“SCUFITA ROSIE CU DECOR ORTODOX” – De la eutanasierea copiilor la uciderea mediatica a credintei si a bunului-simt. “LUPUL”- DUHOVNIC si “VANATORUL” – PSIHOLOG sau CULTURA URII SI A CRIMEI “PENTRU BINELE OMULUI”

• Barikada.md/ pr. Savatie Bastovoi: Scufița Roșie cu decor ortodox

Felul în care a ajuns presa română să provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff.

Ucraina arde, Belgia implementează eugenia nazistă, iar presa română vorbește de o săptămînă despre o fată dusă la spovedit.

Călătoria fetei cu trenul spre o mănăstire din Moldova este prezentată cu lux de detalii: un adevărat film american, cu polițiști care o caută și cu părinți care trec prin clipe chinuitoare din cauza pierderii fetiței. Fetița are 15 ani, ceva mai mare decît Scufița Roșie trimisă oarecînd de mama ei să traverseze codrul fioros. Din toată această poveste mai lipsește lupul, dacă lupul n-o fi, în varianta media românească, chiar părintele duhovnic, spintecat și jupuit fără cruțare de vînătorii mediatici.

În poveste există totuși un personaj pozitiv: Psihologul. Acesta se luptă din televizor cu nedreptatea socială, lovind cu mînuțele-i nedate cu munca în poarta rece a Bisericii Ortodoxe Române – un fel de palat care înghite fetele fugite de acasă. Doar Psihologul mai e capabil să ne salveze, par a zice crainicii de televiziune și autorii de editoriale.

Pînă la urmă totul s-a terminat cu bine. S-a dovedit că fata dusă la spovedit nu era Scufița Roșie, ci o fată ca toate fetele, iar părintele duhovnic nu era un lup, ci un om cu totul responsabil și de treabă. Că părinții au cam sărit calul cu sesizarea despre dispariția fetei, iar presa s-a mai ales cu un nou experiment.

Acum, că toate au fost puse de unde au fost luate, nu știm ce să facem cu Psihologul. Cu siguranță vor mai fi povești în care să fie nevoie iar de el.

• Doxologia/ pr. Constantin Sturzu: În numele Iuliei

S-au întâmplat atât de multe în ultima perioadă, încât e foarte greu unui semnatar de rubrică săptămânală să aleagă doar un subiect spre a-l comenta. Să alegi a vorbi despre grozăvia din Belgia, ţară care este pe punctul de a adopta o lege care să permită eutanasierea copiilor bolnavi? Să-ţi îndrepţi privirile către o Ucraină ortodoxă sfâşiată de lupte de stradă, în care străzile capitalei au devenit practic un teatru de război? Sau să încerci să te apropii de un subiect atât de delicat – şi de nemilos exploatat mediatic – cum e cazul Iuliei Ionescu, adolescenta cu dor de mănăstire?

Mă voi opri mai mult asupra acestui din urmă fenomen (deja îl putem numi aşa), al “elevei olimpice ce a vrut să ajungă la mănăstire”, nu înainte de a rezerva un pic de spaţiu şi celorlalte două mari subiecte de presă. Gândindu-mă la decizia parlamentarilor din Belgia (se mai aşteaptă doar semnătura regelui pentru ca legea eutanasierii copiilor bolnavi să intre în vigoare), e firesc să fiu îngrozit: e de neimaginat ideea că există oameni care văd o soluţie (!!) în a curma suferinţa unui copil omorându-l, în loc de a-i alina durerile (lucru pe care medicina de astăzi îl poate oferi) şi a-i mai dărui, astfel, clipe de viaţă de nepreţuit pentru el şi pentru familia lui. Un plus de oroare vine şi din faptul că, spre deosebire de Olanda, prima ţară care a legiferat “dreptul” copiilor de a fi ucişi, dar care a impus o vârstă minimă de 12 ani pentru “beneficiarul” (cum au titrat unii jurnalişti!) eutanasiei, Belgia nu pune o astfel de limită, ci doar solicită deţinerea “capacităţii de discernământ” din partea copilului respectiv. Cât discernământ poate avea un copil care poate nici nu înţelege noţiunea de moarte? Şi cine garantează că nu se vor face abuzuri (precum se întâmplă deja în cazul adulţilor eutanasiaţi), copiii fiind manipulaţi să spună “da” doar pentru ca părinţii să scape de grija lor? Dar cel mai mult mă îngrozeşte seninătatea cu care – cel puţin în presa românească – este tratat acest subiect. Doar ştiri în care se mai aminteşte, eventual, de faptul că legea este contestată de “unii medici pediatri şi de Biserică”, dar nici o luare de poziţie mai fermă, nici o reacţie de amploare la diversele paliere ale societăţii civile. Ca să avem un termen de comparaţie, haideţi să ne amintim câtă emoţie şi vâlvă a produs ideea eutanasierii câinilor fără stăpân de pe străzi. Sigur, unii au strâns din umeri şi s-au scuzat rapid – “nu e treaba noastră, nu e în România”. Dar mai crede cineva că mai există vreo lege de genul “dreptului” la eutanasie, care să fie aprobată în ţări precum Olanda şi Belgia şi care să nu ajungă, treptat, a fi impusă la nivel european? Hai să ne uităm doar la ceea ce se întâmplă în cazul legalizării “căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex…

Cât despre ceea ce se întâmplă în Ucraina, aici avem un subiect mai degrabă de meditaţie – în primul rând pentru clasa politică – şi de rugăciune. Şi în România se cultivă intens, pe canalele TV, îndeosebi, un spirit al urii şi al intoleranţei. Adversarul politic devine ţintă şi duşman de neiertat, bombardat în cadrul unui război mediatic ce trece mult de graniţele decenţei şi ale bunului simţ. Societatea românească este împinsă de forţe din presă spre tot soiul de fracturi, părţile fiind alimentate cu ură, nu cu argumente raţionale. Asta deşi există instituţii democratic constituite şi persoane alese în fruntea comunităţii, validate de electorat. Faptul că nu se cultivă dialogul şi polemica decentă, fie ea şi aprigă, credeţi că nu va aduce cu sine şi o notă de plată? “Cine seamănă vânt, culege furtună”, spune un înţelept proverb românesc. Iar noi, dacă nu vrem a ajunge – Doamne fereşte! – în situaţia de azi a Ucrainei, trebuie să încetăm imediat războiul mediatic şi să punem toţi umărul la edificarea unei culturi a dialogului. Mâine s-ar putea să fie prea târziu! Până atunci, ucrainenii, indiferent de baricadă, au nevoie de sprijinul nostru – umanitar sau de altă natură, şi, mai ales, de rugăciune. Duhul autentic de pace nu poate veni decât de la Dumnezeu.

Ce au în comun Belgia şi Ucraina, din perspectiva celor enunţate mai sus? Categoric un lucru: crima. Fie că poartă eticheta de “eutanasie” (un eufemism din categoria ce include şi sintagma “întrerupere de sarcină”), fie că se vorbeşte despre “situaţia (sic!) din Ucraina”, în spatele acestor cuvinte sau expresii mai digerabile pentru consumatorul de presă se ascunde îngrozitoarea realitate a uciderii omului de către om. Ceva ce nici un ateu cu educaţie umanistă n-ar trebui să aprobe, darmite unul dintre cele mai religioase popoare din Europa, cum este cel român. Or, şi tăcerea, şi lipsa de reacţie tot un soi de aprobare sunt; una tacită, ce-i drept.

Poţi fi geniu, dar nu poţi fi sfânt?

E drept că poporului român – cel puţin celui consumator de presă – i s-a livrat, volens nolens, în această perioadă, un subiect ceva mai suculent şi mai de-al nostru: fuga la mănăstire a Iuliei Ionescu, eleva de 15 ani din Bucureşti, cea cu note de 10 pe linie. Prilej numai bun de reactivare a unor atitudini antireligioase, anticreştine sau anticlericale.

S-a plecat de la premisa că dorinţa unui adolescent de a pleca la mănăstire nu poate fi decât una bolnavă. Că nu e normal ca un copil de vârsta Iuliei – şi cu multă ştiinţă de carte, pe deasupra – să vrea să se “închidă” pe tot restul vieţii într-un univers “cazon”. Că sigur sunt de vină ora de religie, duhovnicul, literatura religioasă de pe net, mersul săptămânal la biserică şi altele din aceeaşi categorie! Iar ca teoria să fie susţinută şi “ştiinţific”, s-a apelat la tot felul de specialişti, mai ales la psihologi.

Departe de mine gândul de a încuraja pe cineva să meargă la mănăstire înainte de a-şi încheia studiile şi de a atinge vârsta majoratului. Ca duhovnic, recomand, mai degrabă, unui tânăr să nu se pripească şi, dacă e posibil, chiar să obţină o diplomă de licenţă. De altfel, atunci când cineva se prezintă la poarta mănăstirii, cu intenţia de a îmbrăca haina monahală, tradiţia şi canoanele spun că trebuie testat o lungă perioadă de timp, punându-i-se la încercare dorinţa, spre a vedea dacă e suficient de puternică spre a învinge focul ispitelor. Dar faptul că un tânăr – chiar şi un adolescent de vârstă mai fragedă – doreşte să intre în mănăstire, nu e deloc ceva nemaivăzut. Avem, spre exemplu, cazul Sfântului Simeon din Muntele Minunat, cel care a intrat într-o obşte monahală la doar 7 ani. Da, copiii noştri pot dori să fie mai aproape de Dumnezeu, chiar şi mai înainte de vârsta majoratului. Ei pot fi genii precoce în matematică sau în artă, în sport sau în alte domenii, şi chiar sunt apreciaţi astfel de copii, iar părinţii lor lăudaţi că îi încurajează pe această direcţie (uneori cu preţul pierderii copilăriei). Dar când un copil sau un adolescent doreşte să meargă pe calea sfinţeniei, avem, brusc, de a face cu o alegere din sfera patologiei!

E drept că toată vâlva stârnită de plecarea Iuliei la mănăstire a fost şi un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă viaţă dedicată lui Dumnezeu, asupra relaţiei ucenic-duhovnic etc. Găseşti pe net opinii de prin toate zările. Din Cluj, profesorul Radu Preda avertizează că “mai bine îl cauţi pe Dumnezeu decât pe negustorul de droguri!”. Din Constanţa, Părintele Eugen Tănăsescu atrage atenţia asupra rolului distinct pe care-l au duhovnicul, respectiv psihologul sau psihiatrul, punctând foarte plastic: nu poate“psihiatria să pună diagnostic nebuniei frumoase pentru Hristos”. Din Alba, Alexandra Svet, în articolul Fiica risipitoare?”, devenit – cum se spune – viral pe internet, ne atrage atenţia că “Iulia a fost mereu acasă” şi că alături de Tatăl ceresc este şi locul nostru, al celor cărora ni se spune să stăm “cuminţi, docili, total spălaţi pe creier, cu inimi înnoroite de patimi şi cu suflete înrăite”. În timp ce la Iaşi, Florin Antohi îl apără pe stareţul care a găzduit-o pe Iulia, întrucât a abordat-o “cu mai multă delicateţe decât un mascat sau individ în uniformă”, o voce de dincolo de Prut, a Părintelui Savatie Baştovoi, dezumflă, în articolul “Scufiţa Roşie cu decor ortodox”, toată isteria mediatică, ajungând la o concluzie care pune pe gânduri: “Felul în care a ajuns presa română să provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff”.

Din Scoția, Părintele Ioan Florin Florescu, plecând de la “fuga” elevei din București, rememorează o experiență personală: “Am fugit și eu din țara mea până în țara mea, așa cum a făcut, acum, și Iulia. De aceea, vinovat fiind, eu n-am cum s-o judec, nu știu pe ce demoni a vrut ea să se răzbune, dar dacă m-ar întreba pe mine, – un popă păcătos! –, i-aș spune că nu avem voie să fugim decât pentru a ne întoarce mereu. Dumnezeu ne caută acasă. Am fugit și m-am întors, numai că eu n-am avut ghinionul să fiu urmărit de o haită care să umple ziarele cu fotografiile și viața mea.” Poate cel mai mult însă i-a enervat pe cei ce au văzut în “cazul” Iuliei Ionescu un nesperat prilej de a mai da o lovitură Bisericii, jurnalistul Marius Vasileanu, cel care face o neaşteptată mărturisire, anume că el însuşi – când avea, totuşi, câţiva ani mai mult decât are acum “eleva olimpică” -, a rămas la Mănăstirea Sihăstria pentru o vreme, cu gândul de a îmbrăţişa viaţa monahală. Şi, din postura celui ce a “consumat” o astfel de experienţă, îi pune la punct pe toţi “păreriştii” care “habar n-au despre viaţa spirituală, dar nici dovadă de bun-simţ nu prea dau”.

Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu – de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte. Cine are ochi de văzut, să vadă, cine are de înţeles, să înţeleagă!