CARAGIALE SI BISERICA. “Nenea Iancu” biciuind INGAMFAREA ROMANIEI MODERNE SI OLIGARHICE: “Nu le e frica de bataia lui Dumnezeu”? (si video)

30-01-2012 14 minute Sublinieri

30 ianuarie, 160 de ani de la nasterea lui I.L. Caragiale

IL Caragiale

Dacă îl întrebi pe un om “de cultură” (citeşte: litere, teatru) ce semnificaţie are ziua de 30 ianuarie, îţi va răspunde, dacă are puţină memorie, că este data naşterii lui Ion Luca Caragiale; dacă îl întrebi pe un om al Bisericii (adică al cultului) despre aceeaşi dată, îţi va răspunde cu siguranţă că este praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi. Prea puţini sunt, însă, românii care să cunoască ambele semnificaţii ale acestei date!

Da, Caragiale s-a născut de praznicul Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur! Marele nostru dramaturg i-a avut (şi îi are) ca ocrotitori cereşti pe Marele Vasilie, pe dumnezeiescul Grigorie şi pe Ioan Hrisostomul! E un motiv să ne încruntăm sau să ne descreţim frunţile? Cum şi-a pus pecetea binecuvântarea lor peste viaţa pruncului născut la mijloc de veac XIX în satul Haimanale? […]

“Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm! Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă. Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii. Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii nostri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni. Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?”

7 ianuarie 1900, în ziarul Universul

Europa era deprinsă de atîția ani să știe că tînărul Regat Romîn e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atît în relațiile claselor sale sociale, cît și în relațiile internaționale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atîta succes față de representanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru și fericit.

Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărîte revoluțiuni teroriste, 1907aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi deaproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntîmplă, ci – dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atîta energie în acele mase – cum de n’a isbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puțin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască.

… Țara romînească este o țară aproape absolut agricolă; cîteva începuturi de industrie, protejate într’un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într’o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pămîntul țării este stăpînit:

  1. de propietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii propietari particulari;
  2. de propietarii mijlocii, și
  3. de propietarii mici, masa enormă a țăranilor, împropietăriți dela 64 și dela 88.

Toți țăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor propietăți și propietățile mari și mijlocii. Acestor propietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția propietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s’au micșorat și se micșorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, – alienarea fiind proibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, – și se fragmentează în porțiuni așa de mici pînă înfine, încît ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metoadelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit. Pe de altă parte, propietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decît brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pămînt pentru a munci și produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpînește exclusiv propietarul mare. Învoelile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal “muncă silnică”. (Constrîngerea corporală s’a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n’ar îndrăsni să se prevaleze de desființarea constrîngerii corporale prin lege, știind bine că atunci s’ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).

Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre propietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pămînturile se subtarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoe de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai cîțiva bani pentru sămînță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani. Aceștia lucrează din primăvară pînă în toamnă, din revărsatul zorilor și pînă în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoelii, țăranul îi cară întîiu arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voe să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, cînd nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot dela arendași, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula’n mînă pentru un nou împrumut… Și așa mai departe… Concurența arendașilor a ridiat și rdică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine propietarilor, și din aceasta, firește, crescînda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăsnelii la concurență din partea arendașilor mari se’ntinde pe măsura supunerii la învoeli din partea arendașilor mici, a plugarilor. Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s’a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…

caragiale2Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji și puțini romîni ardeleni supuși unguri, – în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la cîștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orce elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr’un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă ? Iată: 1. Scăpătarea atîtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înnecîndu-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lîngă asta, avîntul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și 3. Mizeria țăranilor. Trebuia să fie așa. Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a resultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și cîștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescîndă a veniturilor Statului.

Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romînia. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sînt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: “toți, toți, cum zice Antonius, sînt bărbați onorabili !Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-avînd ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi libercugetători și răspopiți, învățători analfabeți – toți teoreticieni de berărie; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)

După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de propietarii mari și mijlocii și cîțiva dintre comercianți și puțini industriași romîni. Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputaților. Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sînt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești.

Astfel dar, Camerele sînt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lîngă agricultură deci, trebue să’nflorească în Romînia și o vastă industrie, industria politică, și, ca orce industrie bine și inteligent desvoltată, trebue să prospereze.

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămînzind în opoziție. Cînd cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține pept torentului popular, adică facțiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întîmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decît o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală -de la prefecți și secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliție și pînă la moașa de mahala – se înlocuește,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rînd din trei în trei ani, ba și mai des uneori.

De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri, începînd de la arendașul care plătește milioane arendă și sfîrșind cu micul precupeț, care învîrtește în mizerele-i daraveri abia cîțiva lei, sînt rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului romîn. Și oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăți mare pe mic, poate înșela mic pe mare, – puțini reducînd în mizerie pe mulți. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului. Cu așa parlamente se fac legi peste legi – cu așa administrație se aplică. Justiția ?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sînt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților – cea mai prosperă în Romînia după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau.

Toate școalele, de la cele populare pînă la Universități – școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puțin d’emblée absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala romînă, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetățenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, școalele sînt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați – o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit și cîștig cît de mare fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpînește exclusiv țara romînească. Din aceste fabrici ese și se premenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei. Familiile sîrmane din plebea orășenească, lipsite de orce mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit – toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri…. Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sînt amăgite.

Așa se recrutează oligarchia care stăpînește țara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, și puțintel noroc – și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social dela o generație la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de țîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima vițiului, cînd a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraș, un avocat ilustru, care, în cîțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Asta, în țara romînească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică… Și oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producție utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și rascoala_luchiancuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție “istorice”- liberal și conservator, – bande mai nesocotite decît niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.

Se ‘nțelege dela sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii romîni și în rîndurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulți oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplîng, ca și noi, răul patriei; dar, perduți în mulțimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sînt ținuți captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…

Iată ce se petrece d’asupra; ceea ce se petrece de-desubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarchiei de strînsură din Romînia, la catastrofa care era inevitabilă. […]

caragiale

Nota noastra:

Iata avantajele progresului…” (Catavencu, in finalul “Scrisorii pierdute”, vezi ultimul video, mai jos)

Primul articol al lui Caragiale (din ianuarie 1900) arata cat de mult luase amploare secularizarea – cel putin in orasele Tarii Romanesti. Bisericile parasite, saracite, credinta dispretuita, in numele modernizarii, progresului si emanciparii. Rezultatul? Societatea caricaturala reprezentata de IL Caragiale in piesele sale de teatru, printr-o satira sociala crunta.

Problema este ca aceasta societate caricaturala nu putea produce numai comedii. A provocat cea mai socanta tragedie sociala din Europa inceputului de sec. XX: rascoala taraneasca de la 1907, rascoala intr-un timp cand aceste fenomene pareau pentru totdeauna istorie. Portretul necrutator pe care Caragiale il face societatii romanesti ”bune” de la 1907, in al doilea text, este rezumat de formula cuprinzatoare a oligarhiei de aventura. Oligarhia care, si atunci ca si astazi, dupa exact un secol, pretindea ca modernizeaza si europenizeaza Romania.

Sunt unii nepriceputi sau stramti la minte (luand ingustimea drept “emancipare” si gandire critica) care cred ca IL Caragiale s-a auto-exilat la Berlin pentru ca nu mai suporta moravurile “romanesti”, “balcanice”. Adevarul este ca dramaturgul a fugit din cauza unor instrainati de popor si de legea parintilor lor.

“Curat constitutional… Muzica!


Categorii

Istorie, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva Romaniei, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “CARAGIALE SI BISERICA. “Nenea Iancu” biciuind INGAMFAREA ROMANIEI MODERNE SI OLIGARHICE: “Nu le e frica de bataia lui Dumnezeu”? (si video)

  1. Aceiasi papusari… masonici au creat sistemul statal atunci, iar acum, la indigo il finiseaza din nou… pe acelasi schelet. Le mai lipseste regele, eternul ”presedinte” santajabil cu republica, care nu este votat niciodata de masele populare.
    Alte masti, aceiasi piesa!

  2. De unde sa stii ca Eminescu si Caragiale isi iubeau tara si implicit isi asumau prin traire ortodoxia,daca mediile noastre duhovnicesti(atentie,nu laice!) improasca cu noroi in reperele noastre din istorie,dar au grija sa suie pe soclu un Cuza care nu si-a iubit tara si poporul.Cica Eminescu era liber-cugetator si Caragiale un mistocar.Ce spui,nene?Unde am mai avea si acum astfel de publicisti.Pana se vor naste ne multumim cu Mircea Badea si Cristian Tudor Popescu.
    “RICA (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacție de vorbele lui Jupân Dumitrache): Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n-avem altă credință, altă speranță, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o și o mai spunem și o repetăm necontenit tuturor cetățenilor: “Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”(O noapte furtunoasa)

  3. Da, dar oare si-ar fi inchipuit Caragiale sau bietul Eminescu ca se poate inca si mai rau de atit, adica de cum era pe vremea lor?! Adica inca si mai rai, si mai analfabeti, si mai criminali si mai anti-nationali si cu mult mai tradatori si corupti??! Cred ca ar prefera sa se intoarca la vremurile lor, alea asa, problematice cum erau ele

  4. @petra
    Ti se pare ca patura de jos a societatii de atunci o ducea mai bine?Erau familii cu multi copii,indatorati vanduti cum arata si Caragiale.As indrazni sa cred ca era mai multa saracie.Cat despre ciocoii de atunci,nici o diferente fata de cei de azi.

  5. @Miron Stelian Daniel

    E bine ca vedem in ce spunea Caragiale masonii, regele, mastile…Dar nu ne vedem pe noi insine !!!
    Cand o sa ne vedem mai intai pe noi insine, ca personaje principale ale acestor “satire” si o sa ne schimbam, probabil ca atunci se va schimba si societatea !

  6. Pingback: Rezultatele recensamantului 2011, criza demografica a Romaniei si CORUL BOCITOARELOR IPOCRITE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: Mihai Razvan Ungureanu – CREATIA DE LABORATOR A SERVICIILOR, candidatul ideal pentru VANZAREA DEFINITIVA A ROMANIEI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: F.M. Dostoievski (131 ani de la adormire): BOALA TIRANIEI SI FALSITATEA ELOGIULUI “GENERATIEI TINERE” -
  9. Pingback: SUSPENDAREA LUI TRAIAN BASESCU. Propaganda “loviturii de stat”si FONDUL PROBLEMEI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Raspuns catre CRITICATAC pe tema separarii Bisericii de Stat - Recomandari
  11. Pingback: DECONSTRUCTIA ROMANIEI - Recomandari
  12. Pingback: SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa - Recomandari
  13. Pingback: Se strange surubul autoritarismului. PUNGESTIUL CA EXEMPLU DE “MODERNIZARE” CU JANDARMERIA/ Pe cine a mai poluat si terorizat CHEVRON in lume/ “MAI BETI UN RACHIU” – cum au “linistit” autoritatile locale temerea c
  14. Pingback: Se strange surubul autoritarismului. PUNGESTIUL CA EXEMPLU DE “MODERNIZARE” CU JANDARMERIA/ Pe cine a mai poluat si terorizat CHEVRON in lume/ “MAI BETI UN RACHIU” – cum au “linistit” autoritatile locale temerea c
  15. Pingback: Reflectii despre Romania ascunsa. Semnificatiile adanci ale BRUTALULUI ATAC DE LA PUNGESTI/ Dan Puric despre cum se DISTRUGE SUFLETUL UNEI TARI [video] - Recomandari
  16. Pingback: Reflectii despre Romania ascunsa. Semnificatiile adanci ale BRUTALULUI ATAC DE LA PUNGESTI/ Dan Puric despre CUM SE DISTRUGE SUFLETUL UNEI TARI: “De 25 de ani, suntem bagati intr-un malaxor de reeducare. Mecanismele internationale sunt foarte bine p
  17. Totusi, analiza asta e de o luciditate sinistra, pentru ca se refera la cauze perfect valabile si azi, si care nu isi au obarsia, cum ar parea la o prima si superficiala vedere, in ‘ceilalti’, ci in noi. Mai exact: lipsa de cultura, ignoranta, lipsa de profesionalism, trandavia, lipsa de rabdare, rezistenta la nou etc.. Adica ‘lor’ le merge, pt ca ‘noi’ ingaduim.

    E bine sa fii bland ca porumbelul, dar si vigilent si intelept ca sarpele. Cine nu lupta pentru drepturile lui, isi condamna copiii si urmasii la sclavie. Pt ca de fraieri, intotdeauna se va gasi cineva care sa profite. Si nu e vina profitorului, ci a celui care a ingaduit nedreptatea. Rugaciunea si viata duhovniceasca nu ne sunt date ca sa ingaduim proliferarea minciunii si a nedreptatii. Ci ca, prin intermediul lor, sa ne mentinem pozitiile in adevar si dreptate.

    Altfel, ajungem unde s-a ajuns. O tara vanduta – de fapt distribuita gratis – bucatica cu bucatica…

  18. Nu stiu ce se poate intreprinde acum la nivel colectiv. Dar atata vreme cat fiecare, in vietile noastre individuale, practicam curajul, solidaritatea neclintita cu cel nedreptatit, aderenta incapatanata fata de adevar, implicarea in orice prilej pe care Domnul ni-l ofera pt a actiona, dezvoltarea profesionalismului, instruirea permanenta in tot ce tine de munca noastra si solicitarea sistematica a ajutorului divin in TOT ce facem si intreprindem – ei bine, s-ar putea sa iesim din bezna asta care pare fara leac.

  19. Personajele ironizate de Caragiale din perspectiva politica sunt mai ales socialistii si liberalii. Iar mai general, demagogii si populistii, plus oamenii inculti care nu inteleg politica (asa cum este votantul tipic al USL).
    Catavencu – liberalul arivist, demagog si lipsit de scrupule
    Conu Leonida – votantul de stanga incult, usor de pacalit de promisiunile populiste, prostit de propaganda stangista, un las care face pe curajosul in lupta cu “reactiunea” (precum telespectatorul Antenei 3 in lupta cu basistii!)
    Jupan Dumitrache (alias Titirca Inima Rea) – falsul patriot, de o prostie fenomenala, care nu intelege o iota din politica, dar se implica pentru “cauza poporului”. Un alt exemplu de votant al USL.
    Rica Venturiano – reprezinta tipul activistului de stanga. Daca ar trai astazi, ar scrie pe “critic-atac”.

  20. @Mihai:

    Iti dam dreptate aici. Caragiale a tratat pre-fanatismul electrocutat al basistilor (i.e. – euroatlanticilor de rit basist) in nuvelele sale de “groaza”. Caci aceste personaje tin de registrul sinistrului, nu al comediei sau al satirei.

  21. Pingback: Ipocrizia si substratul real al discursului “ANTICORUPTIE”: INSTITUTIILE EUROPENE SI ACTORII POLITICI NU URMARESC INDEPENDENTA JUSTITIEI, CI DEFINIREA REGULILOR JOCURILOR COLONIALISTE ALE FOAMEI - Recomandari
  22. Pingback: DE CE MAREA TRANSFORMARE SI NU O MAI BUNA ORGANIZARE? Iohannis perpetueaza cercul vicios al politicii romanesti: TREBUIE SA TRANSFORMAM PROFUND SOCIETATEA IN CARE TRAIM… - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare