să-i plac lui Dumnezeu şi să-L cinstesc pe Dumnezeu şi să lucreze Dumnezeu prin mine şi să Se bucure Dumnezeu?“. Nu! Lucrurile sunt mult mai simple! Dumnezeu ne spune prin acest text că în fiecare zi Dumnezeu ne va da o cruce, o încercare, ne va da să trecem prin ceva. Pe aceea pe care ne-o va da Dumnezeu s-o trecem cu “foarte bine“.

Parcă suntem în clasa a doua şi noi tot întrebăm: “Dar când sunt integralele şi derivatele? Vreau nişte chestii mari, serioase!“. Şi când îţi asumi asupra ta şi-ţi iei tu, care nu eşti la măsurile acelea, lucruri care sunt mai presus de tine, eu ştiu, cine ştie ce posturi mari, cine ştie ce osteneli peste măsură, să presupunem, de capul tău, atunci eşti ca un copil care în clasa a doua te apuci de trigonometrie sau ceva foarte greu. Şi se pot întâmpla mai multe lucruri:

– ori eşti de râs în faţa tuturor după ce te lauzi la toţi că vei face și vei drege și mai ales în faţa diavolului, care era un spectator ascuns, ca un intrus care totdeauna va râde de tine că te-ai dat cu capul de toţi pereţii şi va şti după aceea să zică: <Vezi? Nu te ajută Dumnezeu! Vezi? Nu te-a ajutat cu nimic!> şi te va duce la deznădejde;

sau

– te vei deznădăjdui și vei zice <A, eu nu sunt bun de nimic, nu sunt bun de creştin, nu voi putea niciodată să fac ce fac sfinţii…>.

Deci în primul rând deznădejde, după aceea necredinţă. Toate aceste stări în care nu reuşeşti să faci ceva te fac să cazi din credinţă. Credinţa ta, puţină câtă era, începe să se destabilizeze. Şi atunci, dacă nu sunt de făcut lucrurile acestea pe care ni le cere Dumnezeu – că tu-ţi închipui că ţi le cere…? Ţi le cere, dar nu acum! Nu la măsura asta! Este o creştere, este un timp! Părintele Arsenie Papacioc avea înţelepciune să zică Lasă timpul să treacă, în timp le vei face pe toate, nu te grăbi!”. Tot timpul insista pe aceasta!

Şi mi-am amintit de un monah, un părinte care a plecat în Muntele Athos şi avea atâta râvnă, după aceea a şi căzut, a ajuns să se căsătorească. Părintele Arsenie Papacioc a fost singurul care i-a zis: Ai prea multă râvnă! Părinte, e prea mult dintr-o dată, ia-o încet, ai timp până la 70 de ani!”. S-a întors foarte dezamăgit băiatul acela, a zis: „Auzi! Până la 70 de ani…? Eu vreau acum! Acum totul!”. Şi aşa s-a şi împlinit cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, că în această osteneală de a face prea mult şi peste puteri, a venit diavolul, a căzut în deznădejde, a căzut în necredinţă până la urmă, văzând că nu poate. Era depăşit.

199Deci Dumnezeu nu vrea să ne asumăm cine-ştie-ce lucruri, El vrea s-o luăm încetul cu încetul. Şi ce ne scoate Dumnezeu în cale, în fiecare zi cu crucea ei, s-o rezolvăm. Problema aia mică, de clasa a doua, a treia, s-o rezolvăm, s-o facem cât de bine posibil, cât de bine! Cu cât vei face mai multe, în cât mai mult zile, le vei trece cu bine, aşa vei trece cu uşurinţă din treaptă în treaptă, din măsură în măsură şi vei ajunge la lucruri la care nici nu te gândeai. Aşa cum, acum un an, ţi-era greu să ţii post două zile, acum poţi să ţii un post întreg! Dar atunci nu-ţi puteai imagina. Dacă atunci te forţa cineva să ţii, te revoltai, te învârtoşai, ziceai că creştinismul e o forţare şi nu-ţi place. Dar aşa, luând-o încetul cu încetul, ai ajuns să faci lucruri mari. Și o să faci lucruri și mai mari. Dar toate acestea la măsurile la care le-a rânduit Dumnezeu.

E o smerenie aici: să laşi cum vrea Dumnezeu. <Atât sunt eu acum! Dumnezeu îmi dă în fiecare zi prin ce să trec. Azi îmi scoate în cale un om nervos, mâine îmi scoate în cale un om supărat şi obosit şi să vedem cu ce-l pot eu ajuta, poimâine trebuie să fac nu-ştiu-ce şi să nu cârtesc atunci, în fiecare zi e altceva!> Şi tu zici: “Lucruri de-astea mici…? Asta-i viaţa creştinului…? Eu trebuie să fac lucruri mari!. Si te apuci tu să faci cine-ştie-ce lucruri sau te apuci să urci direct într-un copac prea înalt şi tu nu ştii să urci şi vei cădea. Aceasta este taina unei cruci a smereniei la care Dumnezeu ne cheamă.

Unul dintre înțelesurile Sfintei Cruci pentru Evanghelia de astăzi este aceasta: înălţarea ei în smerenie asupra vieţii tale şi ce-mi va da Dumnezeu aceea voi lua şi cum va socoti El voi face. Dacă El mi-a scos asta în cale, asta voi face! Cum se zice de samarineanul milostiv. Nu se zice că el căuta în toate părţile vreun om căzut să vadă dacă-l poate ajuta. Şi dacă Dumnezeu i-a scos în cale, el a făcut lucrul desăvârșit! S-a îngrijit, a făcut tot ce trebuia să facă! Aşa şi noi!

ladderCine va urma calea aceasta, aceasta este calea de mijloc, aceasta este calea împărătească, aceasta este calea care nu are extreme; extremele sunt ale diavolului. Extremele, şi a lâncezelii, şi a nepăsării, şi a unei râvne fără de măsură, fără ascultare, acelea sunt în slujba diavolului. Aceasta este calea de mijloc, dumnezeiască. Cine merge pe această cale nu va cădea. Va urca mei repede decât crede! Noi toţi am încercat să urcăm şi am zis: <Păi pe scara asta cu trepte aşa de mici să urc eu? Eu vreau să urc direct pe funie!> Şi ne străduim de ani întregi să tot urcăm pe funie şi tot cădem şi ne frângem mâinile şi picioarele căzând de la înălţimi mari și iarăşi încercăm pe aceeaşi funie. Dar urcaţi-vă pe treptele acelea mici şi o să vedeţi că ele cresc tot mai mult! Cresc, cresc, la măsurile la care și sufletul nostru, și picioarele noastre duhovnicești se învaţă să facă paşi mai mari, mai mari, mai mari.

Dumnezeu îi dă exact ce-i trebuie omului. Cine urmează această cale se smereşte şi Îl recunoaşte pe Dumnezeu marele Pedagog. El ştie ce să dea şi cât să dea. Nu ştie omul, ştie Dumnezeu! Să mergem pe această cale.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

purtarea_sfintei_cruci._cruce._hristos

Predica Parintelui Ciprian Negreanu – 2010

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

În această duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci aţi auzit despre o altă măsură a Crucii, despre care se vorbește şi care şi ea trebuie ridicată:

să-şi poarte crucea sa.

Duminica de dinainte şi duminica de după vorbesc tot despre Înălţarea Sfintei Cruci. Duminica de dinainte ne spune despre o parte din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim şi îi spune că aşa cum a ridicat Moise şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi îi spune în continuare celelalte lucruri şi vorbesc tot despre o înălţare: despre înălţarea Crucii în inima noastră, şi despre o înălţare a semnului, aşa cum s-a înălţat atunci în pustiul lui Israel, în pustiul Egiptului, al Sinaiului, al Asiriei, pe unde se învârtea poporul lui Israel în cei 40 de ani. Moses speaks in the wildernessAşa cum s-a ridicat atunci Crucea pe care era ridicat atunci acel şarpe și a fost semn de mântuire din moarte a celor muşcaţi de şarpe, aşa trebuie să ridicăm în inima noastră, să înălţăm Crucea. Era un chip al înălţării Crucii de care ne vorbea Biserica, pentru că trebuie să înălţăm neîncetat în inima noastră amintirea Crucii, amintirea Jertfei Mântuitorului, ca să ne izbăvim de otrava șarpelui care neîncetat ne muşcă, care, din noi înşine, din trupul nostru, din pornirile noastre, din apropiaţii noştri sau chiar prin lucrarea lui directă, ne muşcă şi ne otrăveşte. Şi aşa cum aceia se tămăduiau uitându-se la Cruce, uitându-se la şarpele de aramă, şi se izbăveau, şi noi neîncetat să ne aducem aminte de Hristos şi de Răstignirea Lui, aşa cum Pavel zicea:

Şi nu cunosc între voi decât pe Hristos, şi pe Acela răstignit

–, prin aceasta, cumva, spunând că orice ar fi, și orice ar afla despre ei, şi orice ar auzi despre ei, se iartă şi se îngăduie şi rămân în continuare uniţi şi fraţi, pentru că pe Hristos Îl cunoaşte în ei şi pe Acela răstignit, şi ştie că Hristos a murit pentru ei. Astfel ni se oferă o altă înţelegere a Crucii.

Am vorbit în mai multe dăţi, pentru că această Evanghelie se mai citeşte şi în alte dăţi. In duminicile de peste an se citeşte cea după Matei atunci, acum se citeşte cea după Marcu, dar sună foarte asemănător, aproape cu aceleaşi cuvinte:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie şi oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

purtarea-crucii-3Aceasta este Evanghelia de astăzi pe scurt. Ea se mai citeşte, cea de la Matei, o dată în cursul anului. Şi aş vrea să descopăr un înţeles al purtarii Crucii, pentru că despre asta era vorba în

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede se sine, să-şi înalţe crucea sa pe umăr – tot despre o înălţare a Crucii este vorba, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze mie.

Adică să o ridice de jos, să o ridice aşa cum Hristos a ridicat crucea şi şi-a pus-o pe umeri şi a dus Crucea.

Și despre ce cruce este vorba? Am vorbit şi în alte dăţi despre crucea mărturisirii, căci în primul rând despre mărturisire este vorba, pentru că, uitaţi-vă că după Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, imediat este pus cuvântul că

oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

Si atunci, de la sine este înţeles că cea mai clară explicaţie a crucii acesteia, pe care trebuie să o purtăm, este crucea mărturisirii lui Hristos înaintea oamenilor şi înaintea lumii întregi fără de rușine. Şi Dumnezeu face cu noi astfel încât noi să ieşim într-un avantaj desăvârşit, că dacă noi, cu puţinele noastre vorbe, cu puţina noastră minte, cu puţina noastră inimă Îl mărturisim, cât putem noi, pe Dumnezeu, atunci când este cazul şi când ne pune Dumnezeu în faţă, cum zice Mântuitorul:

Şi când se va întâmpla, să mărturisiţi, de te va pune nu numai în faţa sinedriului sau a regilor sau a împăraţilor, ci a prietenilor, a apropiaţilor, când se va întâmpla, să mărturisiți – adică se va vorbi, probabil despre Dumnezeu, vei vedea lucruri de nepermis şi vei spune: “Eu nu pot să fac asta!” sau “Nu pot să merg mai departe aşa, pentru că eu cred în Dumnezeu și trebuie să-L ascult pe Dumnezeu mai mult decât pe voi!”.

Şi e atât de mare darul şi răsplata pentru atât de puţin cât facem noi, încât din câteva cuvinte câte spunem noi despre Hristos, despre Dumnezeu, de care Dumnezeu nu are nevoie – pentru că are îngeri însutit, înmiit mai cu limbi de foc, cei care pot suna surlele la începutul celei de-a doua veniri ca să ridice morţii din morminte, tot aşa ar putea Dumnezeu, dacă ar fi voia Lui aşa, să-L vestească pe El îngerii, puterile îngereşti, miriade și miriade de îngeri şi slujitori ai lui, pe care noi nu ni-i putem închipui în frumuseţea lor şi în puterea lor. Deci Dumnezeu nu are nevoie de noi ca mărturisitori, ci nouă ne dă marea şansă să-i fim lui ca niște “avocaţi”, El ne face marea onoare să-L mărturisim, nu noi Îi facem lui onoare şi cinste și cine-ştie-ce folos, ci vrea să ne facă împreună-mântuitori ai sufletului aproapelui nostru, participanţi la această lucrare de mântuire a celuilalt. Şi de aceea ne îndeamnă să mărturisim, şi ca şi prin aceasta să dovedim că-L iubim pe El mai mult decât orice în lumea aceasta şi nu ne ruşinăm de El.

kryc5beic5b3-kalnas-2Acum aş vrea să vorbim despre o altă mărturisire, cea din inima noastră. Și mărturisirea exterioară are ca reazem mărturisirea din inima noastră. Fără acest reazem al mărturisirii neîncetate din inima noastră a lui Hristos, nici cea exterioară nu s-ar susţine.

Şi această inălţare a Sfintei Cruci si marturisire a lui Hristos în inima noastră nu are numai un singur înţeles. Sfântul Apostol Luca spune aceasta astfel:

Cel ce vrea să vina dupa Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.

Acest în fiecare zi deschide mintea noastră spre o înţelegere puţin diferită – în ce sens? Asta ne dă dovadă că această cruce – greutatea ei, mărimea ei – sunt diferite de la zi la zi. Înseamnă că în anumite zile este într-un fel și în alte zile este în alt fel, înseamnă că Dumnezeu îngăduie – sau chiar vrea – ca unele zile să fie într-un fel, poate cu mai multe bucurii și cu mai multe nădejdi, cu multă întărire şi din partea apropiaţilor noştri, întărire în toate cele bune, iar alteori poate că îngăduie – nu ştiu dacă vrea neapărat, dar îngăduie – ca unele zile să fie mai grele, mai deznădăjduite – nu vrea! – mai obositoare, cu mai multe încercări din partea noastră, a aproapelui nostru, a trupului, mai încercuiţi din partea ispitelor. Dar toate aceste cruci ale fiecărei zile pe care ni le îngăduie Dumnezeu sunt de folos pentru noi și trebuie să le ridicăm.

Dar, până la urmă, crucea nu este greutatea acestei zile, ci felul în care dăm noi mărturie şi cum folosim acea zi pe care a îngăduit-o Dumnezeu – pe care a îngăduit-o, nu a voit-o, şi trebuie să facem întotdeauna distincţia aceasta, că Dumnezeu vrea binele! În chipul lui Hristos se vede că Dumnezeu vrea binele omului, vrea sănătatea omului; ce om a venit vreodată la Hristos să-I zică “Tămăduieşte-mă!” cu credinţă şi să-i fi zis Hristos: “Nu, mai rămâi aşa…” E clar că Hristos vrea ca omul să fie sănătos, să fie bine, să fie netulburat, să fie în pace. De atâtea ori îi ceartă pe apostoli: De ce se tulbură inimile voastre? Nu s-a auzit niciodată: “Bine vă este vouă să fiţi tulburaţi, bine vă este vouă să staţi în frică, bine vă este vouă să staţi cu tulburare mare sau cu necaz…” Sau când au venit să-i ceară dajdie lui Petru nu i-a spus, nu l-a certat: “Vezi? Nu te-ai îngrijit!Nu s-a folosit de aceste prilejuri ca să zgândărească, sau să învârtoşeze, sau să tulbure sufletul celuilalt! Niciodată! Ci s-a grăbit spre pace, spre bine, spre bucurie, spre răbdare, in sensul bun al cuvântului. Deci cu siguranţă Dumnezeu vrea binele. Răul care mai vine peste sufletele noastre este îngăduinţa lui Dumnezeu când altfel nu mai merge şi când atragem răul cu toată osârdia sau chiar îl facem. Aşa gustăm din fructele răului făcute de noi, udate de noi, răul sădit de noi de multe ori – sămânţa împrumutată de la diavol o sădim în sufletele noastre, îl udăm, îl creştem cu anii şi apoi gustăm roadele lui amare şi zicem: “De ce a vrut Dumnezeu aşa? Nu a vrut Dumnezeu aşa, a îngăduit aşa, ca măcar, cum zicea Origen, ca mâncând din acele fructe amare, să ne iasă pe nas și să zicem: “Nu mai vreau! Alte fructe de genul ăsta nu voi mai hrăni, nu voi mai culege, nu le voi mai pune în hambarul inimii mele, nu le voi trece prin teasc, nu le voi bea cum beau vinul cel bun al lui Hristos! Acestea nu sunt bune!

Şi de aceea Dumnezeu îngăduie – îngăduie, nu voieşte! – ca omul să ajungă în tot felul de necazuri şi ispite pe care şi el cu osârdie și le-a legat de suflet, ca într-o pânză s-a legat de acele răutăţi. Oricum, ele sunt urmări sau roade ale răului pe care tu l-ai sădit. Cum zice românul: Semeni vânt, culegi furtună. Semeni neîncetat vânt, supărare, tulburare, necaz, ispită, vei culege furtună în sufletul tău. Şi acest lucru se potriveşte și la nivel spiritual, duhovnicesc, al sufletelor noastre, nu doar la nivel afectiv, exterior, social, al vieţii între oameni.

true-way-of-lifeCrucea, până la urmă, pe care trebuie s-o purtăm și s-o ridicăm în fiecare zi şi fiecare zi e diferită, crucea nu este necazul zilei aceleia, ci crucea e cum să faci acea zi, cu bucuria ei, sau cu necazurile ei, cu tristețile și supărările ei, cu mâniile ei – sunt zile mai de mânie, mai de tulburare, mai de neînţelegere, în care parcă nimic nu iese – cum să faci ca acele zile să le întorci spre Dumnezeu. Să le faci să fie de folos pentru sufletul tău şi spre mărturisirea lui Dumnezeu și înaintea sufletului tău și înaintea lui Dumnezeu neîncetat şi înaintea oamenilor, până la urmă, pentru că acestea se vădesc şi în exterior. Niciodată nu vor putea rămâne numai în interior. Iar acea întoarcere a acelei zile, aşa cum este ea – şi de multe ori nouă ni se pare că cele bune le putem întoarce, iar pe cele rele nu. Mai ales cei care sunt în credinţă, şi în Biserică, se învaţă să întoarcă încetul cu încetul zilele mai grele, mai ostenitoare, mai împovărătoare spre Dumnezeu, însă uită să se înveţe să întoarcă şi zilele bune, zilele pe care Dumnezeu le voieşte – pe acelea chiar că le voieşte – cu multă pace, cu multă linişte, cu multe bucurii care vin peste om, care-l adapă şi care-l odihnesc, şi pe acestea să le întoarcă spre Dumnezeu; pe acestea uită să le întoarcă. Şi de multe ori nu purtăm crucea zilei. Încă o dată spun: crucea zilei nu este ziua cu greutăţile sau cu bunătăţile ei, crucea zilei este cum reușim s-o întoarcem spre Dumnezeu, cum reușim să dăm slavă lui Dumnezeu în toate, cum reuşim să dăm mărturie despre Dumnezeu în toate.

Şi aici aşa aduce aminte despre învățătura Părinţilor, foarte folositoare: noi, în general, credem că a fi creştin înseamnă să te opui neîncetat stărilor sufleteşti care vin peste tine. De multe ori vin peste noi stări sufleteşti care nu înţelegem de unde vin, o anumită tristeţe, sau tulburare, sau nemulţumire, sau mânie, sau bucurie, de neexplicat, și nu ştim de ce, sau o stare de exuberanţă. Tot felul de stări sufleteşti vin peste noi și, de multe ori, noi pierdem vreme multă din punct de vedere duhovnicesc gândindu-ne de unde vin, ca şi cum ai în curte o baltă mare și, în loc să stai s-o scoţi repede afară, stai să analizezi cu eprubeta şi la microscop: oare de unde vine această baltă? Oare cât curge de la găini, cât curge de la porci, cât curge de la izvorul din deal? Nu contează asta. Oare ce am zice de omul care stă să analizeze gunoiul din curtea lui și după ce-l analizează bine se apucă să-l scoată afară? Tot aşa de nebuneşte este să tot stai să te întrebi de unde şi cum. Pentru că, oricum, sursele şi golurile şi spărturile sufletului nostru prin care diavolul va arunca neîncetat gunoiul nu avem nădejdea prea curând să astupăm toate găurelele, toate locurile, să nu pătrundă cu nimic în inima noastră, să fim atât de experimentați, să ajungem la măsura desăvârşirii, aşa cum era Sf. Antonie cel Mare, despre care se spunea că ori de-l lăudai, ori de-l certai, orice făceai cu el, era egal cu sine însuşi, el nu se schimba. Acestea sunt lucruri mari. E o pierdere mare de vreme să tot stai să analizezi: “Oare de ce m-am întristat azi? Oare de ce m-am bucurat? Oare de ce sunt într-o stare de exuberanţă?” E prea puţin important asta.

Și auziţi ce zic Părinţii: nu sta să analizezi, că pierzi vremea! Nu ştii. De multe ori suntem triști numai pentru că e o zi mai întunecată. Eşti trist și pentru că inconştient mintea ta leagă şi o anumită atmosferă, un anumit miros, un anumit loc de anumite momente mai grele din viaţa ta şi tu nici nu ştii de ce eşti mai tulburat în ziua aceea, dar în mintea ta aşa pavloviană legi lucrurile și eşti mai tulburat. Are rost să stai să stai să te gândești? N-are rost!

Al doilea lucru care nu are rost este să stai cu totul și cu totul împotriva acestor stări. Pe cât se poate, mai ales când ele sunt nocive, încearcă să le dai la o parte, dar nu într-o luptă pe viaţă şi pe moarte! Şi aici greşesc mulţi care se socotesc mari trăitori sau asceţi sau ostenitori pe calea lui Dumnezeu pentru că încearcă să scoată aceste stări, dar, de fapt, noi nici nu știm ce să punem în loc! Adică: asta nu e bine, asta nu e bine, asta e bine – dar, de multe ori, ce ni se pare nouă că a fost bine au fost anumite trăiri ale noastre cu Dumnezeu despre care tu nu poţi să ştii cu siguranţă, desăvârşit, că acestea aşa trebuie să fie. Nici nu ştii bine cum trebuie să fii! Şi, chiar dacă ai ştii bine cum trebuie să fii, nu știi dacă poţi, alungând de la tine întristarea, cât poţi, că n-o să poţi niciodată desăvârşit a o alunga, alungând de la tine deznădejdea, alungând de la tine bucuria prea mare, nu ştii dacă, ce va rămâne vă rămâne aşa cum trebuie să fie și vei rămâne aşa cum trebuie să fii tu, sufletul aşa cum l-a zidit Dumnezeu. Şi atunci Părinţii ne îndeamnă şi spun că este o luptă cu morile de vânt. Nu te lupta peste măsură cu pornirile și cu ceea ce vine peste tine.

Atunci, până la urmă, ce să faci? Ei cum făceau? Dacă să studiezi ce vine peste tine nu prea e bine, dacă să stai împotriva lor, să lupţi împotriva acestor porniri până la sânge nu este bine, atunci ce este bine? Toată învăţătura aceasta a Părinţilor s-ar strânge într-un cuvânt pe care îl formulez eu după capul meu și care sună urât și comercial, dar e de înţeles pentru noi: ce marfă se aduce la magazin, pe aceea s-o foloseşti să faci bine cu ea. Dacă vine în ziua aceea tristeţe, fă cum făcea un Părinte din Pateric: a venit în ziua aceea tristețe peste el şi îi venea să plângă şi nu ştia de ce şi zicea „Oare nu cumva a îngăduit Dumnezeu această stare de tristețe şi de plâns ca să-mi aduc aminte de păcatele mele, să-mi plâng păcatele că poate mâine oi muri?” Și înmulţea plânsul în ziua aceea spre Dumnezeu, ridica crucea zilei, o dădea lui Dumnezeu în felul acela. Nu zicea: “Tristeţe, pleacă de la mine, trebuie să fiu vesel”. Nu poţi să fii vesel când te-a luat cine-ştie-ce val de tristeţe şi tulburare; nici nu ştii de unde să-l iei și cum să-l apuci, cui să zici: “Ieşi!“, că nici nu ştii de unde să-l prinzi. Şi atunci folosea aceasta spre Dumnezeu!

cruce03.jpgAsta-i marea purtare a crucii interioare, înălţarea ei, cu fiecare zi pe care ţi-o dă Dumnezeu! Într-o zi îţi dă Dumnezeu bucurie, poart-o aşa, dă slavă lui Dumnezeu, mulţumeşte-I, bucură-i şi pe alţii dacă poţi în ziua aceea, acestea sunt roadele crucii din ziua aceea. Altă dată te simţi mai însingurat, ai nevoie de singurătate – este vremea să te rogi în singurătate; du-te, retrage-te, roagă-te, întăreşte-te, nu zice: “Nu, voi ieşi şi voi sta cu oamenii…“, bosumflat morocănos, că nu aşa trebuie să fii. De unde ştii cum trebuie să fii? Foloseşte-te de toate şi întoarce-te spre Dumnezeu.

Până la urmă, toate aceste stări de tulburare, nemulţumire, mânie, mulţumire, toate acestea sunt ca nişte copaci, ca o livadă a sufletului, și toate trebuie să redevină grădina Raiului de care Dumnezeu i-a zis lui Adam: Din toţi copacii Raiului să mănânci! Sfântul Ioan Damaschin zice: Ce înseamnă să mănânci din toţi copacii raiului în sensul duhovnicesc al cuvântului decât acela că prin toţi să te ridici la Dumnezeu? Prin tot să te ridici la Dumnezeu, tot ce faci să te ridici la Dumnezeu! Și atunci, dacă toate aceste stări sufleteşti sunt ca nişte copaci, prin toţi să te ridici! Dacă acum este vreme să te întristezi, întristează-te cu folos! Dacă acum este vreme să te însingurezi, însingurează-te pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău. Dacă acum este vremea să te bucuri, bucură-te cu folos! Aşa cum în unele tehnici de luptă orientale te foloseşti de puterea vrăjmașului tău, de puterea celui care vrea să te lovească și îl biruieşti cu acea putere, aşa parcă au găsit Părinţii în înţelepciunea aceasta mai adâncă să se folosească de răul și de răutatea noastră, să se folosească de neputinţele și de slăbiciunile noastre, să se folosească de răutatea și urâtul pe care îl aduce asupra noastră diavolul, să se folosească spre bine! Aşa cum, dacă la mare vă lăsaţi duși de val, mult mai uşor rămâneți la suprafață, dar, dacă staţi împotriva lui cu toată râvna, vă va lovi neîncetat și vă va tulbura. Ei, aşa e să stai împotriva tuturor pornirilor care vin peste tine. Mult mai bine e să te foloseşti de valul acela, să rămâi la suprafaţă, să te bucuri şi de marea aceea, aşa cum putem să ne bucurăm de marea vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

cruceaAceasta ar fi una dintre învăţăturile acestei Evanghelii, mai tainice puţin și mai greu de ajuns. Asta înseamnă ridicarea crucii. De multe ori noi avem criterii false, noi credem că sunt bine și zicem că aşa este bucuria, aşa trebuie să fiu. Niciodată omul nu va putea fi într-un fel, ar fi şi plictisitor, ar fi şi obositor să fie tot timpul într-un fel și încearcă mereu să fie în felul acela în care crede el că trebuie să fie și pierde și micile, care, de fapt, sunt marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă neîncetat, stă numai cu gândul că el trebuie să fie în felul în care crede el, nici nu va putea decât de puţine ori în viaţă să fie în felul acela; e aproape o viaţă duhovnicească ratată. Pe când, dacă te laşi după Dumnezeu, și dacă azi a îngăduit tristeţe, foloseşte-te de tristeţe, dacă mâine a îngăduit bucurie, folosește-te de bucurie, şi din toate acestea te vei bucura și mai mult, și vei vedea și micile bucurii, marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă.

De exemplu, într-o zi obișnuită în care să zicem că vine peste tine mâhnire. Tu, în loc să stai să te gândeşti: “Oare de ce? Oare ce vrăji mi-a făcut vecinul? Oare m-a deochiat? Oare nu-ştiu-cine mi-a dorit răul? Oare Dumnezeu a îngăduit asta ca să mă pedepsească? Oare…? Oare…? Toate acestea sunt pierderi de vreme, că nu știi să spui de ce! Că a îngăduit Dumnezeu asta, cu siguranţă. Dar tu, în loc să stai să te gândeşti de ce, apoi să stai să te lupţi cu starea, să te lupţi nebuneşte, de multe ori fără izbândă, cu multe sacrificii degeaba şi pierzi toată ziua într-o luptă interioară în care exteriorul nu mai este pentru tine și pierzi toate micile bucurii duhovniceşti – care ar fi aceste mici bucurii duhovniceşti? Lumea, oamenii, vântul care bate, florile, toate acestea care mărturisesc despre Dumnezeu şi care aduc mărturie în inima ta despre Dumnezeu. Şi, în schimb, te-ai bucura, ai zice: “Azi sunt puţin mai trist, dar uite ce flori interesante! Parcă şi ele sunt puţin triste…” Toate acestea îţi folosesc sufleteşte și te ajută interior şi te întăreşti şi vezi şi te hrăneşti cu micile bucurii, care sunt, de fapt, mari, deşi nouă ni se par mici, dar ele sunt mari, şi noi le trecem cu vederea pentru că avem, nu-i aşa, o problemă mult mai importantă acolo, ne luptăm noi, avem treburi, probleme mari…

Și, de fapt, nici aici nu rezolvăm şi nici nu luăm aceste daruri ale lui Dumnezeu, pe care ni le dă tot timpul, le trecem cu vederea și ne trezim săraci seara sau, înspăimântător, săraci la sfârşitul vieţii, obosiţi de lupte, răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, împovăraţi, fără rod. Are rost? Nu are! Ceata sfinţilor a găsit izvorul vieţii şi uşa Raiului. Aceşti Părinţi s-au luptat, au văzut, au găsit căile, au ştiut să citească Scripturile și să înţeleagă adevăruri adânci! Să-i urmăm pe ei! N-are rost să mai încercăm noi, încă o dată, generaţie după generaţie, zicând că poate reuşim; nu reuşim! În istoria monahismului egiptean se ştia doar un Părinte care lupta direct cu gândurile faţă către faţă, cu pornirile, cu stările sufleteşti: Macarie Egipteanul. Şi Părinţii din Pateric îl pomeneau ca pe ceva excepţional, rar, nemaivăzut. Restul nu încercau aşa. Dar acela era un luptător pentru Hristos, pentru Dumnezeu, cum nu s-a mai pomenit! Aşa a ales calea aceasta şi l-a ajutat Dumnezeu, dar acestea sunt cazuri excepţionale. Restul s-au ostenit pe calea aceasta. Dacă ei au găsit calea vieţii şi uşa Raiului, noi să nu mergem pe ea?

Să mergem pe ea. Să ridicăm astăzi crucea. Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

scoaterea-sfintei-cruci-2

Predica Parintelui Nectarie de la Sihastria Putnei la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (sept. 2011):

***

Predica Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (2014):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

(fragment):

“[…]

crucea-din-duminica-cruciiUna dintre cele mai frumoase rânduieli de slujbă din întreg anul bisericesc – aş pune această rânduială de slujbă chiar alături de slujba Prohodului sau de cea a Sfintei Învieri -, este slujba care s-a săvârşit la sfârşitul privegherii pentru Înălţarea Sfintei Cruci. În rândurile monahilor această rânduială este una cu totul și cu totul mişcătoare de suflet. Ce se întâmplă acolo? Această Cruce împodobită pusă spre închinare, este pregătită în felul acesta înainte de începerea privegherii. Ea stă, aşa cum ne învaţă rânduiala, la proscomidiar, o făclie trebuie să ardă tot timpul în faţa ei, se aduce apoi şi se pune pe Sfânta Masă, în locul Sfintei Evanghelii, iar la sfârşitul slujbei, spre sfârşitul doxologiei, mai precis, preotul iese îmbrăcat cu toate veşmintele, aşa cum suntem în timpul Sfintei Liturghii, deşi în timpul privegherii nu este îmbrăcat în toate veşmintele, ci numai cu epitrahil și cu felon, deci iese îmbrăcat pe uşă, purtând semnul Sfintei Cruci deasupra capului. Vine în mijlocul bisericii, unde este pregătit analogul, şi urmează o rânduială de slujbă foarte mişcătoare. În timp ce la strană se cântă Doamne, miluieşte de patru ori câte o sută, în timpul unei sute de Doamne, miluieşte cântate recitativ, preotul care poartă această Cruce pe fruntea lui se pogoară într-un ritm încet, până când atinge cu această Cruce frumos împodobită pământul. Şi în acelaşi ritm foarte încet se ridică de la pământ cu semnul Sfintei Cruci pus deasupra creştetului său, în cele patru colţuri ale analogului şi apoi, iarăşi, în faţă.

Această slujbă este într-un mod diferit de cum s-a întâmplat cu patriarhul Zaharia şi cu patriarhul Macarie, o altfel de înălţare a Sfintei Cruci, după ce mai înainte a fost pogorâtă, dacă vreţi. De data aceasta Sfânta Cruce ne este arătată nouă și ne vorbeşte nouă pe limbajul nostru aşa cum atunci le-a vorbit acelora pe limbajul lor. Oamenii din acele timpuri aveau nevoie de o foarte mare întărire. Trebuiau să vadă în semnul Sfintei Cruci puterea lui Dumnezeu care a biruit, care a biruit asupra păgânilor, și nu i-a lăsat pe creştini să fie pentru mult timp asupriţi. Crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos a devenit atunci stindardul, steagul creştinilor care n-a rămas pe vecie furat, n-a rămas pe vecie în mâinile celor care nu cred în Dumnezeu.

Astăzi, însă, în timpurile noastre, de folos au socotit Părinţii că ne este să ne fie prezentat semnul Sfintei Cruci în felul acesta, adică să ne arate că atunci când păcatul sau necazul, viaţa noastră grea ne încovoiază, ne pogoară jos, ne fac una cu pământul – uneori păcatele ne fac mai răi decât necuvântătoarele care se târăsc pe pământ -, această pogorâre, şi, apoi, această ridicare a Sfintei Cruci de la pământ, vrea să ne spună fiecăruia dintre creştini că: iată, aşa cum eşti tu, Hristos care S-a răstignit pe Cruce pogoară cu tine și nu vrea să te lase acolo, ci vrea să te ridice din starea aceasta în care ai ajuns tu.

Hristos vrea să ne spună, atunci când noi ne gândim la Sfânta Cruce, că purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm. Şi atunci El vrea să ne spună: “Eu ştiu ce înseamnă să porţi Crucea și o ştiu mai bine decât tine!” Şi atunci când tu eşti împovărat de această cruce pe care o duci – fiecare dintre noi avem o cruce a noastră: a călugăriei, a preoţiei, a creşterii copiilor, a unei boli, sunt cruci foarte grele de dus – dar Hristos vrea să ne spună: Nu eşti singur atunci când îţi duci crucea! Eu nu vreau să te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheamă-Mă, ca atunci când îţi ridici tu crucea să te ajut să ţi-o ridici Eu!

PurtareaCruciiDe ce face Domnul Hristos lucrul acesta? Dintr-un sentiment de mare recunoştinţă faţă de om. Nu s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie după Ioan, care ne-a arătat evenimentul Răstignirii Domnului Hristos, dar în alte Sfinte Evanghelii este un pasaj de mare sensibilitate pentru Însuşi Dumnezeu! Domnul Hristos, când a pornit din pretoriu spre Golgota, ducându-Şi crucea, nu era bine pregătit [fizic] pentru lucrul acesta. Nu mâncase și era ostenit de drumurile făcute, era nemâncat, nebăut, nedormit, ba, mai mult, crucea aceea era una extrem de grea, extrem de grea. Un om sănătos abia o putea duce, darămite un om atât de neputincios, cum era El în acele clipe. Şi a căzut de trei ori sub povara crucii. Ostaşii L-au bătut prima şi a doua oară ca să-Şi ducă singur crucea, dar apoi şi-au dat și ei seama că nu poate să o ducă singur. Şi au silit, zice Evanghelia, pe un trecător, pe Simon din Cirene, ca împreună cu el să ducă crucea pe Golgota. Şi pentru Dumnezeu acest semn, când un om a pus umărul împreună cu El, ca să ducă crucea împreună cu El, Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu acest lucru a rămas întipărit în inima Lui, dacă ne permite Dumnezeu să zicem aceasta, pe vecie. Şi, în semn de recunoştinţă faţă de un om căruia i-a păsat de chinurile Lui, El Se simte dator ca pentru orice om care cade, aşa cum a căzut El sub povara crucii, să vină El acolo, cu puterea Lui de Dumnezeu biruitor acum, și să ridice crucea împreună cu omul care-L cheamă.

De aceea ne este arătată nouă Crucea! De aceea a zis Apostolul că semnul Crucii pentru cei care pier este nebunie, dar pentru noi, cei care ne mântuim, cei care credem în acest Dumnezeu Care S-a răstignit și apoi a înviat, este puterea lui Dumnezeu. De aceea noi nu ne simţim rușinați atunci când avem un Dumnezeu Care, cum ni Se prezintă de cele mai multe ori? De cele mai multe ori dumneavoastră vedeţi în faţă icoana Învierii? De cele mai multe ori noi avem în faţă icoana Crucii! De cele mai multe ori noi Îl vedem pe Dumnezeu răstignit pe Sfânta Cruce, dar aşa a biruit El, nu într-alt chip. Şi după chipul acesta noi suntem datori să biruim cele ale lumii. Şi îndemnul Lui, dacă vreţi, plânsul Lui, tânjirea Lui pentru fiecare dintre oamenii care-şi duc crucea pe acest pământ este acesta pe care îl găsim la Evanghelia după Matei:

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi și împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.

Aceasta este toată taina purtării Sfintei Cruci! Dacă noi am pune la inimă aceste cuvinte, dacă noi am pătrunde în profunzimea lor, am învăţa cum putem să ne ducem crucea, astfel încât să o ducem cu demnitate şi s-o ducem spre mântuire, nu spre pierzanie. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine,Eu n-am cârtit când am luat Crucea asupra Mea. S-au lepădat de Mine până şi cei mai apropiaţi ai Mei, Iuda, unul din cei 12, s-a împărtăşit cu câteva ceasuri înainte. I-am dat Trupul Meu, i-am dat Sângele Meu; era purtător de Dumnezeu. Şi purtând în trupul lui Trupul Meu şi Sângele Meu s-a dus şi M-a vândut pe 30 de arginţi. Și Eu nu l-am lepădat de la faţa Mea. Ba spun Părinţii că atâta milă a avut Domnul Hristos de Iuda, care L-a vândut, încât a stat pe Cruce răstignit aşteptând ca Iuda să se întoarcă şi să vină acolo, la picioarele Crucii, să-I sărute picioarele, acum ţintuite – picioarele lui Iuda au fost spălate de către mâinile Mântuitorului – să vină Iuda să-I sărute picioarele Celui pe Care L-a vândut, să-I ceară iertare şi după ce avea să-l ierte pe Iuda să-Şi dea Dumnezeu sufletul. Şi, ne învaţă Părinţii, că Hristos şi-a dat sufletul şi a spus Săvârşitu-s-a de-abia după ce Iuda s-a spânzurat. Ba mai mult, Petru, unul dintre cei mai înfocați Apostoli ai Domnului Hristos, şi el s-a lepădat. Şi toţi Apostolii au fugit de lângă El, numai Maica Domnului a rămas lângă Cruce. Şi Domnul n-a cârtit. Ştia că este grea crucea, că este Dumnezeu atotcunoscător, şi în grădina Ghetsimani a spus: Tată, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, că Eu ştiu ce înseamnă să porţi păcatele întregii lumi pe cruce!

e9f99f211c3a62Noi nu experimentăm, fraţilor și surorilor, decât durerea pricinuită de păcatul nostru. Şi, uneori, cădem într-o deznădejde, într-un sentiment de părăsire de nu ne putem vedea nici măcar în oglindă. Dar El a purtat păcatele tuturor oamenilor, pe toate le-a purtat! Şi dacă este greu să-ţi porţi păcatul tău, de negrăit este să porţi păcatele întregii lumi. Dar a spus:

Nu precum voiesc Eu, Doamne, ci precum Tu voieşti!

Deci n-a cârtit. Ştia ce-L aşteaptă şi ştia cum să-l ducă. De aceea a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră – că doar aşa vă puteţi mântui – dar învăţaţi-vă de la Mine că Eu sunt blând și smerit cu inima şi numai aşa veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Mulţi oameni, care au primit, prin îngăduinţa lui Dumnezeu – că Dumnezeu nu vrea chinuri pentru oameni – o cruce grea de purtat, la început s-au răzvrătit, la început au cârtit, nu s-au simţit bine în postura aceasta. Dar, după ce s-au legat de Domnul Hristos, după ce s-au apropiat de El, după ce L-au chemat în viaţa lor, după ce Domnul a venit şi au ridicat împreună crucea, şi-au schimbat întreaga atitudine faţa de ceea ce aveau.

A fost acum câtva timp o femeie care avea un copil de 23 de ani, bolnav de distrofie musculară, care nu mai putea nici măcar mâna să şi-o mişte, era în faza de final a bolii, care, în cazul lui, a evoluat foarte grav; sunt și cazuri mai uşoare. Coloana lui, dacă vreţi să vă închipuiţi, nu mai era dreaptă, ci era în partea stângă, pe la şold, acolo era coloana lui, deci era un chin întreg. Dar femeia aceasta a spus că atâta putere a primit de la Dumnezeu ca să-şi îngrijească băiatul, cum nici nu-şi închipui. Băiatul acesta noaptea nu se putea întoarce de pe o parte pe alta și atunci din când în când o striga pe mama să vină. Ea lucra de dimineaţa până seara şi a spus că în timpul nopţii, când o trezea, atât de greu îi era să se ridice din pat, încât i se părea că ameţeşte şi cade jos imediat. Peste zi ea nu se odihnea şi noaptea somnul ei era fragmentat de cerinţa băiatului să se mai întoarcă. Şi a spus că întâi se ruga lui Dumnezeu înainte de a se ridica din pat: “Doamne, măcar să nu cad și eu acum, înainte de a-l ridica pe băiat! Şi a murit băiatul ei și a spus: Părinte, este într-adevăr o uşurare faptul că a plecat la Domnul, dar eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce am învăţat în timpul în care am purtat această cruce a îngrijirii unui copil, care și el avea crucea lui, n-aş fi învăţat oricâte daruri și bunătăţi aş fi avut în lumea aceasta.”

Cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, Care nu ne lasă pe niciunul dintre noi, cu ochii inimii aţintiţi asupra Crucii Lui şi asupra puterii Lui, să ne ducem şi noi, fiecare, crucea pe care o avem, mai uşoară sau mai grea, aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu ştiind puterile noastre, să nu cârtim, sau, dacă am cârtit, să ne pară rău că am făcut-o, să ne apropiem de El şi, astfel ducând-o, să avem încredere şi nădejde că vom intra şi în Împărăţia Lui, unde Îl vom slăvi împreună cu toţi sfinţii, în veci. Amin”.

DSC_1062

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

2. Special, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Sfintei Cruci, Luarea Crucii si urmarea lui Hristos, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele Damaschin Luchian, Parintele staret Nectarie Clinci, Parinti de la Sihastria Putnei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

27 Commentarii la “CATA INCREDERE AVEM IN DUMNEZEU? Predici audio in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos EXCEPTIONAL tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”

  1. CRUCEA
    “Simbol al suferinţei şi al asumării destinului uman

    În graiul creştin, crucea mai este înţeleasă şi ca simbol al suferinţei. Într-un anumit context, Mântuitorul cheamă la Sine mulţimea de oameni, care îl urma, şi pe ucenicii Săi şi le spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Mc. 8, 34). În împrejurările în care a rostit aceste cuvinte, cuvântul cruce însemna pentru Iisus suferinţele pe care creştinii aveau să le îndure în lume pentru numele Său şi pentru îmbrăţişarea cauzei Sale. Aşadar, calea lui Hristos nu este alta decât calea Crucii.
    În înţelesul cel mai simplu, cuvintele Mântuitorului „să-şi ia crucea“ înseamnă un îndemn pentru fiecare om de a-şi asuma şi accepta destinul său pământesc, dar nu în sens de „destin predestinat“, ci în sensul de destin determinat de limitele a ceea ce nu a depins sau nu depinde de noi din tot ceea ce trăim sau experiem negativ, obsedant, presant, istovitor şi, aparent, fără soluţii. Asumarea acestui destin nu înseamnă capitulare în faţa obstacolelor şi a greutăţilor insurmontabile, ci luptă cu el, în credinţa că în ceea ce nu înţelegem azi vom vedea pedagogia divină mâine. Astfel, purtarea crucii înseamnă asumarea ei, dar nu pasiv, ci dinamic, în sensul deschiderii noastre spre noi înţelegeri despre noi înşine, despre relaţia noastră cu lumea şi cu Dumnezeu, cu tainele Universului, cu tainele materiei şi ale spiritului.
    O „cruce-destin“ pe care nu o înţelegem nu înseamnă că ea nu are înţelesuri. Ea are totuşi raţiuni, dar care, în anumite momente, sunt ştiute doar de Dumnezeu, dar, cu siguranţă, pe deplin justificate. Atunci când nu le-am înţeles, dar ni le-am asumat, acceptându-le, ele devin mântuitoare.”
    Articolul integral aici: http://ziarullumina.ro/spiritualitate/sfanta-cruce-marturia-noului-testament

  2. Tare mult ma Bucura talcuirile parintelui Ciprian! Gaseste ceva nou de spus in fiecare an. Predicile lui par sa izvorasca din alta lume! Multumesc!

  3. Fascinanta talcuirea din predica anului 2011 pentru luarea crucii randuite/ingaduite de Domnul “IN FIECARE ZI” (in opozitie ca “cautarea” uneia musai mai MARE) , precum si talcuirea din predica anului 2010 ref. la modul de a infrunta corect starile sufletesti DIVERSE care vin peste noi:

    “Dacă vine în ziua aceea tristeţe, fă cum făcea un Părinte din Pateric: a venit în ziua aceea tristețe peste el şi îi venea să plângă şi nu ştia de ce şi zicea „Oare nu cumva a îngăduit Dumnezeu această stare de tristețe şi de plâns ca să-mi aduc aminte de păcatele mele, să-mi plâng păcatele că poate mâine oi muri?” Și înmulţea plânsul în ziua aceea spre Dumnezeu, ridica crucea zilei, o dădea lui Dumnezeu în felul acela. Nu zicea: “Tristeţe, pleacă de la mine, trebuie să fiu vesel”. Nu poţi să fii vesel când te-a luat cine-ştie-ce val de tristeţe şi tulburare; nici nu ştii de unde să-l iei și cum să-l apuci, cui să zici: “Ieşi!“, că nici nu ştii de unde să-l prinzi. Şi atunci folosea aceasta spre Dumnezeu!

    Asta-i marea purtare a crucii interioare, înălţarea ei, cu fiecare zi pe care ţi-o dă Dumnezeu! Într-o zi îţi dă Dumnezeu bucurie, poart-o aşa, dă slavă lui Dumnezeu, mulţumeşte-I, bucură-i şi pe alţii dacă poţi în ziua aceea, acestea sunt roadele crucii din ziua aceea. Altă dată te simţi mai însingurat, ai nevoie de singurătate – este vremea să te rogi în singurătate; du-te, retrage-te, roagă-te, întăreşte-te, nu zice: “Nu, voi ieşi şi voi sta cu oamenii…“, bosumflat morocănos, că nu aşa trebuie să fii. De unde ştii cum trebuie să fii? Foloseşte-te de toate şi întoarce-te spre Dumnezeu.

    Până la urmă, toate aceste stări de tulburare, nemulţumire, mânie, mulţumire, toate acestea sunt ca nişte copaci, ca o livadă a sufletului, și toate trebuie să redevină grădina Raiului de care Dumnezeu i-a zis lui Adam: Din toţi copacii Raiului să mănânci! Sfântul Ioan Damaschin zice: Ce înseamnă să mănânci din toţi copacii raiului în sensul duhovnicesc al cuvântului decât acela că prin toţi să te ridici la Dumnezeu? Prin tot să te ridici la Dumnezeu, tot ce faci să te ridici la Dumnezeu! Și atunci, dacă toate aceste stări sufleteşti sunt ca nişte copaci, prin toţi să te ridici!”

    Multumim!

  4. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  5. Pingback: CUVIOASA PARASCHEVA, sfanta care ne invata CAND SI CUM TREBUIE SA SLUJIM SI SA NE DARUIM LUI DUMNEZEU. Predici audio ale Ierom. Irineu si Pr. Ciprian Negreanu (Cluj): pilda celor 10 fecioare si INSELAREA AMANARII -
  6. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: “Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” | Cuvântul O
  9. Pingback: STARETUL NICON DE LA OPTINA – sfaturi si indreptari duhovnicesti pentru SPOVEDANIE, NADEJDE si DISCERNAMANT cuprinse in scrisorile sale (I): “Nu deznadajdui cand vezi in tine feluritele ne­putinte. Rabda-te si pe tine!“ | Cuvântul Orto
  10. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “O, Hristoase al meu, suntem niste oi viclene. De aceea si Dumnezeu nu face milostenie cu aceasta tara, fiindca noi, clerul si poporul, ne-am abatut de la voia Sa“ | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: CUVINTE MANGAIETOARE PENTRU UCENICI din scrisorile SFANTULUI NICON de la OPTINA (II): “De cate ori am suferit pentru tine si m-am rugat?! O, copilasul meu, copilasule! Sa te intelepteasca Domnul sa intelegi adevarul!“ | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: Sfintii lunii septembrie si evangheliile lunii | UN DRAM DE BUCURIE GENUINA
  15. Pingback: URMAREA LUI HRISTOS PANA LA RASTIGNIRE. Cuvant (audio, text) la Duminica dupa Inaltarea Crucii al unui preot american convertit: “Domnul a venit SA FIE CU NOI IN FIECARE ZI, Domnul TANJESTE SA FIE CU NOI SI IN CELE MAI ADANCI INTRISTARI ALE NOASTRE,
  16. Pingback: MARETIA MICILOR ASCULTARI. Roada durerii truditoare | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NE
  19. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile a
  21. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: RIDICA-TE, IA-TI PATUL TAU SI UMBLA! “Dumnezeu ne vrea luptandu-ne si INCERCAND NEINCETAT! El stie putinatatea noastra, stie cat de slabi suntem, dar vrea SA NU NE LASAM si SA NU NE LEPADAM de increderea in iubirea Sa” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
  24. Pingback: URMAREA LUI HRISTOS PANA LA RASTIGNIRE. “Domnul a venit SA FIE CU NOI IN FIECARE ZI, Domnul TANJESTE SA FIE CU NOI SI IN CELE MAI ADANCI INTRISTARI ALE NOASTRE, chiar pana la moarte sa fie CU NOI”. Cuvant (audio, text) la Duminica dupa Inaltar
  25. Pingback: “Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului”. PREDICA PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU la Sfantul Mucenic Dimitrie… si o TALCUIRE duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca
  26. Pingback: Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ” | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: ÎNCREDINȚAREA LUI TOMA – Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO + TEXT): “Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El! V-aţi pus în palma lui Hristos! De ce nu staţi cuminţi acolo? De ce vă agitaţi? Sunteţi în p
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate