LA CE RISCURI NE EXPUNE SITUATIA EXPLOZIVA DIN UCRAINA? (VIDEO): Dan Dungaciu, A. Severin si I. M. Pașcu despre POSIBILELE CONSECINTE ALE GENERALIZARII HAOSULUI UCRAINEAN IN REGIUNE

• Gandul/ Lelia Munteanu: Ucraina. Euromaidanul singurătăţii

Cum vă îndemnam şi în cazul Orientului Mijlociu: priviţi harta! Fără să avem mereu în minte imaginea regiunii, n-o să pricepem mare lucru. 

Ucraina e a doua ţară ca mărime din Europa (după Rusia)  – 603,700 kilometri pătraţi. (Ca să înţelegem cum stăm, România, pe locul al 12-lea, ocupă o suprafaţă de 238,392 kilometri pătraţi). Populaţia Ucrainei se apropie de 46 milioane. E însă o ţară în mare impas economic, cu datorii la FMI, dependentă de gazul rusesc. (Antreprenorii ruşi i-au cam cumpărat majoritatea obiectivelor industriale). Când, în noiembrie anul trecut, la Vilnius, preşedintele Ianukovici (pe atunci n-avea mâinile pătate de sânge) a refuzat, în ultimul moment, să semneze acordul de asociere cu UE, a declarat ritos: avem nevoie de 15 miliarde pe an – ne daţi ori nu ne daţi? Le dau ruşii. Primele trei miliarde din cele 15 au ajuns în decembrie trecut, următoarele două erau aşteptate zilele acestea. Plus reducerea cu o treime a preţului gazelor. Şi s-au angajat să se ţină de cuvânt până la ultimul cent, chiar dacă actuala echipă de conducere a Ucrainei va fi măturată de la putere. Este, de altfel, ceea ce cer, în primul rând, protestatarii din Kiev, sătui de regimul corupt şi violent: parlamentare şi prezidenţiale anticipate.

Cu atâta amar de bănet îşi plăteşte Rusia liniştea.

Uniunea Europeană nu e prea convinsă că are nevoie de Ucraina, iar Statele Unite nu sunt deloc entuziasmate de intrarea acesteia în UE (amintiţi-vă discuţia dintre doamna Victoria Nuland, înaltul reperezentant al Departamentului de Stat pentru Europa şi ambasadorul american la Kiev, cu diplomaticul ”Fuck UE!”) dar – cum au sprijinit revoluţia portocalie –  simpatizează şi cu Euromaidanul, fără să-şi asume riscuri mai mari. În ce o priveşte, Germania nu e dispusă să-şi strice bunele relaţii cu Putin, de unde şi tonul său ambiguu.

Pentru Rusia însă, Ucraina are o importanţă geostrategică uriaşă: e parte a perimetrului său de securitate, regiunea-tampon  în faţa ţărilor NATO. Pe teritoriul Ucrainei se află Odesa şi Sevastopol. Fără aceste două porturi, pe de o parte influenţa Rusiei la Marea Neagră ar fi compromisă, iar pe de altă parte accesul la Mediterana – blocat. Problema lui Putin nu e libertatea pe care şi-o cer protestatarii în stradă – s-o ia. Nu s-ar crampona nici măcar de omul său, Ianukovici – să plece. Un singur lucru nu trebuie să se întâmple: să piardă Ucraina din sfera de influenţă. (Ucraina în continuare sub influenţă rusească poate fi o ameninţare pentru Polonia şi România. Polonia are astăzi ministru de Externe, România nu).

Ce altceva mai rău s-ar putea întâmpla în Ucraina decât un război civil, al cărui deznodământ să fie secesiunea vestului naţionalist de estul filorus? Dacă la Kiev se strigă lozinci pro-europene, la Simferopol se cere în stradă: ”Opriţi Euromaidanul!”

N-am auzit niciodată un imn naţional în care cuvântul libertate să fie mai des invocat. Ucrainienii sunt setoşi de libertate, dar pentru fiecare libertatea înseamnă altceva.

În timp ce pe Euromaidanul din Kiev se moare, marile puteri agită declaraţii diplomatice şi îşi fac calcule reci.

• Adevarul/ Dan Nicu: Război civil la graniţa României

[…]

IV. Ce se întâmplă în continuare?

Odată cu terminarea pregătirilor pentru „operaţiunea anti-teroristă” asumată de SBU şi Forţele Armate, forţele securităţii şi armatei vor intra în luptă, alăturându-se trupelor MAI care au dus până acum tot greul confruntării cu insurgenţii, suferind pierderi de zeci de poliţişti şi soldaţi morţi şi sute de răniţi.

Trebuie să atragem atenţie la poziţionarea liderilor partidelor de opoziţie în acest context. Chiar dacă aceştia au condus mişcările de protest şi au beneficiat de încrederea a sute de mii de manifestanţi, autoritatea lor a început să se clatine după negocierile cu puterea şi începerea perioadei de relativă acalmie din februarie. Trupele de apărare ale Euromaidanului nu se supun liderilor de opoziţie, ci conducătorilor Cartierului General al Rezistenţei care, la rândul lor, negociază şi îşi coordonează acţiunile cu partidele de opoziţie. Însă evenimentele din 18-20 februarie i-au radicalizat pe cei trei lideri ai opiziţiei care, astăzi, au calificat acţiunile forţelor MAI drept o provocare deliberată înscenată de putere.

În această situaţie, este de aşteptat că luptele şi violenţele vor continua. Dacă se va negocia un nou armistiţiu, acesta va fi primit cu neîncredere şi poate chiar cu zeflemea de către manifestanţi, deoarece va fi a patra înţelegere cu puterea, cele trei anterioare fiind încălcate. Ultimul, chiar la câteva ore după ce a fost instituit.

Am mai scris despre valenţele geografice ale actualului conflict ucrainean, însă acum mi se pare că acestea vor deveni tot mai importante. În situaţia în care acţiunile de subminare a puterii centrale în vestul Ucrainei sunt mult mai radicale şi mai puternice decât cele din 24-27 ianuarie, partea de vest a Ucrainei se poate transforma într-un fief al Opoziţiei şi al trupelor insurecţionare, care să fie folosit drept bază, în continuare. Lupta se va da pentru centrul ţării şi capitala Kiev, iar acţiunile militare vor porni dinspre vest în cazul trupelor insurgenţilor şi dinspre est (baza şi fieful Partidului Regiunilor) în cazul trupelor loiale actualei puteri conduse de Viktor Ianukovici.

V. Ce poate face România?

Tăcerea autorităţilor române în legătură cu evoluţiile din 18-20 ianuarie, neconvocarea CSAT, este cel puţin ciudată şi nu poate aduce nimic bun pentru dezvoltarea stării de lucruri, în condiţiile în care există iminenţa unor provocări de securitate pentru statul român. Acestea din urmă se pot concretiza în valuri de refugiaţi şi/sau tranzitarea teritoriului României de elemente periculoase care participă la confruntările din ţara vecină. Autorităţile române trebuie să se asigure că teritoriul României nu va putea fi folosit sub nici o formă de vreo forţă implicată în conflictul ucrainean, în scopuri de aprovizionare, coordonare sau susţinere a acţiunilor de confruntare civilă din Ucraina.

România îşi poate consolida capacitatea de primire a refugiaţilor. Preşedintele Traian Băsescu a anunţat deja pregătirea României în acest sens, însă capacitatea comunicată de 3.500 de persoane este prea mică şi trebuie majorată.

De asemenea, România trebuie să fie una dintre principalele ţări care să obţină, prin mijloace diplomatice, reglementarea conflictului din Ucraina sau măcar evitarea creşterii intensităţii lui, deoarece are o frontieră de peste 1.000 de kilometri cu Ucraina. Frontiera româno-ucraineană este mai întinsă decât frontiera polono-ucraineană, iar interesul României pentru pacificarea Ucrainei trebuie să fie cel puţin la fel de intens ca interesul Poloniei.