In pragul dictaturii? Proiect de lege care RESTRANGE DRASTIC DREPTUL LA PROTESTE

Textul primit pe mail:

Referitor la proiectul legii adunărilor publice, iniţial voiam să vă trimit ceva în genul unui comentariu pe articole (o boală a juriştilor), doar că textul ar fi devenit mult prea amplu şi tehnic şi s-ar fi pierdut din vedere esenţialul. Important pe acest subiect mi se pare a fi:

1. Abrogarea expresă a dreptului garantat de art. 1 din legea în vigoare: libertatea cetatenilor de a-si exprima opiniile politice, sociale sau de alta natura, de a organiza mitinguri, demonstratii, manifestatii, procesiuni si orice alte intruniri si de a participa la acestea este garantata prin lege. Acest drept rămâne garantat de art. 30 din Constituţie: “mitingurile, demonstratiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere si se pot organiza si desfasura numai în mod pasnic, fara nici un fel de arme“, însă dreptul propriu-zis va fi garantat în forma sa condiţionată, în care o adunare publică trebuie să fie aprobată, iar nu în forma în care este prezent în vigoare, când, teoretic, se pot organiza adunări publice cu o notificare prealabilă a administraţiei publice locale, obligată la rândul ei să informeze Jandarmeria şi să-şi dea concursul pentru a înlătura deficienţele de organizare.

2. Inlocuirea obligaţiei de a notifica organizarea unei adunări, cu obligaţia de a obţine o APROBARE din partea autorităţiilor. Este cea mai gravă modificare, atât din punctul de vedere concret al instituţiei juridice astfel introduse (aprobarea prev. de art. 9 din proiect), dar totodată, gândindu-ne la criteriile (art. luate în considerare pentru acest act de jurisdicţie, la “drepturile” şi obligaţiile ce vor incumba organizatorilor şi participanţilor, dar şi la rolul atribuit instituţiilor cu atribuţii în menţinerea ordinii publice sau, după caz, securităţii naţionale).

Criteriile despre care fac vorbire, sunt strâns legate de o noutate legislativă întrodusă în acest domeniu, cea a prezumării factorului de risc pentru adunările publice. Acest concept a fost şi până acum utilizat de către forţele de ordine, conform metodologiilor interne, însă transpunerea sa în dreptul material prezintă consecinţe nefaste pentru “democraţia” noastră. Spre exemplu, multele criteriile de evaluare a factorului de risc pentru o adunare publică, prevăzute la art. 5, pot conduce oricând la o clasificare abuzivă a unei adunări într-o categorie sau alta, în funcţie de capriciile instituţionale de moment. Teoretic, evaluarea propriu zisă, se va efectua după alte norme/metodologii ce vor fi emise, în urma promulgării, însă deja intrăm prea mult în detalii. Deşi momentan, nu este necesară obţinerea unei aprobări pentru organizarea unei adunări publice, practic, prin utilizarea extensivă/abuzivă a art. 10 din legea 60/1991 în vigoare, s-a ajuns la o situaţie de fapt identică (art. 10 – Primariile pot, cu consultarea organului local al politiei, sa interzica organizarea adunarii publice, daca detin date din care rezulta ca desfasurarea acesteia ar duce la incalcarea prevederilor art. 2 sau daca, in perioada, locul si pe traseele unde aceasta ar urma sa aiba loc, se executa lucrari edilitargospodaresti de amploare.). În acest sens, prezentul proiect vine doar să legitimeze/legifereze abuzul instituţionalizat.

3. Tentaţia în cazul acestui proiect este să comparăm noutăţile de text apărute în varianta propusă faţă de legislaţia în vigoare. Surprinzător pentru un neiniţiat, ele nu ar fi atât de multe. Problema este, că prin transformarea obligativităţii informării în obligativitatea aprobării, obligaţiile care incumbau organizatorilor/participantilor (a căror nerespectare se sancţionau contravenţional, dar personal/individual) devin criteriu în funcţie de care se judecă legalitatea/conformitatea adunării propriu -zise, deci capătă un caracter colectiv şi vor fi avute în vedere la momentul aprobării acţiunilor ulterioare. Totodată, dacă acum Primariile municipale, orasenesti sau comunale si organele locale ale politiei sunt obligate sa asigure conditiile necesare in vederea desfasurarii normale a adunarilor publice, în noul proiect, întreaga responsabilitate logistică va cădea pe umerii organizatorilor, participarea efectivă la organizare a autorităţilor fiind facultativă. Se vor rezuma la consemnarea deficienţelor, iar aceste vor constitui, după cum ziceam, precedent şi criteriu de aprobare ulteioară a evenimentelor similare.

4. Proiectul, în forma sa de redactare, invită la abuz şi arbitrariu, iar cei ce au participat/au trăit/au fost martori mineriadelor şi cunosc malversaţiile securităţii de atunci, îşi pot lesne imagina infinitele modalităţi prin care poate fi speculat acest util instrument democratic. Mai mult, prin excesul de legiferare, se contribuie consistent la expulzarea prezumţiei de nevinovăţie din conştiinţa publică. Însăşi adunarea publică devine, dintr-un demers civic ce trebuie încurajat, dintr-o iniţiativă de întărire a spiritului comunitar, coştient sau nu, ceva ce trebuie evitat, ceva ce prezintă un risc, responsabilităţi imposibil de neglijat.

5. Totodată, responsabilitatea individuală pe care o resimte fiecare participant, este transferată în parte, prin extindere şi în cârca organizatorului, operând şi aici ideea depersonalizării. Evenimentul însăşi îşi pierde elementul cel mai important, anume spontaneitatea. Planul de organizare de până acum, care era comunicat autorităţilor cu rol informativ, capătă caracter de foaie de parcurs. În istoria noastră recentă, aceeaşi atitudine de extirpare a imprevizibilului din iniţiativa colectivă (o măcelărire a firescului) a rezultat în spectacolele publice glorioase din timpul comuniştilor. Spre exemplu iată un scurt extras din cartea lui Marius Oprea – Moştenitorii securităţii :

“Si continuã cu modul în care activistii din regimul comunist cãutau sã împiedice cu orice pret „ manifestãrile ostile ” si sã-si asigure „linistea ” în aceste conditii, marile concentrãri de oameni erau întotdeauna fie evitate, fie atent organizate sau supravegheate. Toate zilele trecute cu rosu în calendarul comunist, prilej de manifestãri publice, nu erau, de fapt, deloc o sãrbãtoare pentru cei de la tribunã. Teama liderilor comunisti de provocãri atingea în aceste momente paroxismul, întro astfel de zi sacrã, distrugerea unei lozinci sau a unui tablou devenea un pericol major prin puterea exemplului — si de aceea era privitã drept o crimã de stat. în consecintã, conducerea partidului trasa organelor represive sarcini vizând supravegherea îndeaproape a multimii, dupã ce organizarea manifestatiei fusese si ea regizatã în detaliu de cãtre Securitate. Directivele date în acest sens erau întotdeauna extrem de precise. Se solicita „garantarea securitãtii persoanei fizice si a domiciliilor tovarãsilor conducãtori si a desfãsurãrii în ordine si liniste a festivitãtilor în întreaga tarã”, paza sediilor de partid si prevenirea oricãror „ încercãri dusmãnoase”. Punctual, organele Securitãtii urmau sã supravegheze alãturi de militie construirea tribunelor oficiale, care aveau sã fie pãzite zi si noapte. Apoi, securistii „ vor conduce si organiza munca informativã si de verificare amãnuntitã a întregului personal utilizat în constructia tribunelor, vor conduce lucrãrile de verificare a tuturor gurilor de canal si orice lucrãri de canalizare din locul unde se aflã tribunele sau din traseele defilãrii, utilizând în acest scop organele militiei”. In timp ce militienii scotoceau canalele la ordinele Securitãtii, alte echipe mixte controlau imobilele din jurul pietei unde se ridica tribuna oficialã, precum si de pe toate traseele pe care urmau sã circule „ tovarãsii cu munci de rãspundere “. Cu cel putin cinci zile înaintea defilãrii, trebuiau sã fie verificate toate persoanele cu acces la tribunã, se stabilea „ numãrul de rânduri ale coloanei de manifestanti si numãrul de manifestanti din fiecare rând”. Securitatea verifica pe cei „numiti de organele de partid în functia de responsabili de rând si de coloanã”, urmând, ca o mãsurã suplimentarã de sigurantã, „sa fie introdusi sergenti si ofiteri de Securitate în civil în mijlocul coloanei de manifestanti, de la locurile de adunare si pânã la terminarea manifestatiei“. Erau controlate chiar si „persoanele necesare pentru deservirea bufetului de la tribunã, luânduse mãsuri de supraveghere si analizã a preparatelor. Atât transportul, cât si servitul lor va fi supravegheat de un tovarãs de la Securitate “. Aceiasi „tovarãsi de la Securitate ” controlau pavoazarea si carele alegorice, urmând ca în fiecare asemenea car sã fie urcat câte un ofiter în salopetã. In privinta pavoazãrii, se recomanda, de pildã, printro circularã din 1952, pânã si raportul între drapele: 75% rosii si 25% tricolore. In timp, la defilãrile care au urmat, doar sa schimbat acest raport, pe mãsurã ce stalinismului îi lua locul nationalcomunismul. Dupã ce era controlatã si pavoazarea, urma camuflarea unor importante trupe de Securitate si militie în apropierea traseelor manifestatiei. Tot aceste institutii se ocupau si de asigurarea prin unitãtile de alimentatie publica a unui numãr suficient de tarabe cu mititei, fructe si bãuturi rãcoritoare nealcoolice pe parcursul defilãrii. „La orele 6 dimineata, ofiterii de Securitate vor supraveghea pregãtirea buchetelor de flori ce vor fi repartizate tovarãsilor cu munci de rãspundere, nemaipermitânduse intrarea în tribunã a altor persoane cu flori decât a persoanelor dinainte stabilite, care vor fi tot timpul sub supravegherea organelor Securitãtii.” (pag.50).

Celor ce li se pare exagerată digresiunea de mai sus, le solicit un efort de imaginaţie, în care să interpreteze disp. art. Motive de respingere a aprobării Art. 12. – (1) Comisia are dreptul să respingă aprobarea organizării unei adunări publice, atunci când: a) există motive rezonabile să se considere că nu se va desfăşura cu respectarea prevederilor art. 2; coroborându-le cu prevederile art. 2, despre care face vorbire: Caracterul paşnic şi civilizat Art. 2. Adunările publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat […]. Deci se prea poate să nu primeşti aprobarea pentru evenimentul dorit, dacă există motive rezonabile (sic) să se considere că nu va fi civilizat!

6. Mai departe, continuând exerciţiul de imaginaţie, să avem în vedere modul de a reacţiona al autorităţilor în cazul în care adunarea publică se desfăşoară fără aprobare, în lumina noilor reglementări penale privind ordinea publică, ultrajul şi infracţiunea de sfidare a organelor judiciare. Problema majoră este că acum orice adunare este legitimă (cu excepţia ART. 9 din L. 60/1991, în vigoare : Sunt interzise adunarile publice prin care se urmareste:  a) propagarea ideilor totalitare de natura fascista, comunista, rasista, sovina sau ale oricaror organizatii terorist-diversioniste; b) organizarea unei lovituri de stat sau altei actiuni contrare sigurantei nationale; c) incalcarea ordinii, sigurantei sau moralitatii publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor ori punerea in pericol a sanatatii acestora. , însă în condiţiile nedeclarării.), dar după caz, poate opera o sancţiune administrativă pentru neconformarea cu anumite dispoziţii normative ale autorităţilor publice, iar după promulgarea proiectului de lege, adunarea se va legitima prin obţinerea aprobării indicate expres de lege, iar nu prin corectitudinea/utilitatea iniţiativei, etc.

7. Ar mai fi o idee, de final, de menţionat, aceea că în forma actuală, adunările publice sunt mult mai uşor de speculat “operativ“, organizatorii aflându-se mereu sub presiunea/teama unor eventuale incidente, care să determine concluzionarea depăşirii limitelor pentru care s-a emis aprobarea, cu consecinţa evacuării imediate. În condiţiile prezentului proiect, fenomenul Pieţei Universităţii nu ar fi putut avea loc niciodată.