POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”

– 21 de ani de la adormirea intru Domnul, 50 de ani de la botezul din temnita

Cititi si:

***

Nu-L credem, nu ne credem…

“5 Martie 1960

Duba ne-a adus, mergînd încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prînz. Coborîm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, carură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Ii face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.

Totul — ca de atîtea ori în atîtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încît nu pare a fi real. Incîntătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrînit, numai oase, blînd, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frint de oboseală.

Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive:

Pentru că am scăpat în sfîrşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintai întîlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă.

Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L. [Sandu Lazarescu], fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Imi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strinşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Ii răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. Îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent – cunoaştem dintr-odată şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covîrşesc. Îl întreb pe Sandu — iar de-l copiez pe Sfintul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat – dacă nu vede şi dînsul pe buzele mele zîmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece in strimtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.

Purtarea gardienilor la şerpărie e atît de rea, atmosfera atît de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atît de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă atît de limpezi, încît nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc.

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cîrje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stînă de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amîndoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.

– Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.

***

7 Martie 1960

“Mi-a făcut vînt înăuntru. Acum stau încremenit lîngă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţămînt de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rinduri de paturi de fier care se ridică pînă aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scînduri, dincoace de care sunt gratiile. In spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede, în colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atît. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri – ce-mi par nesfîrşite – de bocanci.

Cîteva sforăituri vînjoase nu rup tăcerea adîncă, asemenea norilor izolaţi care nu covîrşesc unitatea cerului violent albastru. Cîte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.

Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în mînă dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.

După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept privirea în jos şi dau de un amestec de huma, ciment, pietriş şi noroi. Incăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.

(Premoniţiunile nu sunt întotdeauna valabile. N-am ştiut în pragul bombei aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă în bifurcat vîrtej de sforăială şi tăcere, că într-însa voi găsi acces la fericire).

Deocamdată îmi plimb iar ochii în sus şi în jos, în dreapta, în stînga, pretutindeni, stăruitor, speriat.

Lumină şi gol.

(Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fecior al dimineţii. Winston Smith în 1984: In locul unde nu e întuneric, in the place where there is no darkness – şi ce se dovedeşte a fi acel loc: camerele de anchetă şi de închisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu lumină, dar ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o scapără căderea îngerului Lucifer, cînd l-a văzut Domnul cum se prăbuşeşte, fulger, în adîncimi).

Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stînga, pe rîndul cel mai înalt, o mînă a ridicat un deget şi-mi face semn să urc. Să urc – dar cum? Mîinii – care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune – i se alătură o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa pînă sus ţinîndu-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă prismă cromatică decît a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot pe muteşte să mă întind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: culcă-te o ţîră că nu mai e mult.

–  Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mîntuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veţi crede”. Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim sa-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămîne a face decît, urmîndu-i pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?

[a se vedea, apropo de asta, si: Suferintele unui sfant, n.n.]

– Nu trec, îmi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot mai mult decît asurzitor; al aştrilor acelora sfârîmaţi care în Le Napus de Leon Daudet provoacă dispariţia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larmă dementă; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, mă va trezi la cinci, ba şi cîteva minute mai devreme, din groază anticipativă. Iureşul acesta sonor – de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? – pătrunde pînă-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului şi-şi stabileşte bîrlogul în locuri neştiute ale fiinţei.

Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se împlinesc pe loc. Abia încetează rafala de trîmbiţe că vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici.

Ştiu, în mijlocul tumultului care se iscă în celulă după ce ia sfîrşit deşteptarea, cînd o mare de chelii umple spaţiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi format o coadă ca de cometă, ştiu că am încăput în mîinile Dumnezeului celui viu.

– I trust I make myself obscure, trag nădejde că-s greu de înţeles, vreau să sper că nu mă exprim prea clar.

– Călugărul meu e basarabean. E un om tînăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc – bat fierul cît e cald – să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. (…)

Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai cîteva lecţii de catehizare şi le facem şezînd pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lingă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amîndoi în uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pîrnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice (…)

Mîncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mîncarea e incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întîi e nevoită să termine repede ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua. Dar cum să mănînci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorît viaţa monocelulară pe pămînt? Mai toată mîncarea rămîne în gamele; e turnată în tinetă, care se umple ochi. Spălarea vasului în care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (…) Cădem, Al. Pal. şi cu mine, de rînd la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţa; apa – apă rea, puturoasă, viermănoasă – e foarte puţină. Avem de spălat în cîteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de arpacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemînare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune.

(Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal).

– N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

H. C. Wells în The Research Magnificient: două mari forţe: frica şi aristocraţia. Acum îl înţeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decît un singur lucru, decît unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz.

(…)

— Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuită, a unei balii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mîinile pe ceafa cînd se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm balia. Ba mai mult, mîncarea pentru seria doua întîrzie ca niciodată, aşa că Al. Pal. şi cu mine putem prezenta atunci cînd ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice curăţate.

Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat alături de Ioana d’Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi eu în locul Tău şi Tu într-al meu”.

(extrase din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

***

Documentar TVR: N. STEINHARDT – ARHEOLOGIA REGASIRII

*

Va recomandam si: