ALTE PASTORALE VII DE ÎNVIERE, CARE ÎNDEAMNĂ LA CINSTIREA FAMILIEI și a UNITĂȚII NAȚIONALE (2018). ÎPS IRINEU POPA: “Considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei”/ ÎPS SERAFIM: “Asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care-l amenință cu pieirea!”/ ÎPS IOAN: “Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia!”/ PS GURIE: “Unde nu e unitate, acolo e egoism, e păcat. Păcatul e dezbinare, despărțire adusă de mândrie”

Stiripentruviata: 

IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: „Paștele este sărbătoarea Bisericii, a familiei și a unității noastre naționale. Considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei, a realității de care depinde viitorul și dezvoltarea poporului nostru”

(…) Iubiți părinți, frați și surori,

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „după ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28, 1). Ne putem imagina acei pași: pasul omului care merge la cimitir, slăbit, care nu poate să creadă că totul s-a sfârșit în acest mod. Ne putem imagina chipurile lor palide, scăldate de lacrimi. Și întrebarea: cum e posibil să moară Iubirea? Spre deosebire de ucenicii Domnului, ele sunt acolo, întrucât au însoțit până la ultima suflare pe Învățătorul lor răstignit pe cruce și au mers, apoi, împreună cu Iosif din Arimateea la mormântul în care a fost pus Iisus. Ele sunt un grup de femei capabile să reziste, să înfrunte viața așa cum se prezintă ea și să suporte gustul amar al nedreptăților. Ele nu fug, ci îndură împreună cu Domnul. Și iată-le acolo, în fața mormântului, între durerea și incapacitatea de a se resemna, de a accepta că totul trebuie să se termine așa.

Dacă facem un efort și gândim la viața omului, vedem în chipul acestor femei chipurile mamelor și ale bunicilor. În lupta lor cunoaștem chipul copiilor și al tinerilor care suportă povara și durerea multor nedreptăți. În femeile mironosițe vedem oglindite chipurile tuturor celor care, mergând prin oraș, simt durerea sărăciei, durerea exploatării și a nedreptăților umane. În ele vedem și chipurile acelora care sunt disprețuiți pentru că sunt orfani, săraci și batjocoriți; chipurile acelora a căror privire dezvăluie singurătate și părăsire pentru că nu mai au pe nimeni. Mironosițele reflectă chipul femeilor, al mamelor care plâng văzând cum viața fiilor lor rămâne îngropată sub povara păcatului care frânge multe năzuințe, sub egoismul cotidian care răstignește și îngroapă speranța multora, sub birocrația paralizantă și neproductivă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, femeile mironosițe au chipul tuturor acelora care, mergând prin lume, văd cum demnitatea este răstignită și credința călcată în picioare.

Firește, în chipul acestor femei sunt și chipurile noastre, ale celor ce purtăm răni și suferințe. Sunt chipurile – ale noastre și ale altora –, de pe care se citesc încercări și bătălii. Inima noastră știe că lucrurile pot fi diferite, însă, aproape că fără să ne dăm seama, ne obișnuim să conviețuim cu mormântul, să trăim cu minciuna și frustrarea.

Mai mult, putem să ajungem chiar să ne convingem că aceasta este legea vieții, amăgindu-ne cu schimbări care nu fac altceva decât să stingă nădejdea pusă de Dumnezeu în inimile noastre. Așa sunt, de multe ori, pașii noștri, așa e mersul nostru, ca al acestor femei: un mers între dorința după Dumnezeu și o tristă resemnare în păcat și deznădejde.

Acele femei au fost zguduite puternic, ceva și cineva a făcut să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, a venit în întâmpinarea lor și le-a spus: „Nu vă temeți”, însă de data aceasta adăugând: „A înviat după cum a zis!” (Matei 28, 6). Și aceasta este vestea pe care, din generație în generație, ne-o dăruiește Biserica: Să nu ne temem, că a înviat Domnul după cum a zis! Acea viață sfâșiată, distrusă, răstignită pe cruce s-a trezit și pulsează din nou în lume.

Zvâcnirea de viață a Celui înviat ni se oferă ca dar, ca orizont al existenței noastre, ca speranță pentru viitor. Viața Lui este ceea ce ne-a fost promis și ceea ce ni se cere și nouă să oferim la rândul nostru ca ferment al noii umanități. Prin Înviere, Mântuitorul Hristos nu a dat la o parte doar piatra de pe mormânt, ci vrea și să facă să se ridice toate barierele care ne închid în necredința noastră, în lumile noastre conceptuale și străine de viață, în căutările noastre obsedate de siguranță și în ambițiile nemăsurate, capabile să se joace cu demnitatea celuilalt.

Dreptmăritori credincioși și credincioase,

În acest an, dedicat unității noastre naționale, aș vrea să aducem un omagiu familiei și patriei noastre unite. Dreptul de a forma o familie, ca „nucleu natural și fundamental al societății”, este întemeiat de Dumnezeu și recunoscut de toate popoarele lumii. Din păcate, familia este astăzi considerată o instituție depășită. În locul stabilității unei căsătorii definitive, se preferă legături ocazionale. Dar, după cum știm, nu poate rezista o casă construită pe nisipul raporturilor fragile și păcătoase. Este nevoie mai degrabă de stâncă pe care să se ancoreze temelii solide ale vieții noastre. Și stânca este tocmai acea comuniune de iubire, fidelă și indisolubilă, care unește bărbatul și femeia, o comuniune care are o frumusețe sfântă și o funcție naturală în ordinea socială. De aceea, considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei, a realității de care depinde de altfel viitorul și dezvoltarea poporului nostru. De fapt, fără familie nu se pot construi societăți în măsură să înfrunte provocările viitorului. Dezinteresul față de familii aduce cu sine consecințe dramatice, dintre care cea dintâi este scăderea natalității. Trăim astăzi o adevărată criză demografică, semnul societăților care înfruntă cu greu provocările prezentului. Nu trebuie să uităm nici situația familiilor dezmembrate din cauza desfrâului, a divorțurilor, a sărăciei și a războaielor. Avem prea des în fața ochilor noștri drama copiilor singuri, adesea victime ale răutății umane. Ne doare sufletul să observăm că multe drepturi fundamentale ale familiei sunt încălcate, după șaptezeci de ani de la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ne gândim, de asemenea, la bătrâni, și ei de atâtea ori abandonați, mai ales dacă sunt bolnavi, pentru că sunt considerați o povară. Ne gândim la femei, care îndură adesea violențe și samavolnicii chiar și în sânul propriilor familii. Apoi ne gândim și la cei care sunt victime ale traficului de persoane, o formă de sclavie.

Și pentru că Paștele este sărbătoarea Bisericii, a familiei și a unității noastre naționale, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a fost răstignit și a înviat, ca Sfintele Sărbători să vă aducă tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Citește pastorala integrală pe site-ul Mitropoliei Olteniei

IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord: „Astăzi, asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care-l amenință cu pieirea prin aceea că milioane de români și-au părăsit țara”

(…) Iubiți credincioși,

Așa cum în viața fiecărui om, crucea și învierea sunt realități de zi cu zi, tot așa și în viața popoarelor, crucea și învierea sunt prezente de-a lungul istoriei lor. Ca multe alte popoare, poporul român a avut o istorie dureroasă, o cruce grea pe care a purtat-o însă cu multă credință și cu nădejde în izbăvirea lui. De aceea Dumnezeu ne-a salvat ființa și unitatea de limbă și de credință. Astăzi, asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care-l amenință cu pieirea prin aceea că milioane de români și-au părăsit țara. Din păcate, exodul românilor în străinătate nu încetează, ci dimpotrivă crește de la an la an. Desigur fiecare poate da vina pe alții, în primul rând pe conducători. Totuși nu numai conducătorii au partea lor de vină, ci și fiecare dintre noi care am părăsit prea ușor țara în căutarea unei vieți mai bune sau a unei cruci mai ușoare. Se întâmplă însă adeseori că vrând să ne ușurăm crucea, dăm peste o cruce și mai grea. Căutând, departe de țară, o viață mai bună din punct de vedere material, am dat peste suferințe sufletești mult mai mari decât cele pe care le-am îndurat la casa părintească. Aici intervine rolul de neînlocuit al Bisericii care singură ne poate alina, prin rugăciunea ei, suferințele sufletești și trupești. Dacă suntem încadrați conștient în parohiile de care aparținem, participând cu evlavie în fiecare duminică la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, dacă ne spovedim și împărtășim des cu Trupul și Sângele Domnului, dacă ne rugăm mult și ne ferim de păcate, Dumnezeu ne binecuvântează viața și ne dă o inimă bună și compătimitoare față de suferința neamului și a oamenilor, în general.

Fiecare dintre noi, cât de mici și neînsemnați am fi, putem contribui la renașterea poporului nostru, la învierea lui. În primul rând, prin rugăciunea noastră smerită și stăruitoare. În fiecare zi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru poporul nostru, pentru conducătorii lui, pentru toți cei ce suferă în diferite feluri. Apoi, să încercăm să ajutăm fiecare, cât de puțin, pe cei de acasă, să ne ducem cât mai des în țară și să îndemnăm și pe alții să viziteze România. Să încercăm, de asemenea, să fim mai uniți și să constituim Asociații profesionale care să sprijine efectiv Țara noastră. Și mai ales, să insuflăm copiilor noștri dragostea față de Biserica și Țara părinților și bunicilor lor, ca și față de limba română. (…)

Citește pastorala integrală pe site-ul Mitropoliei Germaniei

Mitropolia Banatului/ IPS IOAN: Pastorala de Sfintele Paști 2018

[…]

Iubiți frați și surori în Domnul,

Azi prăznuim Ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Este ziua în care mărturisim credința în Învierea lui Hristos și în învierea noastră. Este și ziua nașterii noastre în veșnicie. Avem fiecare o zi de naștere, când maicile noastre ne-au adus în această lume. Însă azi este ziua în care Hristos   ne-a născut pentru veșnicie.

Rostirea cuvintelor: „Hristos a înviat!” nu este o simplă formulă de salut, ci poartă în ea o mărturisire de credință, o mărturisire a unui adevăr care a schimbat drumul omului în istorie și în veșnicie. Ferice de omul care răspunde din adâncul inimii: „Adevărat a înviat”!

Iubite frate, când ai răspuns: „Adevărat a înviat!”, mărturisești că ți-ai asumat și tu învierea ta și veșnicia ta. Învierea noastră va fi la fel pentru toți și în același timp, însă veșnicia noastră va fi după cum ne-o pregătim fiecare încă de aici, din această viață pământească. Azi, mărturisind: „Adevărat a înviat!”, ne asumăm povara sau bucuria veșniciei. Hristos spune azi despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25).

Iată, azi s-a dovedit că într-adevăr El este Învierea, adică și pe noi ne va învia, iar apoi ne va da viața veșnică. Dar, înainte de a pleca din lume, Hristos ne-a lăsat o poruncă și anume pe ce cale trebuie să călătorim în această viață. El a mers pe calea Crucii, iar nouă ne spune: Voi să umblați pe calea iubirii. „Aceasta este porunca Mea: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12).

Viața ne-a dovedit că această cale a iubirii este grea, pentru unii este mai ușor a urî decât a iubi. Izvorul iubirii este Dumnezeu, aşadar să mergem tot mai des la acest izvor să ne umplem inima de iubire și s-o împărtășim și semenilor noștri. În lume este un singur izvor din care curge adevărata iubire, restul toate sunt izvoare otrăvite.

Nu alergați la alte izvoare, căci, bând din ele, veți muri.

Azi am venit la sfânta biserică să ne împărtășim și din izvorul Luminii, căci adevărata Lumină este cea care izvorăște din Mormântul lui Hristos. Tot ce este în lume, în afară de această Lumină, sunt palide umbre la care se adăpostesc toți cei cărora le este frică să evadeze din viață în veșnicie.

Mărturisind Învierea lui Hristos și făcându-ne părtași Învierii Lui, trebuie „să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 12).

Iată cu ce dorește Hristos să ne îmbrăcăm azi: în Lumina Învierii Sale. Adică să păzim întreaga noastră ființă întru sfințenie, alungând gândurile rele și ducând la împlinire voia lui Dumnezeu.

Să ne deschidem inimile și să facem loc în ele și pentru cei care sunt în nevoi, să nu căutăm la fața omului, ci la chipul lui Dumnezeu care este în om.

Hristos este icoana vie care se află în inimile noastre. Să n-o întinăm, ci s-o lăsăm să strălucească, așa cum strălucesc azi toate bisericile în Lumina Învierii Sale.Mărturisirea credinței în Înviere devine lucrătoare în noi prin faptele noastre bune, căci „credința fără fapte este moartă” ( Iacov 2, 26).

Învierea Domnului dă lumină și „luminează pe tot omul” (In. 1, 9). Această lumină pătrunde în ființa noastră odată cu Botezul.

Martirii, prin viaţa lor, au ars ca nişte torţe vii şi, chiar dacă nu toţi au fost arşi, faptele lor au fost făclii de lumină în lume. Prin Înviere i se dă omului lumină și primește o nouă poruncă de la Hristos și anume să devină și el un om nou, un om lumină: „Fiți fii ai Luminii” (In. 12, 36). Prin cuvânt, prin purtare și prin faptele noastre să fim cum ne poruncește Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

Iubiți credincioși,

Hristos a petrecut de mai multe ori Paștele cu Apostolii și cu ucenicii Săi, însă numai înainte de Patima Sa a rostit la Cina cea de Taină cuvintele: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. (…) Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Mt. 26, 26-28). A lăsat atunci Apostolilor Săi, dar și nouă, Cina nemuririi, pentru că toți cei care vor gusta din această Cină vor avea și ei viață veșnică. Hristos ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua  de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.

Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu în el” (In. 6, 54- 56).

Iată, Cina nemuririi este încununată azi de Lumina Învierii. Pâinea nemuririi noastre și Lumina Învierii lui Hristos! Să ne împărtășim cu Hristos și să trăim în Lumina Învierii Lui.

Viața și Lumina sunt cele două elemente existențiale ale acestei Zile a Învierii Domnului.

Să aveți parte, iubiților, de viață în Lumina lui Hristos!

Ce ne-a lăsat Hristos după Învierea Sa?! Pâinea Vieții, Lumină și Pace. Aceste valori sunt veșnice și noi trebuie să le experiem încă din viață noastră pământească.

Prin Înviere, Hristos ne-a arătat că viața este darul lui Dumnezeu și că ea este veșnică. Viața nu poate fi arsă, căci darul lui Dumnezeu nu poate fi cuprins de nicio flacără pământească. Lumina Învierii nu poate fi stinsă de niciun curent de gândire din lume. Toți cei care se luptă cu Lumina vor cădea în întuneric. Toți cei care vor încerca să răstignească pacea vor pieri de sabie.

Viața, Lumina și Pacea, acestea sunt daruri lăsate nouă de Hristos, pe care să le păstrăm și să le cultivăm în inimile noastre și ale semenilor noștri.

Drept măritori creștini,

    Anul acesta, 2018, țara întreagă sărbătorește Centenarul Marii Uniri. La 1 Decembrie 1918, prin voința tuturor românilor, s-a realizat reîntregirea țării și a neamului nostru românesc. S-a înfăptuit un stat național unitar, visul de veacuri al românilor.

Să-i cinstim acum pe marii bărbați ai neamului, făuritori de țară românească și pe feciorii români căzuți pe front. Cu sângele lor s-au trasat granițele României. Acestea sunt sfinte și nu pot fi atinse.

Dar iată că mai avem azi o Soră basarabă care nu s-a întors acasă.

Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia!

          Doamne, deschide-i poarta să intre iar în marea familie românească! Dorul de țară este cel mai greu dor pe care îl simte românul când este departe de țară. Mi-am pus de multe ori această întrebare: De ce acest dor este așa de greu și nu se poate stinge din inima omului cât trăiește?

Răspunsul cred că ar fi aceasta: România este o țară zidită din dor.

Iubiți fii duhovnicești,

Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos.

Vă îndemn de asemenea să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Așa cum ne spune și Înviatul din Nazaret: „Să vadă oamenii faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

Doamne, nu îngădui să lipsească niciodată Viața, Lumina și Pacea din Țara românilor!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Episcopia Devei/ PS Gurie: 1 Decembrie 1918 – Ziua triumfului dragostei între românii de pretutindeni 

Iubiți credincioși!

Pentru a 100-a oară, noi, românii, prăznuim măreața Sărbătoare a Învierii Domnului împreună, uniți într-un mare stat românesc, după ce, secole de-a rândul, am fost împrăștiați în „Românii” mai mici, micro-structuri politice fragile, prin unificarea cărora s-a realizat România Mare.În limbajul medieval, când noi, „valahii”, spuneam „Țară Rumânească”, ne refeream la toate ținuturile locuite de români, o adevărată hartă etnică a românilor de pretutindeni, chiar dacă aceste ținuturi se aflau sub dominație străină, ca părți ale unor mari imperii; tot „țară românească” le numeam, adică „ținuturi locuite de valahi”…

Oare ce ne-a ținut uniți, deși eram împrăștiați? În primul rând, Ortodoxia străbună și graiul românesc; acestea ne-au dăruit conștiința unei identități inconfundabile. Greutățile prin care am trecut ne-au amintit permanent că există o fericire veșnică pe care ne-o face posibilă Învierea lui Hristos. Străbunii noștri au știut permanent un lucru, pe care noi, astăzi, îl neglijăm: că suntem trecători pe acest pământ. Viața este o punte; ea nu ți-a fost dăruită ca să îți construiești o casă pe ea, ci ca să o traversezi! Ei știau că sensul acestei vieți nu este în ea, ci dincolo de ea! Crezând aceasta, au trecut prin viață cu entuziasm, pentru că erau motivați de un ideal metafizic.

Viața înaintașilor noștri avea drept ax fundamental Sărbătoarea Învierii: „Și zilele și nopțile la rând / trec și se sting ușor, ca o făclie. / Vin iarăși Paștile împărătești: / Ne umplu inima de bucurie. / Când vitele și caii și turmele de oi / și holdele și apa din fântână / Învie în lumină… și sărutăm pe bot / toți mieii și copacii din grădină”[1].

Mai suntem noi, românii contemporani, la fel de credincioși? Credința dă consistență vieții, motivează profund și electrizează cotidianul. Ne ajută să schimbăm în bine fața acestui pământ, să construim o lume mai bună, dar și să avem la orizont, permanent, lumea veșnică, pe care ne-o pregătește Dumnezeu. Și ceea ce nu reușim noi să întreprindem pe pământ, vor reuși urmașii noștri. Cu două decenii înainte de a se realiza „Unirea cea Mare”, Ion Luca Caragiale scria: „Doamne, fă-mă s-adorm pe drum cu speranţa că ceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat!”[2]. Și rugăciunea lui s-a împlinit!

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, în măreața zi a Praznicului Învierii, să luăm, împreună, o decizie: aceea de a iubi mai mult ceea ce strămoșii ne-au dăruit, și anume o țară unită! Mântuitorul, înainte de Răstignire, în Grădina Ghetsimani, S-a rugat „ca toți să fie una” (Ioan 17, 22). Noi, românii, am ajuns „una” într-un singur stat, în binecuvântata zi de 1 Decembrie 1918, dar nu am păstrat integrală moștenirea, nu am pus pecetea definitivului pe această măreață realizare.

Aceasta, poate și pentru faptul că am uitat avertismentul Regelui Mihai I al României, plecat recent dintre noi, în lumea veșniciei: „Țara aceasta nu-i a noastră, ci am împrumutat-o de la urmași!”. Deci nu putem face orice din ea; este un tezaur ce se cuvine să îl păstrăm spre a-l înmâna urmașilor, descendenților, nu pentru a-l risipi. Câți dintre noi nu ne-am dori ca, după ce murim, căsuța în care am locuit să rămână copiilor noștri drept moștenire, nu să o vindem în timpul vieții și totul să se risipească, lor nerămânându-le nimic? Așa se cuvine să gândim și despre Țară. Numai așa, la Dreapta Judecată, vom putea spune, cu mâna pe inimă: „Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu!” Altfel, copiii vor fi departe, rătăciți și înrăiți, iar inima noastră pustiită.

Dreptmăritori creştini,

O lume mai bună se poate construi numai și numai prin jertfă de sine și prin dragoste. Acestea sunt ingredientele obligatorii pentru orice „Proiect de Țară”. Un pustnic bătrân a fost întrebat odată: „De ce zbuciumul nostru, strădania noastră, nu dă roade ca şi în cazul înaintaşilor noştri?” Bătrânul a răspuns: „Fiule, părinţii noştri aveau dragoste frăţească şi fiecare ridica pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea, fiecare îl trage în jos pe fratele său şi, pentru aceasta, nu propășesc oamenii, ca cei de demult…”[3].

Ziua de Paști este o zi a iubirii universale, a dragostei fără frontiere, a comuniunii mondiale, căci Hristos dorește să fim, cu toții, „una cu El”: Dacă nu suntem una între noi, nu putem fi una nici cu El. Hristos a venit să refacă unitatea. Unde nu e unitate, acolo e egoism, e păcat. Păcatul e dezbinare, despărțire adusă de mândrie, de lăcomie, de slavă deșartă – spunea Părintele Stăniloae[4]. De aceea, în ziua de Paști, creștinul adevărat este așa de plin de bucurie și de inocență, încât este gata „să sărute, pe bot, toți mieii și copacii din grădină”.

Biserica ne invită astăzi să învățăm lecția de dragoste a Mântuitorului Hristos, Care S-a lăsat răstignit de oameni, deși putea chema în ajutor 12 legiuni de îngeri, care să îi spulbere pe rău-făcători. Dragostea ne cere să fim buni, chiar și atunci când am putea fi răi. „Bun cu adevărat este cel care ar fi putut să fie rău, și n-a fost!” – spunea marele istoric Nicolae Iorga. Bunătatea nu este naivitate, ci o energie care dizolvă răul, nepermițându-i acestuia să se mai propage.

Sfântul Apostol Pavel îi scria ucenicului său, Timotei, că va veni o vreme când oamenii vor fi „iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudători, trufaşi, hulitori […], lipsiţi de dragoste […], iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3, 2-4). Adică va exista un declin al conviețuirii civice și o degradare a vieții de familie, egoismul răspândindu-se tentacular. Prorocul Isaia este foarte aspru: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi ducele amar” (Isaia 5, 20).

Nu cumva trăim noi astăzi într-o astfel de lume? În care limita dintre bine și rău nu mai este clar trasată, în care otrava este servită pe post de hrană? Nu constatăm noi atâta lipsă de unitate în jurul nostru? Să învățăm deci să exorcizăm răul din viața noastră și să facem să triumfe binele în lumea în care trăim. Doar așa vom deveni fericiți. Spune stihira pascală: Să-L vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. / Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: „Bucurați-vă!”.

Iubiţi fii întru Hristos,

Praznicul Învierii este prilejul unui nou început în viața noastră, un moment de regenerare a iubirii în familie, la locul de muncă, în societate, atât la nivel inter-personal, cât și la nivel macro-social. Să avem o nouă percepție a realității: „Binele semenului meu este și binele meu individual! Bucuria lui este și bucuria mea! Propășirea lui este și propășirea mea!” La această înțelegere profundă a lucrurilor ne invită Ortodoxia. Așa înțelegeau lucrurile, în trecut, moșii și strămoșii noștri, care știau a se bucura, chiar dacă nu beneficiau de confortul de astăzi, căci lucrau din greu ogorul: „Și cât e de frumos în sat! / Creștinii vin, tăcuți, din vale / Și doi de se-ntâlnesc în cale, / Își zic: „Hristos a înviat!”/ Și râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare!”[5]

Iubiți credincioși,

Înțeleptul Solomon, autorul multor vorbe de înțelepciune, „maxime” cum le-am numi noi astăzi, cuprinse în cartea Ecclesiastul din Vechiul Testament, spune: Mai bun este sfârșitul unui lucru, decât începutul lui (Ecclesiastul 7, 8). Cu alte cuvinte, să privim întotdeauna lucrurile în finalitatea lor: finalul contează, nu situațiile intermediare, tranzitorii. Contează câștigarea războiului, nu a unei bătălii, căci războiul este compus dintr-un șir de bătălii. Iar, dacă privim la sfârșitul Primului Război Mondial, ne dăm seama că, în pofida situației dezastruoase a României de pe front (retragerea Casei Regale, a armatei și a administrației românești în Moldova, în spatele aliniamentului, devenit simbol al rezistenței românești, Oituz – Mărăști – Mărășești, însoțită de spectrul disoluției lor ca entitate statală), Dumnezeu a întors totul în favoarea noastră: El a transformat o mare înfrângere într-o mare biruință, totul culminând cu acea zi unică de 1 Decembrie 1918, ziua unificării teritoriilor locuite de români într-un singur stat național și unitar român.

Întotdeauna să privim lucrurile în finalitatea lor – acesta este îndemnul Înțeleptului Solomon – și să ne încredem în faptul că Dumnezeu poate transforma orice înfrângere în biruință atât în viața noastră individuală, cât și în cea colectivă: Înțelepciunea prețuiește cât o moștenire; ba chiar mai mult! (Ecclesiastul 7, 11).

Înțelepciunea îl face pe cel înțelept mai tare decât zece viteji (Ecclesiastul 7, 19). Acest lucru îl cunosc bine strategii militari, căci, de-a lungul istoriei noastre, adeseori am învins în luptă nu prin forța numerică (sau a armamentului propriu), ci prin inteligență practică, prin folosirea, în favoarea noastră, a mai multor factori, amintindu- ne doar de victoriile Sfântului Voievod Ștefan cel Mare împotriva turcilor. În aceeași ordine de idei continuă același înțelept rege Solomon: Mai bună este înțelepciunea decât tăria (Ecclesiastul 9, 16). Înțelepciunea este mai de preț decât armele de război (Ecclesiastul 9, 18).

Iubiți creștini hunedoreni,

Finalul Primului Război Mondial este, cel mai probabil, momentul de vârf al istoriei noastre naționale, de aceea a și devenit ziua de 1 Decembrie sărbătoarea noastră națională. Totul este însă, ca, luminați de Dumnezeu, să folosim beneficiile acestui act cu maximă înțelepciune, spre binele tuturor românilor, acum, când suntem parte integrantă a Europei, și când un al treilea cataclism sau conflict de proporțiile celui menționat ar avea efecte catastrofale pentru civilizația umană.

Dumnezeu să ne dăruiască înțelepciunea de a merge în direcția bună, neuitând că dincolo de această viață ne așteaptă Judecata și Viața cea fără de sfârșit! Înțelepciunea ne va ajuta să călătorim pe acest pământ permanent cu Dumnezeu, Protectorul nostru din umbră, Cel Care a demonstrat că ne iubește atât de mult, dăruindu-ne, în 1918, un triumf neașteptat: o Românie mult mai mare decât cea pe care o avem acum!

Un poet creştin, Costache Ioanid, cu talentu-i primit de la Dumnezeu, ni-L prezintă pe Hristos după Înviere, răspândind lumină: Iar în faţa tuturora… ce luceafăr glorios / Umple cerul de lumină şi de har victorios? / E Iisus! … purtând pe frunte diadema de lumini / Cu aceeaşi simplitate, cum purtase crengi de spini… / Până-n bolţi un glas răsună, larg, ca bubuitul lavei. / Sus, acum, voi, porţi eterne! Iată, Împăratul slavei! / Cine-i Împăratul slavei? Domnul tare şi viteaz, / Care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz![6]

Acum, când prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începutul altei vieți, veșnice, să săltăm, lăudând pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit (Canonul Învierii, cântarea a VII-a)!

Rememorând împreună aceste adevăruri fundamentale, împărtășindu-ne cu toții de bucuria Învierii lui Hristos, garanție a învierii noastre, a fiecăruia în parte, hotărându-ne să dăruim permanent iubire semenilor noștri, chiar și atunci când ni se pare că aceștia nu ar merita, vă urez tuturor Sărbători fericite! cu pace multă, cu belșug în case și cu lumină sfântă în suflete!