PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA?

24-12-2014 16 minute Sublinieri

scandalla-spitalul-de-pediatrie-sibiu-copii-dorm-doi-sau-trei-intr-un-pat1363003334

Pr. Mihai Radut Seliste (Adevarul): Icoană, gânduri şi colind…

Am călătorit printre bolnavii Spitalului unde slujesc, vestindu-le Naşterea Pruncului Iisus şi dăruindu-le Icoana Lui spre închinare… a şasea mea călătorie spre sufletele celor bolnavi ca preot creştin şi mărturisitor al Naşterii lui Hristos. Călătorie pe care o mărturisesc în faţa sufletelor voastre, gând de pace, lecţie de viaţă, îndemn la faptă bună şi la rugăciune… îndemn să vă reîntoarceţi acasă, la Hristos.

Călătoria mea cu Icoana Naşterii către cei bolnavi, mereu şi mereu începe din adâncul cel aproape de cer al etajului 10 din Spital, acel tărâm al suferinţei cumplite unde sunt îngrijiţi copiii bolnavi de cancer. Simt cum în mine picură lacrimi, deşi chipul meu zâmbeşte cu blândeţe acestor îngeri chinuiţi de păcatele neamului în care s-au născut. Buzele lor firave de copii, petale de flori uscate de boală, sărută Icoana Naşterii lui Hristos, gustând veşnicia.

Mergând pe holul Oncopediatriei îl caut din priviri pe Mihăiţă, ţigănuşul mereu vesel şi optimist, pui de om, cu suflet curat şi trupul chinuit de cancer. Îi văd umbra şi parcă îi aud glasul…

…este doar gândul meu, dorul meu după Mihăiţă. L-am găsit internat în Oncopediatrie în 2009. Era adus periodic la tratament, din centrul de plasament unde era găzduit. După mult chin, copilul a renunţat să mai lupte în această lume. În vară, de 1 Iunie, când împreună cu voluntarii mei i-am bucurat pe copiii din Oncopediatrie cu tradiţionala noastră ieşire în Parcul Romanescu din Craiova, la joacă şi agapă, Mihăiţă a rămas la pat, în salon. Se simţea rău, foarte rău... Mi-a şoptit doamna doctor Polixenia să nu uităm de el, să-i luăm un balon frumos colorat. Îşi dorea mult Mihăiţă să-i aducem şi lui ceva din parc… În aceeaşi zi, când încă ne aflam cu copiii în parc, am fost anunţaţi prin telefon că Mihăiţă a murit.

A plecat de la noi Mihăiţă, copilul abandonat şi uitat de părinţii lui fără de inimă, a plecat la Dumnezeu… şi totuşi îl văd, îl simt şi sufletul meu îl îmbrăţişează şi-l binecuvintează în rugăciune…

În Secţiile de Pediatrie ale Spitalului am aflat alţi copii în suferinţă, chinuiţi de boli mai grave ori mai puţin grave. Prea mulţi copii bolnavi sunt prin spitalele noastre, rătăcirea din noi aduce asupra copiilor noştri boala, întunericul, durerea…

Privesc la lumina din ochii acestor copii, la inocenţa lor, la bunătatea lor. Un copil suferă cu un curaj infinit mai mare decât un adult. Nu, nu este neştiinţa lui despre viaţă şi moarte, ci este puterea lui îngerească, de suflet curat, nevinovat. Privesc la suferinţa copiiilor de prin saloanele celor două secţii de Pediatrie ale Spitalului şi dăruindu-le Icoana Naşterii spre închinare, simt iarăşi cum lacrimi aduc revărsare de milă şi durere în sufletul meu. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Însă durerea cea mare loveşte adâncul fiinţei mele în salonul pentru copii din Secţia de Terapie Intensivă, de la etajul 4 al Spitalului. Acolo, întinsă pe un pat, parcă dormind, cu trupul asistat de aparate, Maria, fetiţă blândă şi frumoasă, îşi picură, secundă de secundă sufletul spre cer. Părinţii ei sunt pentru mine nişte eroi. Se luptă de câţiva ani să-şi salveze unicul copil. Nu s-au revoltat, nu s-au certat cu Dumnezeu. Ei doar au luptat… Da, acum ei ştiu că Maria, copilul lor, începe să se nască în cer. Cu câteva zile în urmă, mama Mariei mi-a răspuns, cînd am întrebat-o despre starea fetiţei: “Părinte, încă nu s-a hotărât Maria… nu s-a hotărât să plece!” O mamă şi un tată la căpătâiul fetiţei lor, aşteptând clipa care va cuprinde veşnicia, clipa în care Maria se va naşte în ceruri, părăsind această lume întunecată pentru lumina veşnică a păcii lui Dumnezeu… Ajută, Doamne, necredinţei mele!

În acelaşi salon se luptă pentru viaţa lor două surori, două ţigăncuşe frumoase. Un unchi de-al lor le-a luat la plimbare cu maşina, pe ele şi pe un băieţel. Era beat, unchiul… a lovit maşina, a făcut-o praf. Unchiul a murit, a primit plata pentru fapta lui. A murit însă şi băieţelul, copil nevinovat, avea doar 10 ani. O dramă provocată de patima şi nepăsarea criminală a unui rătăcit… Fetiţele au ieşit din comă, după multă luptă, prin mila lui Dumnezeu şi priceperea medicilor, vor scăpa cu viaţă.

Călătoria mea cu Icoana Naşterii către cei bolnavi din Spital este o călătorie spre Dumnezeu. Trecând din secţie în secţie, prin sute de saloane, de fapt, călătoresc prin vieţile a sute de oameni. Chipurile celor bolnavi se transformă, treptat, într-un singur chip, acela al fiinţei umane aflată la ceasul adevărului, când sănătatea nu mai este şi trebuie recâştigată, când tihna de ieri este pusă sub semnul întrebării şi conştiinţa te îndeamnă să cauţi o altă tihnă, nu a trupului sătul de dulceaţa lumii, ci a sufletului însetat de veşnicie, de Adevăr, de Dumnezeu…

Puţini au fost bolnavii din Spital care au refuzat binecuvântarea Icoanei Naşterii lui Hristos. Pe cei de altă credinţă i-am respectat şi le-am dăruit sfatul rugăciunii. Într-Renasterea_3_w747_h800_q100un salon, un bolnav a sărutat cu evlavie Icoana Naşterii, s-a lăsat miruit cu untdelemn sfinţit la Sfântul Maslu, ca toţi ceilalţi bolnavi, însă apoi mi-a zis: “Părinte, eu sunt musulman, mă iertaţi, vă spun ca să ştiţi!” Avea în glas blândeţe şi nici umbră de reproş ori de mândrie, doar îşi mărturisea credinţa lui.“Dumnezeu să-ţi dăruiască pace şi binecuvântare, frate!”, i-am răspuns bucuros că am avut ocazia să cunosc un musulman adevărat. Pe bolnavii cei revoltaţi pe Dumnezeu, i-am privit cu milă şi i-am îndemnat la meditaţie, la căutarea sensului acestei vieţi şi la pacea cunoaşterii care să le risipească revolta inutilă…

Ziua călătoriei mele cu Icoana Naşterii către cei bolnavi s-a săvârşit, la ceas de seară, cu pacea colindelor cântate de grupul de colindători ai ASCOR-Craiova, tinerii noştri frumoşi care mă însoţesc în slujirea copiilor din Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Nr.1 Craiova şi a bătrânilor din Căminul pentru Persoane Vârstnice Craiova.

Tinerii creştini au picurat bucuria smerită a colindelor noastre creştin-ortodoxe în casa mea şi în sufletele soţiei mele, Diana, ale celor trei copii ai mei, Casiana Gabriela, Andrei Vladimir şi Mihai Nectarie, şi ale mamei şi soacrei mele, mamele noastre dragi care ne ajută să ne creştem copiii.

***

12400612_1682088645400089_1064803976420862217_n

Familia Ortodoxa:

Alina Mirica: Cuvant despre „impreuna”

Astazi, dragii mei parinti luptatori pentru pruncii si pruncutele lor, m-am gandit sa vorbim despre ceea ce ne face mai puternici, mai increzatori, mai frumosi si mai demni de Imparatia lui Dumnezeu: astazi vom vorbi, asadar, despre „impreuna“. Un concept promovat, chipurile, de toate spoturile publicitare, de toate sloganurile electorale, de toate teoriile sforaitoare si autosuficiente ale „specialistilor” care se imbulzesc nauciti de tentatia faimei, pe la toate televiziunile, cu sau fara rating, dar… din pacate trecut cu vederea tocmai de noi, parintii, cei mult prea ocupati, mult prea obositi, mult prea ingandurati.

Un „impreuna” comercial

Exista, fara indoiala, un „impreuna” cat se poate de comercial, pe care niste oameni extrem de perspicace si constienti de valoarea sa de necontestat il folosesc fara sa reuseasca sa-l perimeze sau sa-l epuizeze, tocmai datorita capacitatii sale de a face sa vibreze cea mai fina si mai sensibila coarda a sufletului cumparatorului, sau, ma rog, a ceea ce a mai ramas din bietul lui suflet.

Sa analizam, de pilda, spoturile publicitare cu care producatorii ne sufoca campul vizual! Vrei sa vinzi o bere? Nimic mai simplu. O pui in mana unui barbat inconjurat de prietenii sai impreuna cu care petrece „the time of his life”, adica cel mai „tare”. Un credit pe o piata suprasaturata de comisioane bancare nedrept de mari? Inventezi o poveste despre un „cocos” care impreuna cu alte „gaini”, „pui” si alte „pasari domestice” au niste vise comune pe care le poate indeplini creditul cu pricina.

O asigurare de viata intr-o societate profund ortodoxa, care nu pricepe de ce sa asi¬gure pe atat de multi bani o viata inevitabil trecatoare? Ii amintesti target-ului ca are o viata de trait impreuna cu cei dragi, fara griji si preocupari „suparatoare” – ca, de pilda, incotro si ce folos sa alergi bezmetic prin viata, fara tinta, fara ideal si fara perspectiva.

Sau „minunata” — si cand spun „minunata” in acest context imi amintesc de o cunostinta din partea Brasovului, un om de o cumintenie si o delicatete sufleteasca rar intalnite, care atunci cand nu vrea sa jigneasca un semen pentru comportamentul sau deviant, zice: „Da! E minunat!” – ei bine, „minunata” perioada electorala in care am fost chemati sa alegem, sa construim, sa decidem, sa… impreuna de catre doua tabere opuse, care au reusit mereu sa scindeze societatea in asa fel incat prietenii nu se mai viziteaza, vecinii nu-si mai vorbesc, copiii si parintii se simt mai departe unii de altii ca niciodata.

Intotodeauna am socotit ca cea mai eficienta arma a vrajmasului este, neindoielnic, scoaterea omului din sine si exilarea sa irevocabila in exterior, intr-un exterior atat de zgomotos, de plin de lumini si culori, de „antrenant”, incat te face sa uiti de sinele tau cel bun. Caci de sinele tau egoist, slava Domnului, nu uita sa te suprasature! „Ai grija sa-ti satisfaci toate poftele! Nu-ti neglija «nevoile» personale!”. Dar despre ce nevoi vorbesc cei care-l scot pe om din sinele sau cel bun? Evident, nu despre cele duhovnicesti, ci despre cele trupesti. Ba, uneori, si despre cele spirituale, caci au sesizat ca, satul de materialism, omul contemporan cauta sa raspunda glasului, dorului sau launtric, care-i spune ca dincolo de toate este un Altcineva, a Carui prezenta este tamaduitoare. Cu cata vehementa si cu cat dor cauta omul contemporan sa raspunda chemarii din sinele sau bun! Insa, calauzit de spoturi publicitare, de trend-uri moderne si de nevoia de a fi in pas cu acestea, sfarseste cautandu-si zenul prin nu-stiu-ce sfere eterice, devenind raw-vegan, savarsind ciudate calatorii initiatice prin tari exotice.

Ce-l mana pe om, pe fiul lui Dumnezeu, spre astfel de zone ale existentei din care nu va mai reusi sa iasa intreg si deplin din punct de vedere duhovnicesc, asa cum este nevoie sa fie pentru mantuire? Aceeasi sete de „impreuna”, acelasi dor dupa „acasa”, cumplita singuratate in care se zbate — paradoxal, inconjurat de toti prietenii sai, la randu-le la fel de singuri si de dezorientati.Ei cauta acel „impreuna” autentic. Il au in ei insisi. Il simt, si glasul lui nu le da pace, nu-i lasa sa se amageasca, crezand ca l-au gasit sub forma acelui surogat comercial pe care cei din afara il propun. Desi experimenteaza orice astfel de propunere artificiala, niciodata nu sunt multumiti. Nu se opresc din cautarea lor, pentru ca nu l-au gasit. Şi o iau de fiecare data de la capat, sperand sa stinga setea din sine care ii macina. Şi, poate „din intamplare” — dar noi stim ca intamplarile sunt secundele acelea subtiri in care sufletul, pentru rugaciunile altora, vii sau adormiti, aude glasul lui Dumnezeu — ei bine, poate din aceasta frumoasa „intamplare”, unul dintre sufletele alergand in cautarea lui neostoita afla pe „impreuna cel vechi”, pe cel al mosilor si stramosilor sai.

„Impreuna” cel vechi

Acel „impreuna” din care s-a zidit minunatul, blandul si omenosul neam romanesc. Un „impreuna” care a ivit peste veacuri pe marturisitorii temnitelor comuniste. Minunatul „impreuna” care sustine spre in sus, care ridica din sine, care zideste si, pana la urma, sfinteste, caci tocmai aceasta este esenta sa innobilatoare. In fine, acel „impreuna” cu care tot omul se naste, pe care toti il purtam in sinele acela curat, indiferent cat de jos si de adanc ar fi el ingropat in tulburarea fiecaruia dintre noi. Cel care ne aduce dorul dupa ai nostri, nelinistea datorata lipsei lui „acasa”, nemultumirea de la sfarsitul unei zile perfecte din punct de vedere profesional, in care nu am petrecut nici o clipa toc¬mai cu cei pentru care am luptat sa aducem remuneratie pe masura…

Daca pret de o clipa ne-am opri din zborul acesta coplanar, care nu duce nicidecum in sus, ci ne mentine pe linia de plutire, atat cat sa traim permanent iluzia ca suntem „bine” asa cum sun¬tem, ar reusi sa ne ajunga din urma intrebarile fara raspuns ale existentei nostre.

