MIHAI VITEAZUL (✝9 august 1601): VOIEVODUL “CRESTIN CU MILA PENTRU SARACI SI CU FRICA DE DUMNEZEU”. Dar si cu constiinta misiunii sale: “Ce fac e numai pentru a impiedica varsarea sangelui lui Hristos si al intregii crestinatati”/ Sensul unei ectenii: PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU, MANTUIESTE-NE PE NOI!

• Ziarul Lumina: „A înconjurat pentru totdeauna cu strălucire numele românilor”

Mihai Viteazul nu are egal printre ai săi decât pe Ioan Corvin și Ștefan cel Mare. Politician înzestrat, a știut să țină în șah timp de opt ani Ungaria, Polonia și Poarta. Ilustru om de arme și mare căpitan, a știut să le învingă întotdeauna. 9 august 1601 rămâne o pagină neagră în istoria românilor. Mihai nu a meritat o moarte atât de neașteptată și un sfârșit atât de nedrept și crud. Dacă ar fi fost mai prevăzător, mai gata la minciuni și la călcarea jurămintelor, stăpânirea lui s-ar fi prelungit, afirma N. Iorga. Dar amintirea i-ar fi rămas alta, și el n-ar fi cum este, un chip de curată și desăvârșită poezie tragică.

Mihai nu a fost crescut la curtea domnească cu rigori și cutume de neclintit. Sufletul lui nu a fost educat în spiritul urii și al egoismului dinastic. A trăit printre oameni simpli, din popor, printre negustori și boieri. Mihai, spun cronicile, era „creștin cu milă pentru săraci și cu frică de Dumnezeu”, având o „inimă deschisă și lipsită de răutate”.

Acest comportament sensibil, plin de omenie se poate observa cu acuratețe din relatările contemporanilor care l-au cunoscut. Polcovnicul Walentyn Walawski, comandantul cazacilor, scria la 24 decembrie 1599 din Turda despre domnul român:

„… când mergem la dânsul ne primește pe noi, polcovnici și rotmiștri, cu mare cinste; la masă ședem cu el și nu ne privește ca un domn, ci se poartă cu noi ca un tovarăș de luptă. Aproape nu trece o zi să nu ne dea nouă câte ceva din al său, ca haine, blănuri scumpe, cât și galbeni. Nu se zgârcește cu banii și la masă închină el pentru sănătatea slugilor sărace și le dă chiar cu mâna sa mâncăruri, îndestulându-le bine cu galbeni”.

Viața lui Mihai stă sub semnul milostivirii divine

Încă de când era ban al Craiovei, „scornindu-i-se nume cum că iaste fecior de domn”, voievodul țării, Alexandru cel Rău, a trimis să-l prindă spre a fi pedepsit cu moartea ca unul care umbla după domnie. Execuția trebuia să aibă loc fără alt termen de judecată. Adus la București, sub escortă, Mihai trece pe lângă Biserica Albă, la vremea Liturghiei. Cronica lui Radu Popescu arată că banul Craiovei a cerut armășeilor care-l înconjurau să-l lase să asculte slujba. A intrat în biserică, s-a rugat și a făgăduit Sfântului Nicolae, hramul Bisericii Albe, că, de-l va mântui, o să-i facă mănăstire în numele lui, ceea ce a și împlinit.

Ruga i-a fost ascultată, căci o mărturie contemporană ungurească ne încredințează că țiganul călău, atunci când Mihai a urcat pe eșafod, n-a cutezat să-i taie capul. Intervenția imediată și jurămintele boierilor l-au înduplecat mai apoi pe Vodă să-și schimbe hotărârea.

Cardinalul Bathory

Dar despre sufletul lui curat, care nu știa ce înseamnă răutatea, ne aduce mărturie o întâmplare de neimaginat, petrecută după bătălia de la Șelimbăr.

Principele Ardealului de atunci, cardinalul Andrei Ba­thory, a reținut în două rânduri banii trimiși lui Mihai de Rudolf al II-lea și papa Clement al VIII-lea pentru plata soldaților, fapt care a provocat o mare zarvă în oștirea românului. Mai mult, cardinalul, cu o insolență fără margini, a trimis sol la Mihai ca “să-i lase Țara Românească, să-i facă jurământ de supușenie și să înceteze lupta contra turcilor”. Da, principele maghiar îi trimitea vorbă să părăsească țara, adică domnia, pentru că nu-l suferă turcii și el, cardinalul, era hotărât să se alieze cu otomanii.

Lupta dintre cei doi era inevitabilă. Cineva trebuia să piardă și acela a fost Bathory. Învins la Șelimbăr, Andrei a fugit spre Moldova, dar a fost prins de secui și decapitat. După această faptă, i-a fost adus lui Mihai capul adversarului său. Iată relatarea:

„Mihai a luat acest cap, a început să-l sărute plângând. Apoi a trimis după trupul cardinalului. La sosire, românul i-a ieșit înainte cu mare alai, cu întreaga sa oaste din Alba Iulia. Pe urmă, a cincea zi, a însoțit trupul cu cinste până la mormântul din biserica mare de la Alba Iulia. El însuși ducea lumânarea după mort și l-a îngropat acolo”.

Mihai a fost pus domn pe tronul Țării Românești cu ajutorul lui Andronic Cantacuzino, capuchehaie la Poartă pentru afacerile Țării Românești. Influența lui Andronic pe lângă turci devenise foarte importantă. Ajuns pe scaunul țării, Mihai Viteazul și-a îndreptat privirile spre creștinătate din primul moment. Occidentul prin „Sfânta Ligă” se coaliza împotriva turcilor. Această mișcare el o atribuie Atotputernicului, căci scria ducelui de Toscana:

„Băgând eu de seamă că turcii poartă gând rău în paguba și nimicirea creștinilor, mă socotii să rup, cu orice preț, învoiala și să mă alătur la creștină­tate în pofida lor. Pentru aceasta mă rugai lui Dumnezeu să-mi dea o bună inspirație, ceea ce se și întâmplă”.

Gestul lui Mihai putea să-l coste viața, fiindcă își făcuse astfel dușmani de moarte, însetați după sângele său, pe turci. Țara lui era în imediata lor apropiere, deci avea să le înfrunte mânia negreșit. Mijloace să le reziste nu prea avea și de aceea în nenumărate rânduri a trimis apeluri către popoarele creștine din jur. Dar așa cum s-a văzut mai sus, când împăratul Vienei și papa de la Roma îi trimiteau bani pentru plata oștirii, cardinalul Bathory oprea fondurile pentru sine. Transilvanul nu realiza că, în lipsa lui Mihai, singurul care le putea ține piept turcilor, vor trebui să treacă aproape 100 de ani (1686) până când coaliția antiotomană va recuceri Buda din mâinile păgânilor.

„N-am nici o pricină din partea lor să port război cu turcii… Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui întregii creștinătăți”

Prima bătălie importantă, dată de Mihai împotriva turcilor și tătarilor, a fost la Șerpătești, în 23 ianuarie 1595. Victoria românilor a avut un larg ecou, cronicarul ungur Szamosközy relatând:

„La Șerpătești, înainte de răsăritul soarelui, în iarna aceea cumplită, Mihai îi nimici, în vremea cât ar fierbe un ou, de n-a scăpat nici unul… Au pierit acolo nepotul hanului tătăresc și imbrohorul; multe prăzi au luat atunci, căci numai bogățiile hanului tătăresc erau încărcate pe șase cai albi”.

A doua luptă împotriva otomanilor, câștigată, de asemenea, a fost cea de la Călugăreni, Giurgiu, din 13/23 august 1595. Raportul dintre forțe era 1 la 5 în favoarea otomanilor. Oastea domnului român nu depășea 10.000 de oameni, în timp ce a turcilor era de cinci ori mai mare. Discuția pe care a avut-o înainte de luptă cu câteva săptămâni cu solul polonez arăta diferența numerică a celor două oști și miza acestei lupte:

„Plec mâine cu ajutorul lui Dumnezeu să le împiedic turcilor, cât voi putea, trecerea Dunării… N-am nici o pricină din partea lor să port război cu ei… Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui lui Hristos și al întregii creștinătăți. Văd cu ochii însă că n-am destulă putere să le rezist. Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă… căci se vor răspândi peste tot. Căci eu nu am avut de la turci nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu săracă țara noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine. De aceea, rog să nu ne părăsiți și să nu ne lăsați fără ajutor, pentru că sunteți datori pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne ajutați și să veniți pentru mântuirea creștinătății”.

„Șuvoiul turcesc venea necontenit mărindu-se…”

Adversarii lui Mihai erau conduși de vizirul Sinan Pașa, în vârstă de 83 de ani, căruia i se alăturau trupele a patru comandanți turci: Mustafa Pașa, Husein Pașa, Haidar Khidr Pașa și Hasan Pașa.

Valahii au atacat primii, surprinzând armata islamică. Deru­tați de îndrăzneala „ghiaurilor”, păgânii s-au trezit și, printr-un iureș nespus de sălbatic, au reușit să stăvilească înaintarea creștinilor. Mihai Vodă introduce după mai multe ore de luptă câteva cete de pedestrași odihniți; cei care luptaseră mai bine de patru ceasuri abia se mai puteau ține pe picioare. Iată ce consemnează și cronicile:

„Lupta era tare din amândouă părțile, dar valahii văd mereu cum șuvoiul turcesc venea necontenit mărindu-se și oricâți cădeau în luptă, alții îndoiți sau întreiți le luau locul. Numărul mare al turcilor izbuti să-i îndepărteze de podul Neajlovului pe bravii apărători români care luptaseră toată ziua”.

Atunci când soarele era gata să apună, voievodul valah intră pe câmpul de luptă.

„Bizuindu-se pe ajutorul cerului și pe dreptatea cauzei sale”, Mihai își dă seama că fără el românii vor fi înfrânți. Și atunci, sesizând momentul psihologic al bătăliei, face acel act de mare curaj cu care trece în legendă, acum fiindu-i pecetluit supranumele de Viteazul.

Dar să lăsăm cronica a vorbi:

„Vodă a pornit însuși cu sabia în mână și vitejii lui după dânsul au intrat ca lupii în oi. Iară Mihai ca un fulger umbla prin oaste, tăind și oborând jos, și cu mâna lui pe Caraiman Pașa (Haidar Khidr Pașa) l-au tăiat… Era să-l ajungă pe Hasan Pașa, să-l taie cu mâna lui, însă au scăpat”.

Văzând că se apropie dezastrul înfrângerii „steagurilor strălucitoare”, Sinan Pașa intervine în luptă pe calul său cel semeț, încurajându-i pe otomani. Marele vizir a fost recunoscut imediat și o lance i-a străpuns obrajii, zburându-i și dinții pe care-i mai avea în gură.

Turcii se retrag în debandadă, lăsând pe câmpurile de luptă 15 tunuri și mai multe steaguri, printre care și steagul verde al profetului, foarte prețuit și respectat de islamici. Pierderea acestui din urmă steag a fost regretată cu mare durere de otomani pentru că ei îl considerau sfânt.

Vestea înfrângerii a ajuns repede și la urechile sultanului. Din cauza eșecului suferit de Sinan la Călugăreni,

„într-atât se tulbură sultanul Mehmet că rămase fără să mănânce câteva ceasuri…”

„O așa pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”

Cancelariile occidentale au primit cu bucurie izbânda lui Mihai asupra musulmanilor. Agentul englez de la Constantinopol, Edward Barton, trimitea un raport la Londra în care dădea amănunte despre campania lui Sinan Pașa în Valahia și în special despre bătălia de la Neajlov:

„Cu siguranță, este un lucru demn de cea mai mare conside­rație și glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, anume, ca să învingă oștile marelui sultan”.

După această luptă, Vodă s-a retras spre Târgoviște, unde a așteptat ajutoarele militare promise din partea lui Sigismund Bathory, dar ardelenii nu au venit. Sinan Pașa a pornit în urmărirea oștii “ghiaure“. Otomanii au intrat în București, iar vizirul a poruncit ca toate bisericile din oraș să fie transformate în moschei. A fost construită o fortărea­ță în jurul Mănăstirii Radu-Vodă. Turcii s-au dedat unui jaf cumplit. Au dat foc așezărilor și culturilor agricole, au scos din pământ vițele-de-vie, au luat vitele sătenilor și au făcut peste 20.000 de robi pe care i-au trimis la Constantinopol.

Dar în timp ce Sinan Pașa se pregătea să plece în urmărirea oștilor valahe, a ajuns vestea că principele Ardealului, Sigismund Bathory, a trecut munții cu oaste, venind în ajutorul lui Mihai. Știrea că armata creștinilor în fruntea căreia se afla domnul valah l-a speriat atât de tare pe pașă, încât a ordonat retragerea fără să mai aștepte confruntarea cu el. La 11/21 octombrie, după ce a minat fortificația ridicată la Radu-Vodă, turcii au pornit spre Dunăre.

Dar Mihai i-a prins înainte de trecerea fluviului. A atacat cu cavaleria ariergarda otomană care rămăsese de strajă la prăzile aflate la capul podului, pe malul valah al Dunării. Artileria crești­nă a lovit în plin și a deteriorat podul. Otomanii, care se înghesuiau să treacă podul cu tunurile și ceea ce jefuiseră din Țara Românească au căzut în Dunăre. Mulți s-au înecat. Cuprins de groază, Sinan, de pe malul celălalt al Dunării, privea cum creștinii îi decimau ariergarda. Elita akîngiilor, altădată spaima Europei, era distrusă. Sângele turcilor uciși înroșise apele fluviului. Dezastrul era total. O recunosc și cronicile turcești. Ibrahim Pecevi:

„O așa pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”.

Mustafa Naima:

„O asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere n-a mai fost pomenită în istorie”.

În urma acestei campanii, Sinan Pașa a fost mazilit la 18/28 noiembrie 1595.

Dar țara era epuizată din cauza acestor lupte. Pentru că românii se împuținaseră, au fost aduși coloniști din Bulgaria. Mihai s-a îngrijit de adăpostirea și asigurarea traiului tuturor locuitorilor. A adus din Ardeal vite, alimente și semințe pe care le-a împărțit poporului în vederea asigurării semănăturilor din primăvara anului 1596. Chiar și cetatea de scaun a trebuit să fie mutată de la București la Târgo­viște fiindcă orașul lui Bucur era distrus și pustiit.

Peste numai trei ani, în toamna lui 1599, la 18/28 octombrie, Mihai cucerește Ardealul în urma luptei de la Șelimbăr, unde înfrânge pe principele Andrei Bathory.

Stăpân pe Transilvania, Vodă era neliniștit de atitudinea dușmănoasă a lui Ieremia Vodă. Pentru aceasta, în mai 1600, trece munții cu armata și în mai puțin de trei săptămâni toată țara Moldovei i se închină. Astfel, într-un document din 6 iulie 1600 Mihai semna cu următoarea titulatură:

„Domn al Țării Româ­nești și Ardealului și a toată țara Moldovei”.

„Fiecare e Jupiter în cerul său, iar nu într-al altuia”

Din august 1600, adică imediat după unificarea celor trei provincii românești sub un singur sceptru, diplomația imperială habsburgică a lucrat cu perfidie și cinism la eliminarea voievodului valah care stătea de strajă la hotarul Ardealului. Mihai pierde lupta de la Mirăslău (18 septembrie 1600) contra lui Gheor­ghe Basta, dar explică acest eșec în memoriul adresat împăratului Rudolf al II-lea astfel:

„Eu, creștin fiind și neînvățat a mă bate împotriva creștinilor, deși eram împins de nevoie, nu m-am luptat după cum eram deprins, ca împotriva dușmanului firesc, înflăcărând pe ai mei cu cuvântul și cu pilda mea și înfruntând eu însumi cea dintâi lovitură a dușmanului. Ci, văzând înaintea mea oaste crești­nă, nu am sprijinit, după obiceiul meu, cel dintâi atac, ci m-am retras, nu pentru că aveam oaste mult mai mică, nici pentru că aș fi pierdut încrederea, ci pentru că mă îngrozeam a muia în sânge de creștin o sabie ce băuse până acum atâta sânge de păgâni. Și astfel, oștenii mei, deprinși a mă vedea în luptă întotdeauna în fruntea lor, de astă dată, nevăzându-mă de față, au devenit neîncrezători și au părăsit în grabă lupta, nu de frică, ci temându-se ca nu cumva să mi se fi întâmplat mie vreo nenorocire”.

Turcii intraseră și ei în Țara Românească pârjolind totul în calea lor. Mihai era într-o situa­ție dificilă. Nemaiavând cu ce să plătească soldații angajați, a slobozit o parte dintre ei. Voievodul român pleacă la Viena și Praga pentru a stabili un nou acord cu împăratul. Acesta îi ceruse să renunțe la Ardeal, pe care ar fi trebuit să i-l cedeze lui Georgio Basta. Întors în țară cu armată întărită, Mihai nu e dispus să renunțe la Ardeal. Iar atunci când este chemat la ordine de Basta, el spune emisarului occidental:

„Vor să-mi dea mie ordine cei ce n-au nici un drept asupra mea… Cine sunt acești Rudolfi și cezari de care îmi vorbește unul ca Basta? Sau cine este acest Basta pe care mi-l trimite Rudolf ca monitor? Cum? În aceste trei țări ale Daciei, supuse cu primejdia vieții mele, dobândite prin victoriile mele, mai cutează încă cineva să-mi prescrie legile îndurării (cu voia Celui de sus), ale prudenței, ale înțelegerilor și ale alianțelor? Basta, dacă voiești a grăi, domnește peste ai tăi, iar pe mine să mă lași în pace, pentru că în treburile mele și în țările supuse cu brațul meu nu recunosc pe nimeni deasupra mea, necum pe un Basta și nici pe vreun Rudolf și pe alți cezari. Fiecare e Jupiter în cerul său, iar nu într-al altuia”.

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu…”

Reacția lui Mihai Viteazul nu va fi trecută cu vederea. Așa că, în dimineața duminicii de 9/19 august 1601, cei doi căpitani ai generalului Basta, germanul Petz și valonul Beaury, au intrat în cortul domnului român și, declarându-l prizonierul împăratului, l-au ucis cu halebardele și i-au tăiat capul, după cum consemnează și cronica:

„Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu pentru că nu știuse, nici se înprilejise (găsise, aflase) sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”.

Mihai avea atunci 43 de ani neîmpliniți.

Toate cronicile, atât cele maghiare, cât și cele occidentale, cu excepția celei de la cancelaria habsburgică, au regretat moartea lui Mihai. Ungurul Petthö Gergely scria:

„Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie și pe neaștep­tate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv… pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuși sultanul”.

Richard Knolles:

„O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros… cel de care sultanul se temea atât de mult tocmai în palatul său de la Constantinopol, mai mult decât tot restul comandanților împăratului”.

Christian von Engel:

„A pierit un principe valah de interes universal”.

Ucigașii lui Mihai nu au fost până la urmă cei de care el se temea mai mult, turcii, ci chiar partenerii creștini în lupta dusă împotriva musulmanilor, soldații generalului Georgio Basta.

(Surse: prof. Cristian Marin, Mihai Viteazul, restauratorul Daciei și al Bisericii strămoșești; pr. prof. dr. Niculae Șerbănescu, Dimensiunea religioasă a personalității domnitorului Mihai Viteazul)

Patria română

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoșii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Și la Neajlov te făcură
Fără dinți, Sinane, în gură,
Și punând dușmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roșii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoșii!

(George Coșbuc)

• Ziarul Lumina: Mântuieşte-ne pe noi, Preasfântă de Dumnezeu Născătoare!

S‑au scurs mai bine de opt luni de când am scris despre necesitatea cunoaşterii limbii eline pentru studiul teologiei („Piciorul teologiei academice şi ţepuşa limbii greceşti”, în Ziarul Lumina, 5 nov. 2014). În acel articol, printre altele, încercam să stârnesc curiozitatea cititorilor – în special a celor care se ocupă cu studiul teologiei – printr‑o suită de întrebări pe marginea rostirilor liturgice, întrebări al căror răspuns nu ar fi posibil fără recursul sistematic şi nedisimulat la limba greacă. Una dintre acestea, în jurul căreia se nasc din ce în ce mai multe discuţii, benefice fie şi numai pentru faptul că ele există, priveşte formula pe care credincioşii, strana sau corul o adresează Maicii Domnului, sub formă de rugăciune, de cele mai multe ori la Ecteniile din cadrul slujbelor Bisericii. Astfel, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi să rostim:

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi”,

dar auzim prin diverse locuri rostindu‑se (sau chiar scris în tipărituri):

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi”.

Auzim această formulă – cu ambele variante – nu doar la Ecteniile obişnuite din cursul săptămânii, ci şi ca stih la citirea diferitelor Canoane, atunci când urmează o strofă închinată Maicii Domnului, mai ales în Canonul de Mângâiere, cunoscut îndeobşte sub titlul „Paraclisul Maicii Domnului”, sau în cadrul unor slujbe precum Sfinţirea Apei (sau Sfeştania). Desigur, cei care obişnuiesc, sub îndrumarea părintelui duhovnic, să rostească Rugăciunea inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul” sau, în varianta mai scurtă, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă”) se adresează cu un şir de mătănii şi Maicii Domnului, cu aceeaşi formulă menţionată mai sus. Am amintit şi aceste locuri complementare, întrucât cei care vor (şi pot) să verifice formula originalului grecesc de la Ecteniileamintite nu vor găsi o astfel de rostire în slujbele greceşti. Formula rostită de diacon sau de preot:

„Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata […] cu toţi Sfinţii pomenind‑o…”

(nu „să o pomenim”, ca în limba română) se continuă cu cuvintele

„… pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”,

alcătuind o singură frază. Din acest motiv, cărţile greceşti de slujbă nu prevăd aici nici un răspuns din partea stranei şi de aceea trebuie mers la alte texte scrise. Totuşi, în clipa în care diaconul sau preotul grec rosteşte formula

„Pe Preasfânta, Curata […]”,

înainte să ajungă la cuvintele

„pe noi înşine şi unii pe alţii […]”,

credincioşii simţeau nevoia să zică ceva, adresându‑se Maicii Domnului, şi anume:

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi” (în traducere).

Din această rostire, neconsemnată ca atare în cărţile de slujbă bizantine, a apărut în limba română scindarea rostirii diaconului sau preotului în două părţi, una cu referire la Maica Domnului, cealaltă la atotdăruirea noastră către Hristos.

Trebuie să spunem că nedumerirea legată de formula „mântuieşte‑ne” sau „miluieşte‑ne pre noi” este mai veche, întrucât de aceasta s‑a ocupat marele profesor liturgist, pr. Petre Vintilescu, într‑un articol din anul 1940.

În general, cei care preferă versiunea „mai recentă”, şi anume

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi”,

au avut un contact, mai mult sau mai puţin direct, cu spaţiul grecesc, unde se rosteşte:

Yperaghia Theotoke, sōson imas.

Întrucât verbul sōzō înseamnă „a mântui”, mulţi dintre cântăreţii de strană care au conştientizat şi au înţeles această echivalare lexicală au început să cânte şi în spaţiul românesc „mântuieşte‑ne pe noi”, în loc de „miluieşte‑ne pe noi”, aşa cum am fost învăţaţi majoritatea dintre noi.

Totuşi, dacă cercetăm cărţile noastre de slujbă mai vechi, vom observa că nu se rostea în limba română „miluieşte‑ne pe noi”, ci „mântuieşte‑ne pe noi”. Spre exemplu, Efhologhiul sau Molitfelnicul de la Bucureşti din 1834 consemnează peste tot stihul

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pre noi”,

alături de alte adresări către Maica Domnului, unele păstrate până astăzi, în care apare verbul „a mântui”. Mai mult, în cele mai multe dintre cărţile de slujbă sau de rugăciune tipărite astăzi, chiar cu binecuvântarea autorităţii bisericeşti, citim:

„Mântuieşte din nevoi pe robii tăi […]”

 sau

„că tu mântuieşti pe robii tăi din toate nevoile”;

sau chiar

„Uşa milostivirii deschide‑o nouă […], că tu eşti mântuirea neamului creştinesc”.

Să fie, oare, vreo greşeală de traducere? Nu este cazul. Toată înţelegerea, la nivelul minţii, se învârte în jurul a ceea ce se numeşte în termeni lingvistici polisemantism, sau calitatea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri. Verbul grecesc sōzō, ca şi verbul românesc a mântui, nu este limitat numai la sensul din jargonul dogmatic – mântuirea este

„actul prin care Dumnezeu […] restabileşte starea de comuniune personală cu El” (Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă),

ci are în Biserică şi sensul de „a scăpa”, „a salva”, „a izbăvi” pe cineva dintr‑o primejdie. Acesta este sensul în care Maica Domnului mântuieşte, nu vreunul care să vizeze o supradimensionare a cultului celei prin care ne‑a venit mântuirea, Hristos, Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor.

Prin urmare, o bună aşezare întru cele bisericeşti, dublată eventual de o catehizare corectă, pe principii răsăritene, nu pe cele ale scolasticii apusene, ne va feri de ispita patului procustian al utilizării monosemantice a unor cuvinte din limbajul bisericesc şi al confiscării lor în zona limbajului dogmatic.

• Doxologia: Sindromul inimii zdrobite ‒ putem muri de inimă rănită?

După fiecare durere servită de mine sau de oamenii și întâmplările care au trecut prin viața mea ca printr-o sală de box, în care exersezi cele mai dure lovituri, mi-am strâns bine inima într-un corset de ghips; altfel, s-ar fi risipit bucăți. Apoi, când straturile de protecție au devenit prea grele, prea strâmte, încât îmi zdrobeau inima cu totul, a trebuit să decid: mai adaug încă un strat, ultimul, cel care va sufoca pulsul sau…ce voi face?

Adesea, piesele puzzle-ului nu se potriveau nicicum. În mine clocotea revolta: cum se poate ca viața să fie atât de lipsită de sens, atât de goală de înțeles și de bucurie, atât de nedreaptă?! Cu toate acestea, atunci când am crezut că mi-e mai rău, atunci când ceva parcă se rupea în mine, nu făceam decât să mai scutur un strat care-mi ținea inima în menghină.

Când am ajuns la ultimul, când s-a luat coaja, s-a luat cu tot cu carne. În acel moment am avut cu adevărat nevoie să-mi asum curajul de a trăi cu rana asta, de a fi vulnerabilă în lumea noastră care, săraca, e legată la ochi și caută iubirea pe marginea prăpastiei.

De Sus, lucrurile se văd întotdeauna cel mai bine. De Sus, viața noastră, cu trecut, prezent și viitor, e o poveste pe care Dumnezeu o știe toată, deja. El cunoaște taina inimii mele, El trece dincolo de orice carapace sub care fug să mă ascund. Știe fiecare bucurie și durere care mi-au făcut inima să tresalte. Știe fiecare gând bun sau îndoielnic ce mi-a traversat mintea. Știe când am căzut pentru că n-am știut mai mult și când m-am dus la vale pentru că am ales conștient să fac răul. La fel, Domnul cunoaște prezentul meu, dar și viitorul, cu toate pe care le voi face sau mi se vor întâmpla.

Când în piept inima pulsa dezgolită de orice miraj, trezită din anestezie, soluția nu era decât curajul. Curajul care tot bătea la ușă de ani de zile, dar pe care-l ignoram pentru că presupunea efortul conștient de a mă schimba. Curajul de a lua decizii, curajul de a ierta, curajul de a trăi liberă de prejudecăți, curajul asumării responsabilităților. Curajul de a mă accepta așa cum sunt, nu doar cu performanțele și armoniile mele, ci și cu lipsurile, greșelile, răutățile și nereușitele mele. Implicit, curajul de a nu mai judeca și condamna pe nimeni pentru nimic. Curajul de a trăi corect, onest, frumos, pentru mine, pentru oameni și pentru Dumnezeu. Curajul de a accepta voia Lui în viața mea, în ciuda voii mele, adesea. Curajul de a iubi și de a mă bucura de viață.

Când prin curaj aleg să mă predau în voia lui Dumnezeu, când renunț la auto-apărarea egoismului de a fi „deasupra tuturor” – cum am auzit de curând într-o melodie –, când înțeleg că fiecare om pe care-l întâlnesc are durerile lui și că inima sa e sensibilă, poate încă n-a răzbătut la lumină și nici n-a început să se vindece… de ce să-l mai judec? De ce să mai înjunghii și eu acolo unde-i carne vie?

Mulți au trecut, fără a întinde o mână de ajutor, pe lângă omul lăsat mototol de tâlhari, la marginea drumului. Nimeni nu s-a oprit să vadă măcar de mai respiră. Dar samariteanul cel milostiv și-a plecat genunchii, i-a uns rănile, l-a cărat până la cel mai apropiat han, l-a adăpostit acolo și a tocmit, pe banii lui, găzduire și îngrijire, până la vindecarea deplină. Oare nu cumva rănile inimii sale, de samaritean discriminat și etichetat de ceilalți ca fiind păcătos și nedemn, au fost tocmai cele datorită cărora a simțit nevoia să ajute? Pentru că el știa cum e, pricepea suferința și singurătatea celui părăsit de ajutorul omenesc. Vino, Doamne, și ajută-ne să mergem și să facem și noi asemenea samariteanului!

Atunci când înțeleg că toți ne purtăm rănile așa, la vedere, dar nevăzute, că fiecare dintre noi are o durere cât o mare ‒ pe care nici el poate că n-o cunoaște în totalitate ‒, înțeleg și că, de vindecat, vindecă doar Dumnezeu. În rest, suntem niște răni deschise care trecem unele pe lângă altele, iar când ne oprim să ascultăm rana altuia, să vedem dacă inima sa mai respiră, atunci se mai repară un pic a noastră. Vino, Doamne, cu untdelemnul milei Tale, vindecă durerile noastre!

Când ne oprim din egoism ca să fim atenți la durerea altuia, pur și simplu fiind lângă el, măcar cu gândul și o mică rugăciune, atunci Dumnezeu picură balsam vindecător și în inima lui, dar și într-a noastră. E minunat cum făcând bine, primim bine. Știți cum? Ca atunci când, dăruind bucurie unui copil care plânge de dorul mamei, zâmbetul lui înrourat cu lacrimi, întors către noi, este exact bucuria după care tânjeam.

Așa se vindecă rănile ochilor care caută Lumina ziua în amiaza mare. Așa se vindecă inima frântă. Să nu ne fie frică sau rușine că oamenii ne-ar putea judeca pentru cicatrici. Ele sunt semnul biruinței. Ce voi face?