Parintele Andrei Coroian: MEDITATII IN OGLINDA SFINTEI CRUCI (audio, text) – COPIII LUI DUMNEZEU SI FIII MAICII DOMNULUI: “Dumnezeu duce crucea păcatelor omului, Maica Sfântă poartă crucea umanităţii… Dumnezeu dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu”

***

Predica Arhim. Andrei Coroian la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci (7 sept. 2014):

Transcriere partiala (~de la min. 23):

“[…] Sfânta Cruce să ştiţi că este şi oglinda vieţii omului. M-am pus în situaţia asta şi am spus: dacă mi-aş face Crucea Domnului Hristos ca o oglindă şi, toată ziua, în loc să mă uit în oglindă, să mă uit la Cruce şi să mă uit la Domnul Hristos răstignit pe Cruce. Şi să ştiţi că, privind la ea, multe gânduri îţi vin. De regulă, călugării, când merg la mănăstire, ani de zile nu se uită în oglindă. În loc de oglindă au ceva scris acolo de un Sfânt Părinte, ca să-şi amintească întotdeauna; oglinda vieţii omului e rugăciunea, e lumina Domnului Hristos. Şi atunci, din multe meditaţii, am rămas la trei concluzii. Şi am zis că trei lucruri ar putea omul să înţeleagă în faţa Sfintei Cruci şi la trei lucruri ar trebui să mediteze.

În primul rând să se gândească la cât de mult îl iubeşte Dumnezeu şi cum Îşi duce Dumnezeu crucea. Păi, de multe ori, noi nu ne ducem crucea, ne ferim de ea, vrem o viaţă cât mai uşoară, mai comodă, pentru noi, pentru copiii noştri, pentru ai noştri. Dar Dumnezeu nu face aşa. Dumnezeu Îşi duce crucea. Dumnezeu a creat lumea aceasta din dragoste, dar omul a păcătuit şi s-a lepădat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu duce crucea păcatelor omului şi a suferințelor omului în istorie, în prezent, o duce El şi nu se leapădă de el [de om] şi mii de ani nu s-a lepădat de el şi, ca atare, cu cât omul păcătuia mai mult, cu atât Dumnezeu îl iubea mai mult. Şi, când a ajuns omul la culmea păcatului, încât nu mai putea să trăiască, că s-ar fi pierdut de tot omenirea, atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui. Şi S-a întrupat şi a luat el păcatul asupra Sa. Deci acesta e primul gând: când te gândeşti cât de mult iubeşte Dumnezeu şi cum Îşi duce Dumnezeu crucea şi nu ne-o ducem noi sau ar trebui să ne-o ducem noi.

Apoi mai este ceva: crucea, să ştiţi, este indispensabilă, nu te poţi [eschiva, debarasa] de ea. Cine vrea să scape de cruce să ştiţi că nu reuşeşte. De cruce niciodată nu vei putea scăpa pentru că omul e făcut în formă de cruce şi, înainte de a fi ceva, a fost crucea. Crucea e simbolul dragostei şi al Sfintei Treimi. Şi, când se va sfârşi lumea aceasta, pe cer va apărea semnul Sfintei Cruci şi al sfârşitul lumii acesteia, în mijlocul raiului, pomul vieţii, va fi crucea. Orice ai face, tot crucea, nu scapi de cruce. Omul nu poate să evite crucea. Singura lui datorie, singura lui soluţie este să-şi unească crucea lui cu crucea lui Dumnezeu, cu crucea Domnului. Şi atunci crucea devine uşoară, ea poate fi dusă. Domnul Hristos te ajută să-ţi duci crucea.

Dacă vrei să te împotriveşti – şi vedeţi dumneavoastră că lumea aceasta a noastră, modernă, are acest duh al comodităţii, care se împotriveşte efortului, suferinţei, nu-şi ia crucea, cum o luau mai demult bunicii şi vedeţi cât de greu se trăia mai demult – te pui de-a curmezişul lui Dumnezeu şi faci tot o cruce. Dar crucea aceasta este o cruce de suferinţă fără sens, fără rost. Că vedeţi dumneavoastră câţi oameni suferă fără rost, dar nu ştiu să sufere cu bucurie, cu plăcere, cu Domnul Hristos. De suferinţă nu scapă nimeni, nimeni nu scapă de boli, de necazuri, de sărăcie, orice ai face. Dar, dacă te pui de-a curmezişul, nu-ţi uneşti sufletul cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos, să ştiţi că, de fapt, faci crucea împotrivirii, a potrivnicului, celui rău, a contrariului.

Acestea sunt gândurile pe care ai putea să le ai în faţa Sfintei Cruci. Şi m-am mai gândit la un lucru. Cred că în faţa Sfintei Cruci, dacă fiecare dintre noi, măcar cinci minute sau zece minute sau jumătate de ceas am sta înaintea ei şi ne-am uita în ea ca într-o oglindă şi ne-am gândi la Domnul răstignit şi ne-am gândi la toată viaţa Lui, cred că am reuşi nişte lucruri pe care nu le reuşim altfel în viaţa noastră. Mai întâi am reuşi să ne împăcăm cu Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu e Cel Care ne împacă cu Dumnezeu Tatăl, numai El ne poate împăca cu Dumnezeu Tatăl. Pe Dumnezeu nu poţi să-L cumperi cu bani, dar pe Domnul Hristos poţi să-L cumperi degeaba. El Se lasă cumpărat pe degeaba, El e o “mită” pe care o iei gratis şi o dai lui Dumnezeu Tatăl. E o “mită” fără de care nu ne putem mântui. El S-a dat cumva ca o “capcana” pentru diavolul, ca o “pastilă” prin care diavolul moare şi ca un “medicament pin care noi trăim.

Şi apoi vedeţi că Domnul Hristos nu numai că ne împacă cu Tatăl. Crucea are o verticală, asta înseamnă unirea umanităţii cu Dumnezeu, dar crucea are şi două braţe orizontale şi Domnul Hristos Îşi deschide mâinile pe cruce. Ce înseamnă aceasta? Întâi că El ca Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu, îmbrăţişează toată lumea, iar, în al doilea rând, că uneşte toată lumea împreună. Noi de ce am venit aici? Ca să ne unim împreună! Să-i iertăm pe cei pe care nu i-am iertat, să-i iertăm pe cei care credem că ne-au făcut rău, să-i iertăm şi să trăim în unitate şi în această unitate să putem să urcăm spre Dumnezeu. Numai în această unitate se poate. Să ştiţi că nu poţi să mergi către Dumnezeu dacă nu-l ierţi pe aproapele tău, dacă nu-l ierţi pe cel care-ţi face rău şi dacă nu înmulţeşti pacea în lume. Trebuie nu numai pe tine să te împaci, trebuie şi pe alţii să-i împaci! “Noi si voi”. Voi sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Copii ai lui Dumnezeu nu sunt toţi din lume, botezaţi sau creştini.

V-aţi pus vreodată problema pe câţi oameni aţi împăcat și pe câţi i-aţi făcut fii ai lui Dumnezeu? Când ştii că nişte vecini de-ai tăi nu se înţeleg, tu ar trebui să mergi şi să duci veşti bune de la unii la alţii, [la limita], chiar dacă veştile nu există, să le inventezi şi să spui: ia uite ce-a zis badea Grigore, a zis că dumneata eşti cel mai bun om şi cel mai vrednic, şi aşa mai departe, şi mergi şi-ţi spui. Şi după aceea el se minunează, nu-i vine să creadă. Şi te duci şi spui: ia uite ce-a zis badea Vasile, că badea Grigore e cel mai vrednic om din sat, și aşa mai departe. Și faci aşa de două-trei ori şi o să vedeţi cum se poate face pace şi poţi împăca pe cineva şi te comporţi ca un fiu al lui Dumnezeu. Căci calci pământul lui Dumnezeu şi tot ce-i al lui şi ai cerul deasupra şi respiri aerul lui Dumnezeu. Ştiţi că există în Pateric o întâmplare, un călugăr tânăr a făcut un asemenea lucru cu doi mari duhovnici. Asta putea fi şi cu doi mari doctori sau cu doi academicieni. Şi unul avea un corp de chilii liber şi l-a primit pe altul, care n-avea. Şi, după ce l-a primit acolo, cel care n-avea a ajuns vestit şi primea mii de oameni. Şi atunci gazda s-a supărat că îi ia toţi credincioșii, că toţi se duc la el şi l-a trimis pe ucenic să-i spună ca până sâmbătă să plece, că l-a ţinut suficient degeaba, să mai meargă şi în altă parte. Dar ucenicul s-a dus la celălalt bătrân şi i-a spus:

“Părintele meu m-a trimis să te întreb ce mai faci. Tare-i îngrijorat de sănătatea dumitale şi de viaţa dumitale. Tare îi eşti drag.“

Iar bătrânul a zis:

“Spune-i că-i mulţumesc, de trei ori îi mulţumesc că mi-a dat şi casă, m-a dat şi masă şi de doi ani mă ţine fără bani şi acum se şi îngrijeşte de mine!”

Şi atunci ucenicul s-a întors. Părintele lui l-a întrebat:

“I-ai spus?”

“I-am spus, părinte. Până duminică pleacă.”

Dar miercuri a văzut că acela nu plecase. Şi merge ucenicul încă o dată şi-i spune:

“Părintele meu a spus că sâmbătă vrea să luaţi o masă împreună şi să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Dar nu-ţi face probleme că dumneata n-ai bani să plăteşti masa, eu o plătesc!”

Aşa a făcut. Şi a venit sâmbătă şi n-a plecat. Şi părintele i-a spus ucenicului:

“Uite, dacă nu pleacă, duminică, când se termină slujba, eu, aşa bătrân cum sunt, cu toiagul mă duc şi-i spun altfel să plece.“

Atunci ucenicul, după ce sâmbătă a luat peşte, alimente, a pregătit o masă deosebită, duminică s-a dus un pic înaintea părintelui şi i-a spus bătrânului:

“Părintele meu vine acum să te mângâie. Hai să ieşi înaintea lui să-l întâmpini!”

Şi bătrânul care era găzduit i-a ieşit înainte celui care-l găzduise şi îi săruta picioarele:

“De atâta timp mă ţii aici gratis şi acum ai atâta dragoste, te îngrijești de sănătatea mea, mi-ai făcut ospăţ și atâtea. Cum îţi voi răsplăti?”

Şi îi curgeau lacrimile de mulţumire şi de recunoştinţă neîncetat. Şi, în momentul acela, în faţa lacrimilor lui şi a iubirii lui recunoscătoare, demonii mâniei şi ai invidiei au fugit din celălalt şi s-a pus şi el în genunchi şi a uitat de toată răutatea şi au mâncat împreună şi s-au veselit şi pe veci au rămas prieteni, ca fraţii. Şi, după ce a trecut o vreme, bătrânul care îl găzduise pe celălalt î-a spus ucenicului:

Tu nu i-ai spus nimic din ce ţi-am spus eu? Eşti mai înţelept ca mine, tu ar trebui să fii părinte şi eu ţie ucenic.

Vedeţi, dragii mei, ce înseamnă să fii fiu al lui Dumnezeu? Ca să fii fiu al lui Dumnezeu nu contează ce vârstă ai. Poţi să fii tânăr, bătrân sau copil. Când privim crucea să ştim că avem şi această datorie de creştini.

Şi mai este o datorie. Dacă privim sincer crucea şi cineva ar sta cu un caiet în mână să noteze ce-a făcut Dumnezeu şi ce-am făcut noi, Dumnezeu este Stăpânul de drept al acestei lumi şi al acestui pământ, El le-a făcut [pe] toate. Omul este stăpân asociat, care trebuie să respecte contractul pe care l-a făcut cu Dumnezeu la început şi programul lui Dumnezeu. Ei, omul nu-l respectă, dacă aţi văzut pe parcursul istoriei, Dumnezeu întotdeauna S-a ţinut de cuvânt şi omul s-a ţinut tot mai puţin de cuvânt. Şi, dacă ai face o paralelă contabilă, ai vedea, de fapt, câte datorii are omul şi câte plusuri sau surplusuri are Dumnezeu. Si vreau sa va amintesc numai cateva. Le-am gandit in urma cu cativa ani si va spun acum numai cateva:

La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere [ucidere de prunci], iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. [De aceea, tinerii trebuie sa pastreze curatia, fecioria, pana la casatorie, sa fie ca ingerii lui Dumnezeu. Noi, ca duhovnici, avem sute de tineri cu deceptii in dragoste. Fete la 14-15 ani care au schimbat nu stiu cati pana acum… si au niste suferinte, saracele, de parca ar  fi casatorite de 30 de ani… Copila de 15 ani. Te doare sufletul, va spun! Numai noi stim prin cate trecem, ca “mame-duhovnici”. Din cauza necuratiei din lume.] Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă unora mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare…

Vedeti ca lumea asta e plina de idoli! Europa L-a scos pe adevăratul Dumnezeu odată cu Revoluţia Franceză din politică, din şcoală, din filosofie, din artă, din cultură, de peste tot. Dumnezeu e undeva pe margine. Ei, din acel moment Europa s-a umplut de idoli, în toate domeniile – in arta, in sport, in muzica, vedeti toate aceste “staruri” si “megastaruri”. S-au facut pe ei idoli! Prin aceşti idoli nu se mai mântuiesc, ci se pierd oamenii.

Chiar şi în aceste condiţii, Dumnezeu propune oamenilor reconciliere. Reîmpăcare. Adică noi am păcătuit, oamenii au păcătuit, au greşit, şi tot Dumnezeu vine cu pacea! Tot El zice:

Hai să ne împăcăm, hai să ne iertăm, hai să ne curăţim, hai să ne sfinţim, măcar de acum înainte să trăim!

El ne-a dat să ne purtăm crucea şi prin cruce să ne mântuim, prin suferinţă, pentru păcatele noastre, uneori şi prin suferinţe pe nedrept, dar El, ca să avem model şi ca să avem ajutor, ne-a dat-o pentru aceasta pe Maica Sa. Maica Sfântă e cea care poartă crucea desăvârşit, crucea umanităţii, crucea Bisericii, crucea noastră personală, aşa cum şi-a purtat crucea ei. A purtat crucea când Domnul Hristos era pe cruce. Ea n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul. Şi-a purtat crucea de Maică a lui Dumnezeu şi a suferit, i-a curs sânge din ochi când Domnul Hristos a fost răstignit, atât a durut-o inima. Tot ce-a suferit Domnul în trupul Lui, Maica Domnului a suferit în inima ei. Şi spune că numai Duhul Sfânt a întărit-o, că ar fi murit de durere. Domnul Hristos era pe cruce ştiind dragostea ei şi puterea ei. El l-a chemat pe Sf. Ioan și i-a spus un lucru, vă rog să-l ţineţi minte pe vecii vecilor:

Fiule, iată mama ta!

Şi ei i-a zis:

Iată fiul tău!

De ce i-a spus aşa? Nu i-a spus: “Iată mama Mea!”, ci “Iată mama ta!”. Deci ea e mama noastră de atunci! El S-a înălţat la ceruri, stă de-a dreapta Tatălui, nu mai are nevoie de ocrotire, de ajutor. Dar noi avem! De atunci, Maica Domnului s-a făcut ocrotitoare a creştinătăţii.

În Săptămâna mare, când Domnul Hristos a stat pe cruce, a fost răstignit, ne-a dat-o pe Maica Sa, iar în vinerea din Săptămâna Luminată ne-o dă pe Maica Domnului ca Izvor al Tămăduirii. Că ea era Biserică înainte de Biserică, era sfinţită înainte de Pogorârea Duhului Sfânt. Şi avea toate darurile care sunt în Biserică. Şi ea are atâta putere nebiruită, dar are şi dragoste și delicateţe de mamă. Are acest dat ca o mamă care-şi creşte copilul şi îl îndrumă când e micuţ, aşa ne poate duce ea pe noi. De aceea Domnul Hristos ne-a dat-o, că ştia că noi greu ne putem duce pe cale. Dar mama, cu blândeţea ei, cu lacrima ei, cu răbdarea ei, cu curăţia ei, te duce mai uşor pe calea aceasta şi ne ajută să ne ducem crucea.

De aceea s-au îngemănat și sunteţi voi fericiţi că avem îngemănare între cruce și Maica Domnului. Maica Domnului ne duce de mână. Şi nu lasă Maica Domnului, să ştiţi, pe nimeni să se piardă. Ea e nădejdea celor deznădăjduiţi. Şi pentru cei care merg în iad – că acolo e deznădejde – ea are milă de ei şi dă şi acolo un pic de nădejde uneori. Sau pe cei care trădează şi ajung părăsiţi de toţi, nici pe ei nu-i părăseşte, atâta dragoste are. Ea are această capacitate de a iubi pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni. Aşa cum mama îl iubeşte pe copil, oricât de rău ar fi şi parcă, cu cât e mai rău şi mai nenorocit, cu atât îl iubeşte mai mult. Aceasta e Maica Domnului. Ea e mereu, mereu cu noi, apărătoarea noastră şi întăritoarea şi ocrotitoarea şi dulceaţa noastră şi viaţa noastră şi aşa, uşor, ne duce.

Ea, Maica Domnului, s-a înălţat la cer. Dar în cărţile noastre apar de peste 134 de ori momente în care Maica Domnului s-a arătat unor oameni sfinţi. Şi asta înseamnă că ea nu ne-a părăsit, ea este cu noi. Dar nu numai prin aceste arătări către oameni sfinţi, care nu sunt mulţi, oamenii sfinţi sunt unul la o generaţie, dar Maica Domnului e prezentă prin orice rugăciune către ea, prin orice cântare către ea, prin orice icoană a ei. Şi ea mult mântuieşte prin icoanele ei şi poporul, şi comunităţi mari sau mici şi oameni personal.

În timpul comunismului, în Republica Iugoslavia, Serbia de astăzi, un părinte a povestit acest lucru: o femeie, prin anii ’83-’84, învăţătoare sau profesoară, avea o fiică de 13 ani, clasa a şaptea, bolnavă. Și fiica era pe moarte. Femeia nu se rugase niciodată în viaţa ei, dar avea o icoană moştenire de la părinţi pe care o considera ca pe un obiect de patrimoniu. Și a venit comisia de medici şi i-au spus:

fetiţa ta nu mai trăieşte mai mult de 48 de ore. Numai un miracol ar putea-o salva. Dacă ar transpira în boala ei ea ar scăpa.

Atunci această femeie, care nu se rugase niciodată în viaţa ei, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului și a zis:

Maica Domnului, tu, care ești mai mamă decât toate mamele, care ştii ce înseamnă să ai un singur copil şi să-l pierzi, tu ştii ce durere are o mamă când îşi pierde singurul copil. Te rog, fă o minune, fă un miracol cu fiica mea şi eu îţi promit că de azi înainte eu o să-mi schimb viaţa şi o să trăiesc în credinţă pentru tine!

Şi, după ce a căzut în genunchi, a apărut comisia de medici şi s-au dus s-o mai verifice pe fată o dată. Şi în momentul acela fetiţa era lac de transpiraţie, dar albă, frumoasă, transfigurată şi i-a spus mamei ei că nu mai simte nicio boală. Şi medicii şi-au dat seama că aici a avut loc un miracol. Iar femeia a izbucnit în lacrimi şi a început să plângă şi le-a spus după un timp că acest miracol îl făcuse Maica Domnului prin rugăciunile ei. Era rugăciunea unei femei care nu se rugase! Şi de aceea să ştiţi, când nu te-ai rugat niciodată sau ai uitat să te rogi Maicii Domnului, ai necinstit-o, Maica Domnului nu se va lepăda de tine. Chiar dacă te rogi prima dată în viaţa ta. Ea zice că se supără doar pe acei oameni care o ocolesc, care nu vin la ea, care trec pe lângă ea.

Ştiu din lumea musulmană turci care s-au rugat Maicii Domnului şi ea i-a ajutat, i-a salvat. Scrie în cărţile sfinte despre o turcoaică singură, văduvă, care își lăsa copiii, când mergea la câmp, Maicii Domnului să-i îngrijească. Punea icoana în bucătărie şi zicea: <Asta e mama voastră! Vă ţineţi de ea!> Şi, odată, când s-a dus la câmp, copiii au dat foc la casă, cum se întâmplă cu copiii mici. Şi casa era arsă şi oamenii i-au spus: <Unde ţi-s copiii? Că casa ta a ars, e numai scrum!> Şi ea a zis: <Nu se poate, i-am lăsat Maicii lui Iisus, Dumnezeului creștinilor, nu se poate să mi-i fi pierdut!> Şi a mers cu nădejde. Iar din dărâmături un singur zid rămăsese, dintre bucătărie şi casă, cam de vreo doi metri de înalt, pe care era atârnată icoana Maicii Domnului. Şi copiii stăteau frumos sub icoană, neatinşi.

Asta e Maica Domnului. Nu există vreo rugăciune care să nu o îndeplinească. Ştiţi că Maica Domnului ocroteşte sate, mănăstiri, dar şi popoare. Sunt atâtea istorisiri. Şi poporul nostru este apropiat Maicii Domnului pentru că este numit “grădina Maicii Domnului” şi ea ne iubeşte și ne ocroteşte atât de mult pentru că sunt atâţia oameni care o iubesc şi o cinstesc. Dar să ştiţi că asta e la toate popoarele! De exemplu, din istoria poporului rus ştiu că ea a intervenit de trei ori decisiv în istoria acestui popor. La 1354, într-o luptă cu tătarii, după două luni de tatonare, nu îndrăzneau să atace. Şi a primit descoperire un sfânt să ducă icoana Maicii Domnului şi să le-o arate tătarilor şi să cânte cu toţi Apărătoare Doamnă. Şi în momentul în care au cântat, tătarii au fugit îngroziţi şi în veci n-au mai călcat pe acolo. Fără nicio picătură de sânge. Acelaşi lucru s-a întâmplat și în 1810, când Napoleon era aproape să cucerească Moscova. Şi acelaşi lucru au făcut cu icoana Maicii Domnului de la Vladimir. Şi în 1944, când Hitler era la 60 km de Moscova, Stalin şi-a adus aminte că poporul rus are o credinţă şi are un Dumnezeu. Şi l-a rugat pe patriarh să scoată icoana Maicii Domnului de la Vladimir. Şi au pus-o în elicopterul cu care înconjurau Moscova. A dat Maica Domnului un ger că a înghețat motorina în tancurile germane şi nu s-au putut apropia. Şi sunt atâtea cazuri, să ştiţi.

Când privim la cruce, în primul rând privim la Domnul Hristos; nu concepem crucea fără Domnul Hristos, dar nici pe Domnul Hristos nu-L concepem fără cruce. Şi, privind la Domnul Hristos, ne gândim la curăţia Lui, la bunătatea Lui, la smerenia Lui, la dragostea Lui, la iertarea Lui, la îmbrăţişarea Lui. Dar noi ştim că, în bunătatea şi în dragostea Lui, ne-a dat şi Crucea ca semn şi ca simbol, ca putere mântuitoare care să ne ocrotească şi ne-a dat-o pe Maica Sa ca pe un toiag care ne ține de mână şi ne ocrotește şi ne duce la mântuire. Ştiţi că, în rugăciunile de seară, este atât de frumoasă acea rugăciune:

Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmașii Lui, să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topește ceara de faţa focului, așa să piară diavolii de la faţa celor ce iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii…

Şi zicem către Maica Domnului şi către Sfânta Cruce, aşa ne adresăm:

O, Preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Amin“.

Legaturi:

 ***