De pilda: „Cand ai fost ultima data la mormantul bunicilor tai?…”. Chiar daca ai uitat, sau chiar daca nu mai vrei sa stii, sau pur si simplu esti prea ocupat ca sa mai stii si asta, tu esti din prima clipa si pana in ultima a vietii tale impreuna cu mosii si stramosii tai. Nici biologii care sustin teoria evolutionismului nu vor nega ca fiecare om poarta in sine putin din toti ai sai. Eu vin si spun: chiar putin mai mult decat crezi. Nu porti doar ochii albastri ai bunicului, sau zambetul tainic al strabunicei, sau urechea muzicala fina a stra-strabunicului, ci si regretele unuia de a fi facut o nedreptate, visul altuia de a calatori, pacatul altuia de a pofti… Ei sunt impreuna cu tine mereu. Dar tu? Tu esti impreuna cu ei?… Cum mai poti fi tu impreuna cu cei adormiti cu atat de mult timp in urma? Pomenindu-i in rugaciune! Aprinzandu-le o lumanare la crestet! Ce mult imi place acest frumos obicei ortodox de a aprinde lumanari la crestetul celui adormit! Ca si cand ai vrea sa-l ajuti sa „vada”. Intoarce-te o clipa spre ei, aprinde-le o lumanare si spune-le o rugaciune. Da-ti sansa unui „impreuna” impaciuitor, din care copilul tau sa invete o lectie frumoasa: avem trecut, suntem parte a unei familii cu radacini si stabilitate, ne purtam in sine unii pe altii si de aceea este important sa nu-i uitam pe cei adormiti. Existenta impreuna cu ei il va face mai puternic. Ii va darui experienta unei traini¬cii existentiale, pentru ca se intemeiaza pe un manunchi de suflete, pe o familie.

Sau: „Cand ai sunat ultima data acasa, la parinti?” doar pentru a le auzi vocea, pentru a-ti aminti ca ei sunt acolo si, de ce nu, pentru ca si ei sa-ti auda vocea si astfel sa capete tarie in fata mortii, stiind ca tu vei ramane, la randu-ti, pintenul prin care ei vor deveni stravechi, dar vesnic prezenti. Va fi un „memento” pentru tine, un strop de curaj pentru ei si o noua lectie pen¬tru copilul tau: cinstirea parintilor si purtarea lor de grija este liantul care intareste cetatea sufletului, care tine viata omului neclintita in fata atator zguduitoare experiente, care pot prabusi un su¬flet in genunea fara fund a disperarii.

boala._batraneteOri: „Cand ai mangaiat ultima data un cap plecat?”. A fi impreuna nu inseamna doar legatura cu cei ai casei tale. Casa ta de crestin ortodox este lumea intreaga. Tocmai de aceea, cea mai libera si mai greu de manipulat fiinta din universul existential este crestinul autentic. Pentru ca el este acasa acolo unde este Dumnezeu: in vazduh, in spatiul extraplanetar, in adancul oceanului, in neclintirea desertului, in intunericul temnitei… oriunde! Prin urmare, „impreuna” cel vechi trebuie sa-l cuprinda si pe aproapele tau, pe cel cu care alcatuim neamul cel mare, cu demnitate imparateasca, neamul omenesc. Mucenicii temnitelor comuniste intelesesera taina aceasta mare a „strainului-frate”. Ei hraneau cu portia lor, si asa insuficienta, pe strainul-frate bolnav, incalzeau cu trupurile lor uscate de batai grozave trupurile mai subrede ale celor necunoscuti pana atunci, sfinteau cu psalmi si rugaciuni si acatiste invatate pe de rost suflete straine de ei, de Dumnezeu si de romanime, si deveneau toti frati.Iata un „impreuna” sfintitor! Impreuna cu strainul-frate pe care-l vei cunoaste prin propriul tau pas facut spre el. Iar pruncul tau va deslusi o noua taina privindu-te: taina omului jertfelnic, taina jertfelniciei fara interes, a jertfelniciei hristice. Şi va intelege ca, in lumea asta mare, in care divele fac implanturi dentare cainilor sau pisicilor si in care sloganul celor care-si petrec prin cluburi Pastile si Craciunul este „Frate, ai cu ce, bine! N-ai cu ce, stai acasa!” —, a fi un om jertfelnic este o cinste aparte pe care, chiar daca lumea nu mai are abilitatea de-a observa, vesnicia nu o uita!

Şi, poate, cel mai important: „Cand ai baut ultima oara un ceai cu sotul tau si cu copiii tai?“, fara sa ai un deadline presant, care te transforma intr-o prezenta absenta si artificiala, iar ceaiul impreuna intr-o corvoada generala, pe care toti asteapta sa o vada incheiata cat mai repede si in urma caruia sa ramana iarasi — pentru a cata oara?! — cel putin un suflet in suspinul caruia se poate citi sentimentul propriei lipse de importanta.Un ceai de la care sa nu fugi, care sa para ca dainuie vesnic, in care sa nu fie timp, obligatii, tresariri, ci doar bucurie si iubire. Cu alte cuvinte, cand ai petrecut ultima data cu adevarat impreuna cu copiii tai? Sa stati, sa va priviti in ochi curat, fara ganduri imprastiate pe aiurea, sa radeti, sa jucati un joc sau doar sa povestiti, sa va amintiti… Ati observat cu cata aviditate va asculta cei mici povestind intamplari despre stramosii lor? Copiii mei mereu imi cer: „Ne mai povestesti ceva din viata ta, mami? Ceva despre tine cand erai mica! Mai spune-ne o data cum te-ai ratacit prin padure cu verisorul tau!”. Asculta cu aceeasi fascinatie o poveste pe care au mai auzit-o de cateva ori. Mi se deschide inaintea ochi¬lor o camaruta de tara, luminata doar de focul din soba si de flacara saraca a unei lampi de gaz, ustensila absolut indispensabila in vremea comunismului. Aud si azi aievea glasul bunicului meu drag povestindu-ne intamplari de pe front. „Oare v-am mai spus cum…” incepea de fiecare data o poveste pe care o auzisem de atat de multe ori, incat o puteam spune pe de rost. Şi stia prea bine ca o mai spusese, dar se facea ca uita. Şi noi ne faceam ca nu o stim. Şi parca nici nu o mai stiam. Şi se trezeau din somnul lor istoric fete de rusi si de nemti, chipuri dragi de stramosi care asteptau acasa, doruri de satul parintesc… Puneam capul in bratele bunicii, care miroseau uneori a paine coapta, alteori a busuioc sau levantica, priveam ochii zambitori ai mamei, ascultam glasul bunicului… si cresteam impreuna cu ei, cu amintirile lor, cu visele lor, cu dorurile si cu nadejdile lor. Iar eu eram intruchiparea tuturor acestora. Şi eram un om puternic.

Impreuna spre vesnicie

V-ati intrebat vreodata de ce cauta copiii mereu trecutul, de ce ii fascineaza atat de tare? Pentru ca ii face puternici. Pentru ca le da trainicie. Asta da „impreuna” cel vechi: tranicie si vesnicie. Iar pruncii — pentru ca sunt mai buni si mai curati decat noi — stiu asta, vad cu ochii pe care noi i-am inchis si simt cu un fel de suflet pe care noi l-am impietrit ca a fi impreuna inseamna a fi vesnic. Iar a fi vesnic le da siguranta, ii face puternici in fata ispitelor, ii linisteste in fata mortii, ii asaza cu pace in sinele cel bun si-i intoarce cu iubire spre lumea lui Dumnezeu din care el, cu fratii sai buni si cu toti strainii-frati, fac parte inseparabila. Ei vin, pana la o anumita varsta, mai incet prin lume, prin timpul istoric. Masoara vesnicia altfel. Noi alergam, lasandu-i in urma si pe ei, si toate intrebarile care ne-ar da vesnicia inapoi.

Sa ne oprim, dragilor, macar si cateva clipe din goana asta haotica spre niciunde, sa-i asteptam sa ne ajunga din urma! Sa intram in vesnicia clipei petrecute impreuna. Cu fiecare oprire, pruncii nostri vor deveni mai stapani pe propriul lor ritm si nu vor mai schimba mersul in goana atunci cand ii vor cerceta cei ce vor dori sa-i scoata din sinele lor bun!

Un Craciun impreuna!

ceb3ceadcebdcebdceb7cf83ceb7-cf84cebfcf85-ceb9ceb7cf83cebfcf8d-cf87cf81ceb9cf83cf84cebfcf8d_-d180d0bed0b6d0b4d0b5d181d182d0b2d0be-d1851-e1448491982674

***

Virgiliu Gheorghe: SĂ NE GRĂBIM, SĂ NE GRĂBIM, CA SĂ NU RĂMÂNEM SINGURI!

Cuvintele parcă nu mai au greutatea de altădată. Cuvintele, ca şi oamenii, sunt din ce în ce mai mult tratate precum obiectele de unică folosinţă„Oamenii se uită prea mult la televizor, unde imaginea, şi nu cuvântul, domină comunicarea”, va putea spune cineva. Este adevărat, dar nu e vorba numai de atât. În nici o societate tradiţională oamenii nu citeau, şi totuşi cuvintele aveau greutatea lor. Aveau o anumită adâncime, precum fântânile, din care românii, ca şi alte popoare, scoteau tot felul de înţelesuri şi se îmbogăţeau unii pe ceilalţi împărtăşindu-şi-le. Astăzi, cuvintele, săracele, sunt dezbrăcate de sensurile lor originare şi scoase „la produs” pe piaţa reclamei publicitare. Şi, ca să se vândă cât mai bine, li se fac tot felul de operaţii estetice, implanturi sau machiaje, sunt hipertrofiate şi sexualizate. Parcă scopul lor principal – ca şi al oamenilor către care sunt ţintite – nu ar fi altul decât să înlănţuiască, să se înlănţuie unele cu altele spre a dansa samba culturii globaliste pe ritmurile euforice ale extazului care celebrează deşănţat pe regina balului, marea desfrânată.

Aşadar, imaginea cuvintelor, formele lor exterioare sau funcţiile lor umorale sunt îngroşate – ambalajul, şi nu conţinutul lor. Acesta este, poate, unul dintre cele mai grave lucruri care se petrece astăzi cu omenirea. Căci destinul oamenilor îl urmăreşte îndeaproape pe cel al cuvintelor pe care le folosesc, al cuvintelor care le animă gândirea şi viaţa.

Dar şi în această harababură semiotică pe care a născut-o modernitatea fie prin televiziune, fie prin ideologia deconstructivistă, oamenii tot mai caută o gură de aer, un sens pentru a supravieţui. În acest punct ni se descoperă un alt mecanism fundamental al degradării umanităţii: actul ratat. Amăgiţi şi înşelaţi constant, oamenii aleg greşit, ratând tot mai des ţinta. Nici una dintre frumoasele, minunatele vocaţii de împlinire a omului nu este trecută cu vederea în războiul devierii atenţiei, alterării sensurilor şi al substituirii subiectelor năzuinţei cu diverse obiecte ale dorinţei. Oamenii caută dragostea, dar pentru că alta este „oferta”, se rezumă până la urmă doar la sex – un amestec de sentimente (zis curate) cu instincte egoiste, alintare, voluptate şi desfătare cu mai multă sau mai puţină depravare. Vor să fie milostivi, dar sunt reduşi mediatic la sentimente de toleranţă faţă de orice anomalie. Caută bucuria, dar ajung să se mulţumească cu distracţia insipidă. Şi tot aşa, aspirând după comuniunea cu celălalt, pierd complet sensul adevăratei comuniuni când îl reduc – am spune, în cel mai bun caz, astăzi – la gregaritatea anturajului. Cel mai bun caz, căci există şi socializarea pe Internet sau pseudo-socializarea condiţiei de telespectator: omul care, prin intermediul micului ecran, vizitează într-o zi sute sau mii de alţi oameni, poate şi din cealaltă parte a globului, pătrunde în intimitatea vieţii sau în spaţiul conjugal a zeci și zeci de persoane umane, fie că sunt sau nu actori – iar când se închide televizorul sau se deconectează de la Internet se trezește că e singur.

Singur cu sine însuşi

Singurătatea, din păcate, este astăzi o problemă mai mare pentru tinerii între 18 şi 34 de ani, constată cercetătorii, decât pentru adulţii de peste 55 de ani[1]. Acesta a ajuns unul din cei mai buni indicatori ai nefericirii omului modern, într-o lume care, într-o măsură tot mai mare, neglijează sau substituie adevărata comuniune cu tot felul de surogate propuse de industria de divertisment şi consum.

Zgomotul civilizaţiei în care trăim nu este doar produsul inevitabil al tehnologiilor comunicaţionale – radio, televizor, telefon, calculator şi Internet – sau al unei lumi prea zgomotoase, ci este şi analgezicul cel mai folosit de oameni pentru a nu mai simţi durerea de a rămâne singuri. Nu este vorba de lipsa mijloacelor de comunicare şi nici de singurătatea fizică, mai ales în aglomeraţia marilor oraşe. Singurătatea de care se teme omul astăzi este aceea de a rămâne singur cu sine însuşi. E frica de a constata haosul din lăuntrul său, de a descoperi, dincolo de reverii, un gol imens, un hău a cărui adâncime nu poate fi măsurată decât cu cuvinte precum nelinişte, disperare, groază. Da, singurătatea omului modern este mai similară cu senzaţia morţii decât în oricare altă epocă din istoria umanităţii. Sentimentul copleşitor al nimicului, care parcă s-ar hrăni, ar devora fiinţa omului, este foarte tulburător. Dar pentru aceasta s-au inventat alcoolul şi drogul, televiziunea şi Internetul: pentru ca omul să nu mai poată ajunge acolo, înlăuntrul sufletului său, decât atunci când este prea târziu să mai poată schimba ceva.

În anii de după 1990, am avut şansa să străbat câteva sate răzleţite pe dealuri şi munţi, fie în zona Pădurenilor (Hunedoara), fie în Munţii Trascăului, în Apuseni sau în Ţara Lăpuşului. Casele sunt rare, uneori la sute de metri una de alta, fie pe coasta unui deal, fie într-o vale, sau dincolo, pe dealul de vizavi. Peisajul este atât de frumos, că nu poţi să imaginezi ceva mai potrivit pentru veşnicie. Şi totuşi, dincolo de entuziasmul şi emoţia pe care ne-o stârnea peregrinarea noastră pe acele plaiuri, ne speria, ne copleşea pe noi, ca orăşeni, perspectiva de a rămâne şi a trăi singuri acolo, departe de oamenii pe care-i întâlnim zi de zi. Ne era imposibil să înţelegem cum bătrâne sau bătrâni văduvi puteau să trăiască atât de singuri, văzând oameni abia la câteva zile odată. Și asta în condiţiile în care nu aveau televizor şi, în unele cazuri, nici măcar curent. Cu toate acestea, intrând în casele lor, am descoperit oameni care, departe de a fi sălbăticiţi de vieţuirea în singurătate, erau mult mai bucuroşi, mult mai liniştiţi, mai împăcaţi cu ei înşişi şi cu lumea decât noi, tinerii. O mulţime de amintiri calde şi frumoase se revărsau din preaplinul sufletului lor. Deşi soţul sau, în alte cazuri, soţia plecaseră cu ani în urmă către Domnul, ei erau prezenţi în discuţiile bătrânilor ca şi cum ar fi coborât până în centrul satului şi urmau să se întoarcă mai târziu. Invers decât se întâmplă astăzi în multe cazuri în care aceștia, deşi trăiesc în aceeaşi casă, fiecare cu serviciul lui, cu problemele lui, cu filmele, fotbalul sau talk-show-rile personale, convieţuiesc în acelaşi loc deşi nu mai au demult ce-şi spune.

„Nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe Dumnezeu aproape”

L-am întrebat pe badea Traian, un bătrân ce trăia singur, undeva la vreo oră de mers pe jos de la Mănăstirea Râmeţului spre munte, dacă nu se simte singur. Soţia lui murise cu vreo zece ani înainte, iar cea mai apropiată casă era cam la zece minute depărtare. Ne-a răspuns simplu că nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe BISERICI CRESTINE - SAPTAMANA RUGACIUNEDumnezeu aproape. Vorbea cu noi de parcă ne-am fi cunoscut de mult sau ca şi cu nişte nepoţi dragi. Rareori ne-a fost dat să ne simţim mai apropiaţi de cineva, mai familiari, decât în prezenţa lui badea Traian.

Badea Traian, ca şi majoritatea bătrânilor pe care i-am aflat trăind singuri, chiar fără vecini în apropierea casei lor, se simţeau foarte aproape de lume, solidari cu destinul ei. Durerea lor era stricăciunea care a pătruns în omenire şi pe care o radiografiau cu o mare luciditate. Despre singurătate, aceasta de care suferă omul contemporan, nici nu auziseră. Nu e uşor să trăieşti singur, dar singurătatea lor nu era una anxioasă, depresivă, ci reflexivă şi rugătoare. Toate erau încărcate de sens şi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor cotidiană. Iar timpul… curgea prietenos la vale, șlefuindu-le sufletele parcă pentru a-i pregăti pentru veşnicie.

După 1990 am avut ocazia să petrec Anul Nou undeva în centrul Vienei. Înainte de ora 24, în noaptea respectivă, străzile din centru au început să se umple de oameni. Au urmat focuri de artificii, sticle de şampanie deschise şi multe petarde. Zgomotul era asurzitor, lumea se felicita urlând, iar Salvările cărau răniţii, victimele petardelor căzute aiurea. Am stat uimit să văd spectacolul trist pe care ni-l oferea unul din centrele civilizaţiei europene. În toată nebunia aceea, care în ultimii ani s-a extins şi în ţara noastră, cel mai evident lucru mi s-a părut a fi singurătatea acelor oameni, disperarea de a fi împreună cu cineva în acel moment, cu cât mai mulţi, tocmai pentru deficitul imens de comuniune din viaţa lor.

Obiceiul în sine nu supără pe nimeni, însă simptomele însingurării – depresiile cu o răspândire epidemică – au început să pună pe gânduri lumea occidentală. Astfel că, în Marea Britanie, masa în familie a început să fie considerată un indicator al fericirii naţiunii. Nu ieşitul în stradă, nu densitatea de tineri din discoteci şi baruri, nu orele petrecute în faţa ecranului sau cu oricare alt mijloc de divertisment, ci măsura în care englezii iau masa împreună în familie se consideră principalul semn de sănătate mentală şi fericire al populaţiei ţării[2].

Desigur, masa în familie este una dintre principalele mărturii ale comuniunii, însă aceasta este doar un indicator de sănătate sufletească şi mintală, nu şi condiţie în sine a fericirii populaţiei. Căci sunt unii care iau masa în familie şi se pot simţi singuri şi nefericiţi (deşi mai rar acest fenomen în zilele noastre), în timp ce alţii, săracii, ar vrea să ia masa cu cei dragi, dar nu le permite serviciul, însă se bucură cu mult mai mult de prezenţa acestora când sunt împreună cu ei. Problema principală este dispoziţia noastră sufletească de a fi cu ceilalţi, locul unde se sălăşluieşte mintea noastră de-a lungul zilei şi, mai ales, comuniunea cu Dumnezeu.

Trupul şi Sângele lui Hristos

Badea Traian şi toţi oamenii de demult, fie că trăiau în mijlocul familiei, fie că locuiau singuri, fie că munceau pe lângă casă, fie că erau plecaţi cu lunile în sezonul de vară, nu ştiau ce este singurătatea atâta timp cât Îl aveau pe Dumnezeu în inima lor.

Să nu ne amăgim. Nu băutura sau televizorul, nu reţelele de socializare sau zgomotul marilor aglomerări urbane şi nici zvârcolirile trupurilor care vor parcă să se înghită unul pe celălalt ne vor scăpa de neliniştea singurătăţii – în fond, de frica morţii, care pune astăzi stăpânire pe lume. Hohotele imense de râs ale divertismentului anunţă, de fapt, o lume aflată în pragul deznădejdii şi al nebuniei. De acestea nu vom putea scăpa atâta timp cât accentul principal în viaţa noastră nu va cădea pe câştigarea cu orice preţ a comuniunii cu Dumnezeu. Praznicul Naşterii Domnului este o şansă, este încă o şansă de a-I îngădui Domnului să se nască în ieslea sufletului nostru, curăţind-o prin mărturisirea căderilor, a actelor ratate din viaţa noastră. Nu trebuie să-l uităm nici pe cel apropiat sau mai îndepărtat nouă, pe cel în necaz şi suferinţă, dar pentru ca să-i simţim mai aproape de noi pe toţi oamenii, ca să ne simţim solidari cu destinul întregului neam din care facem parte, a omenităţii în ansamblul ei, nu putem altfel decât dacă ne unim cu Hristos.

Îmi mărturisea un prieten că, atunci când era mic, se gândea cu ciudă cum de nu s-a născut şi el american, englez sau, oricum, un occidental, ca să fi scăpat de comunism. Acum însă dă slavă lui Dumnezeu că s-a născut român şi ortodox, mădular al unui popor cuminte şi omenos, greu încercat în istorie, dar prin aceasta mai aproape de Dumnezeu, care i-a fost adesea şi Părinte şi Doctor, apărător şi mângâietor în necazuri şi boli.

Acesta este darul pe care l-am primit noi, românii, ca popor – şansa de a ne putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi avem nădejdea că, ţinând aproape de El, nu vom rămâne singuri, acum, în viaţa aceasta plină de greutăţi şi încercări, dar mai ales dincolo, în viaţa care nu va avea sfârşit.

[1] http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2014/jul/20/loneliness-britains-silent-plague-hurts-young-people-most

[2]http://www.telegraph.co.uk/women/mother-tongue/familyadvice/10681772/Family-mealtimes-to-become-official-measure-of-national-happiness.html

10801787_750948735000135_935421384560510976_n


Categorii

1. Slider, Craciunul, Pagini Ortodoxe, Preot Marcel Radut Seliste, Sarbatori, comemorari, sfinti, Suferinta de langa noi, Virgiliu Gheorghe

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA?

  1. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  2. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! Dumnezeu S-a intrupat ca sa ne vesteasca ca NU SUNTEM SINGURI, ca Ii pasa de noi… | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?”/ CINE NE-A FURAT SARBATORILE? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduial
  5. Pingback: IARĂŞI CRĂCIUNUL: “Din iubire, Hristos Se face Prunc neputincios, la fel ca noi…”. S-a născut NOUĂ Mântuitor! (poem duhovnicesc) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare