“Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?”

10-10-2014 Sublinieri

“Să nu-ţi fie ruşine de ceea ce a crescut de-a lungul istoriei la umbra crucii!”

Manastirea Sihastria Putnei:

Predica Parintelui Hrisostom Radasanu la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (21 sept. 2014):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Părinţilor, fraţilor şi surorilor,

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care a rânduit această slujbă de rugăciune întru această duminică de dimineaţă, când, iată, facem pomenire sau prăznuire de aducerea aminte a cinstitei și de viaţă făcătoarei Cruci. Dacă v-aţi uitat în calendar, aţi văzut acolo că duminica de dinainte și cea de după prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci sunt socotite ca două sărbători oarecum distincte, oarecum separate. Şi în cărţile noastre de slujbă apar aşa. Şi Evangheliile care se citesc în aceste duminici ies, oarecum, din șirul firesc al Evangheliilor care se citesc în fiecare duminică în decursul anului bisericesc. Şi de ce ies în evidenţă aceste Evanghelii? Pentru că ele ne propun un fel de parcurs, un fel de itinerariu duhovnicesc. În Duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos vestind patima Sa cea de bunăvoie şi spunând:

Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

În chiar sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci am ascultat Evanghelia care vorbeşte despre Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi iată, după praznicul Înălţării Sfintei Cruci, descoperim un cuvânt atât de puternic şi atât de frumos, redat în Sfânta Evanghelie după Marcu:

De voieşte să vină cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.

Sunt trei etape ale unui parcurs duhovnicesc, prezentate în aceste trei Evanghelii: din duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, din chiar ziua Înălţării Sfintei Cruci şi din duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci.

Domnul Hristos a venit cu un scop pe pământ şi scopul acesta i l-a arătat lui Nicodim, atunci când, vorbind faţă către faţă cu el, a spus că Dumnezeu a dat pe Fiul Său. Şi cum L-a dat? Cum a putut Dumnezeu să dea pe Cineva pentru noi şi Cine este Acest Cineva? Că de-asta este mare ziua Crucii, pentru că, atunci când ne uităm la cruce, nu vedem răstignit un simplu om, ci vedem pe Cel Care este răstignit ca pe Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă ceva din afara Sa ca să ne mântuiască pe noi, ci dă pe Cineva din chiar lăuntrul iubirii Sale, dă pe Cineva pe care-L iubeşte cu o dragoste mai mare decât orice iubiri: Acesta este Fiul Său.

Si apoi vedem cum se împlineşte acest lucru. Nicodim nu înţelegea, şi mulţi dintre noi nu înţelegem cum adică Dumnezeu dă chiar pe Fiul Său ca să mă mântuiască pe mine. Ce, e chiar aşa de grav? crucifixion2Pentru că noi ne uităm la vieţile noastre şi vedem că, de bine-de rău, ne merge bine. Că suntem oarecum aşezaţi, că avem un parcurs, o traiectorie pe care o putem controla, care este oarecum la îndemâna noastră, de care suntem conștienți sau mai puţin conştienţi, asta-i viaţa, ni se spune. Şi uite că vine cineva şi-ţi spune că pentru tine, pentru viaţa ta, pentru aparenta ta aşezare, Cineva a murit cu o moarte teribilă: moarte pe cruce. Şi că acest Cineva era Fiul lui Dumnezeu, Şi, dintr-o dată, parcă nu-ţi vine să crezi: “Cum adică, pentru mine s-a întâmplat asta? E chiar atât de grav?“.

Noi ne comportăm de cele mai multe ori ca acei bolnavi care nu ştiu că poartă într-înşii boli dintre cele mai grozave. Şi, dintr-o dată, de la o răceală sau de la o durere de cap, ajung la doctor şi doctorul le spune că au cine-ştie-ce boală cumplită. Şi lor nu le vine să creadă: “Cum adică, dar mergeam pe cele două picioare ale mele! Gândeam, vedeam, auzeam, mă mişcam încolo şi încoace, dădeam din mâini, exprimam păreri…!” Şi medicul spune: “Aşa o fi, dar erai grozav de bolnav și nu ştiu dacă mai ai câteva săptămâni de viaţă.Şi, dintr-o dată, totul se năruieşte. Pentru că luăm contact cu însăşi boala noastră fundamentală, care este moartea. Boala noastră fundamentală este moartea. De când ne naştem începem să murim. În noi se petrece ceva care ne duce inevitabil spre moarte. Există chiar spuse, tâlcuiri, care spun că cel mai sigur lucru din viaţa noastră este moartea.

Şi cum? Murim? Dar nouă ni se pare că suntem veşnici. Uitaţi-vă la noi cum acţionăm zi de zi: facem lucruri, mergem la serviciu, ne comportăm în familie ca şi cum n-am muri niciodată, și apoi, dintr-o dată, pac! se schimbă ceva. Şi Hristos a venit să se lupte cu această boală fundamentală a fiinţei omeneşti, pe care noi o ascundem și o ocultăm, încercând să ne păcălim: “Ei, poate n-oi muri chiar azi…! Poate mâine… Poate poimâine… Poate răspoimâine… Şi aşa mai departe. Hristos a venit să se lupte cu boala fundamentală a existenţei noastre, care este moartea. Şi noi, în Duminica Paştilor, asta spunem: Cu moartea pe moarte călcând. Şi Hristos n-e arătat cum adică poţi să biruieşti moartea prin moarte: prin Cruce! Prin Înviere!

purtarea cruciiNe-a arătat cum se întâmplă lucrul acesta, dar noi parcă vrem mai mult şi întrebăm: “Doamne, dar în viaţa de zi cu zi, cum adică? Cum vine asta, să-mi iau crucea?” Şi Hristos spune că trebuie omul să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Că, dacă Hristos a venit şi ne-a arătat cum se biruieşte moartea şi noi nu înțelegem nimic din asta, cam degeaba a venit Hristos pentru noi.

Evanghelia din duminica după Înălţarea Sfintei Cruci este concluzia celorlalte după Evanghelii: Hristos anunţă ceva, înfăptuieşte ceva şi apoi ne arată cum să facem şi noi lucrul acela. Şi cum putem face lucrul acesta?

Să se lepede omul de sine.

Există în noi un sine pe care îl considerăm foarte important. Când spun „eu”, de cele mai multe ori mă refer la acel sine. Este sinele acela în care îmi adun, ca într-un fel de întăritură, toate părerile mele, toate credinţele mele despre mine, despre ceilalţi, despre viaţă, în general; sunt lucrurile pe care le consider absolut importante și definitorii pentru existența mea. În acel sine, eu sunt stăpânul, sunt şeful, de acolo controlez eu totul. Și acest sine îmi dictează mie ce să fac, ce să cred, cum să mă comport. De multe ori ni s-a întâmplat ca, atunci când îi spun unui om să facă cutare lucru, să spune: Nu-mi spune tu mie, că ştiu eu mai bine…!Ăsta e sinele. Şi cred că ni s-a întâmplat ca, mergând uneori să primeşti un sfat, să ţi se spună: “Uite, aşa e bine!” şi ceva în tine să spună: Dar ce, eu nu ştiu cum stă treaba…? Acesta este sinele. Este sinele acesta cumplit care, într-un fel, ne protejează, chipurile, de celălalt, de ce ni se poate întâmpla, de hoţi, de oameni care ne vor răul, de duşmani etc etc. Ăsta este sinele.

Or, Hristos spune: Leapădă-te de sinele ăsta!

Cum adică, Doamne? Dar ăsta mă apără, mă protejează, cât sunt eu de tare și de bazat în afirmațiile mele, în credinţele mele, în gesturile mele, în actele mele!

Şi Hristos spune: Leapădă-te de el! “De ce?” Pentru că, dacă tu stai în întăriturile acestea sufleteşti, crezând că acolo e dreptatea ta, acolo e centrul existenţei tale, te înşeli. Te înşeli amarnic. Centrul existenţei tale, adevărul fiinţei tale, cerul alcătuirii tale lăuntrice nu este acest sine. Acest sine apare atunci când eu, chipurile, trebuie să mă protejez de cei care îmi vor răul. Dar faţă de Dumnezeu de ce trebuie să te protejezi? Este un Dumnezeu Care ţi-ar vrea răul?! Atunci de ce, când Dumnezeu zice: Iubeşte!, tu zici: “Lasă, că ştiu eu mai bine, că ăla mi-a făcut rău şi trebuie să-l ţin mine…!” De ce, atunci când Dumnezeu zice: Smereşte-te!, tu zici: “Cum adică? Eu am câteva şcoli! Dar sunt şi eu cineva în satul meu! În familia mea!” Când Dumnezeu zice: Roagă-te!, “Dar de ce să stau eu în genunchi? Ce prostie…

Ăsta este sinele, care, în relaţia noastră cu Dumnezeu, nu are ce căuta. Nu are ce căuta! Pentru că, dacă Domnul îţi spune: Fă asta, om bun!, nu ţi-o spune ca să te lase acolo, în sinea ta. Ci ţi-o spune ca să te scoată de acolo şi să-ţi arate ceva şi mai bun! E ca şi cum un bolnav s-ar duce la medic şi acela i-ar spune: “Ca să scapi de boala aceasta grozavă, trebuie să faci cutare şi cutare lucru.” şi tu spui: “Dar ce ştie el…Ştiu eu mai bine! De ce-mi spune medicul ăsta că trebuie să ţin regim, atunci când eu mă simt bine atunci când mănânc? Când beau?…Şi mergem la Hristos duminică de duminică, spovedanie de spovedanie, şi spunem: “Doamne, dă-mi vindecare!” şi Domnul spune: “Uite, asta fă ca să te vindeci!” şi noi ne întoarcem acasă şi o luăm de la capăt cum ştim noi. Hristos spune: “Leapădă-te de asta. Fă şi tu oleacă de ascultare! Oleacă.”

Să-şi ia crucea sa, apoi.

Vezi că nu-i uşor să-ţi iei crucea, pentru că această cruce este o parte crucea lui Hristos, apoi crucea ta. E felul în care crucea lui Hristos devine crucea ta.

Vedeţi, astăzi, să te duci în oraş sau chiar în sat şi să spui că eşti creştin, eşti privit aşa: “dar ce te-a apucat?…” Mi se întâmplă de multe ori să merg pe stradă în hainele călugăreşti şi oamenii să se uite ciudat la mine: “Ce mai caută şi ăsta aici…?” Găseşti articole prin ziare, te uiţi la televizor: “Păi ce să caute religia în şcoală…?“, auziţi, de parcă şcoala ar fi făcut religia, nu viceversa. Sau e vorba să se ajute de către stat cu câţiva bănuţi o biserică ce se construieşte: “Dar de ce să dăm bani acolo, când puteam să-i dăm în altă parte…?” Şi spunem că aşa-i în Occident. Eu aş vrea să iau din Occident lucrurile bune, dar n-aş vrea să văd biserici transformate în baruri, cum se întâmplă în Occident.

Atunci când oamenii încetează să mai respecte ceva, ajung să-şi piardă şi respectul faţă de ei înşişi. Şi singurele perioade din istoria umanităţii când oamenii au fost fără de religie au fost în perioada aceasta nenorocită, comunistă. Asta este consecinţa lipsei de legătură cu Dumnezeu. Şi acum lucrurile acestea ies din nou la suprafaţă. Şi spun asta pentru a vă arăta un mod pur contextual ce înseamnă să-ţi iei crucea: înseamnă să te duci la directorul şcolii unde învaţă copilul tău şi să spui: “Eu vreau ca puiul meu să înveţe religie!Nu rezolvă o oră pe săptămână mare lucru, dar e acolo şi rămâne acolo. Înseamnă să te duci la biserică şi să nu-ţi fie ruşine să intri în biserică pentru că te văd colegul sau colega. Înseamnă să te duci la o masă în timpul postului şi să zici: “Iartă-mă, iau de aici o roşie, dar nu mănânc și brânza, mulţumesc.” Asta înseamnă să-ţi iei crucea ta: să nu-ţi fie ruşine de ceea ce a crescut de-a lungul istoriei la umbra crucii.

Uită-te și tu, de-a lungul și de-a latul acestui pământ pe care îl numeşti ţara ta, pe care îl numeşti satul tău, pe care îl numeşti oraşul tău, şi vezi ce a scos acolo la iveală crucea şi o să descoperi numai prilejuri de bucurie şi de mândrie, dacă e vorba pe aşa. Lucruri pe care poţi să ţi le arăţi ţie, în primul rând, înainte de a le arăta străinilor, şi să spui: “Uite ce a făcut Dumnezeu cu istoria mea, cu civilizaţia mea, cu viaţa mea de fiecare zi! A scos la iveală lucruri atât de frumoase, atât de luminoase! De ce să-mi fie ruşine?” Că zice Domnul:

Dacă vă veţi ruşina de Mine, Se va ruşina de voi şi tatăl Meu Cel din ceruri.

Şi aş prefera orice, orice aş prefera, decât să mi se spună cândva, atunci când se va decide şi se va separa binele de rău, să mi se spună: “Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti! Ce folos dacă te ştie nu-ştiu-care sau nu-ştiu-cine, că eşti tu mare şi tare, dacă nu te ştie Dumnezeu? Şi Dumnezeu aşa ne ştie, văzându-ne cum ne purtăm crucea, aşa ne vede și aşa ne recunoaşte, pentru că aşa a făcut Fiul Său. Dumnezeu ne recunoaşte pentru că suntem după chipul Fiului Său! Dumnezeu ne vede, pentru că ne comportăm aşa cum S-a comportat El! Că nu e fapta mea bună, nu-i credinţa mea extraordinară, dacă aceasta nu este în Hristos Iisus. Ca, atunci când mă duc la Domnul, să spună: Uite, acesta este cu Fiul Meu, este prietenul, este prietena Fiului Meu!

purtarea-crucii-3Apoi Hristos zice:

şi să-Mi urmeze Mie!

Aţi văzut cum Îi urmăm noi Fiului lui Dumnezeu? Făcând oleacă de ascultare, bucurându-ne de credinţă şi înfăptuind în fiecare zi cele pe care Domnul le-a făcut. Şi punându-ne problema, punându-ne întrebarea, când sunt în situaţia de a decide sau de a face ceva:

Cum ar fi făcut Domnul nostru Iisus Hristos? Cum ar fi rânduit El lucrurile în situaţia aceasta concretă, cu care mă confrunt eu?

Şi, dacă îţi dai un răspuns, să fie unul care să-L bucure pe Dumnezeu şi care să fie conform cu învăţătura şi cu Evanghelia pe care El a predicat-o. Şi să nu-ţi fie ruşine, omule! Este atât de multă bucurie şi atât de multă slavă în a-I urma lui Hristos, e ceva extraordinar!

Mărturisea unul din fraţii părintelui Ilie Cleopa că, înainte de a muri, se spune că a avut un vis pe care l-a mărturisit celor mai duhovniceşti din mănăstirea Sihăstria. Spune că într-o câmpie mare a văzut un flăcăuaş, un tinerel, cu o cruce în spate, și mulţime multă de popor care-l însoţea. Aşa de dragă îi era imaginea aceasta! A văzut cum flăcăuaşul acela era urmat cu bucurie de bărbaţi şi de femei, de copii şi de bătrâni, şi mergeau spre un orizont luminos, spre ceva atât de frumos şi de atractiv, încât a spus:

Vreau și eu să vin! Vreau să fac și eu parte din mişcarea asta din jurul Tinerelului!

Cred că vă daţi seama Cine era Acel Tânăr cu crucea în spate. Şi cred că vă daţi seama şi ce trebuie să facem noi ca să fim şi noi cu adevărat orientaţi spre acel orizont luminos şi frumos care ne cheamă, spre orizontul Împărăţiei lui Dumnezeu.

De aceea şi Evanghelia duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci se termină cu cuvintele:

Că sunt unii dintre voi care nu vor muri până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Aţi văzut ce frumos? Împărăţia lui Dumnezeu vine către noi, numai noi să fim oleacă deschişi, să fim acolo, să fim “pe fază”, să fim disponibili pentru această Împărăţie a lui Dumnezeu. Aşadar, să luă aminte la aceste cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a pus la inima noastră. Să vedem dacă în viaţa noastră există părţi rele din acest sine, să vedem de ce au apărut acestea, să le dăm oleacă la o parte şi să vedem ce spune Dumnezeu îl legătură cu asta.

Să vedem, după aceea, cum pot eu să-mi iau crucea în fiecare zi şi cum pot să fiu mărturisitor în credinţa mea, ca să arăt că nu mi-e ruşine de ceea ce lui Hristos nu i-a fost ruşine. Şi, după aceea, să merg pe drumul acesta spre Împărăţie, pentru că ăsta este “proiectul” care ne-a adus la viaţă, este proiectul datorită căruia stăm aici, în faţa lui Dumnezeu, şi este “proiectul” de dragul căruia de multe ori suferim şi batjocură, şi sprâncene ridicate sau încruntate, suferim şi un cuvânt rău, poate şi o ironie, dar le suferim cu bucurie, că scris este:

Bucuraţi-vă și vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

Amin”.

68625

Legaturi:

***


Categorii

2. Special, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Luarea Crucii si urmarea lui Hristos, Parintele Hrisostom Radasanu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la ““Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: IMBRATISAREA LUI DUMNEZEU. PS Benedict Bistriteanul: CRUCEA – declaratia de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. IZOLARE, FRICA, DEZBINARE vs. SLUJIRE SI PARTICIPARE LA SUFERINTA APROAPELUI (video + text) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate