O judecatoare acuza. Dana Gârbovan despre ABDICAREA DE LA DREPTURILE OMULUI SUB PRETEXTUL LUPTEI ANTICORUPTIE SI PERICOLUL LEGII BIG BROTHER/ Si anticoruptia ucide: in numele “PROFITULUI” si “PRIVATULUI”

• Adevarul/Ioana Lupea: Dana Gârbovan: Abdicarea de la respectarea drepturilor omului sub pretextul luptei anticorupţie ar conduce la abuzuri care ar submina statul de drept

Judecătoarea Dana Gârbovan atrage atenţia că “nu putem şi nu trebuie să alegem între lupta anticoruptie şi respectarea drepturilor omului” şi că nerespectarea drepturilor omului ar conduce la abuzuri, care la rândul lor ar avea ca efect discreditarea acestei lupte şi “subminarea a însuşi statului de drept, cu efecte negative inclusiv pe planul securităţii naţionale”

Cum evaluaţi impactul deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze care privesc înfăptuirea justiţiei în România asupra practicilor judidicare? 

Înainte de a vorbi despre deciziile CEDO este important de reţinut că aceste decizii se fundamenteaza pe textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Convenţia instituie un set de valori de bază, reamintind în preambulul său ataşamentul profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume. Menţinerea acestora se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun faţă de drepturile omului din care acestea decurg. România a devenit parte a Convenţiei prin semnarea acesteia în 1994 şi din acel moment întreaga legislaţie, începând cu Constituţia, a trebuit sa se alinieze acestor valori. Este important să inţelegem, de aceea, că acţiunile statului – la nivel legislativ, executiv sau ca practica judiciară – trebuie facute proactiv prin prisma respectarii acestor valori de bază ale Convenţiei, nu asteptând condamnări ale statului pentru a ne modifica reactiv fie legislaţia, fie practicile judiciare sau administrative.

Se poate remarca în ultima perioadă o tendinţă de folosire excesivă a jurisprudenţei CEDO, cu deosebire în materie penală

Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum a fost aceasta interpretată prin jurisprudenţa Curţii, a avut un impact pozitiv semnificativ asupra actului de justiţie din Romania.  Astfel, pe de-o parte au fost conferite noi drepturi şi garanţii procesuale părţilor, atât în materie civilă cât şi penală, pe de altă parte impactulul pozitiv s-a resimţit şi asupra calităţii actelor procesuale. Mă refer aici la evoluţiile vizibile în materie de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Pe partea cealaltă, invocarea jurisprudenţei CEDO ar trebui facută de judecători în deplină cunoştinţă de cauză şi cu foarte mare rigoare pentru a vedea dacă, într-adevăr, deciziile Curţii de la Strasbourg şi principiile ce rezultă din acestea sunt aplicabile situaţiei de fapt din dosarul aflat în faţa judecătorului naţional.

Se poate remarca în ultima perioadă o tendinţă de folosire excesivă a jurisprudenţei CEDO, cu deosebire în materie penală. Am rămas surprinsă să constat, de exemplu, că în unele motivări privind arestarea preventivă sunt invocate decizii ale Curţii care, citite atent, relevă o situaţie total diferită celei din dosarul în care este aplicată. Consecinţa este aplicarea greşită a principiilor derivând din jurisprudenţa Curţii şi, implicit, a pericolului unui act de judecată viciat. O aplicare triunchiată, superficială a hotărârilor Curţi este la fel de paguboasă, dacă nu chiar mai paguboasă, decât însăşi ignorarea Convenţiei.

Un sistem de supraveghere secret destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia sub pretextul apărării ei

Cunoasteţi vreun alt caz, decât cel privind dreptul la proprietate, în care deciziile CEDO să fi produs schimbări semnificative (cu aplicare în justiţie)?

Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă a Curţii au condus la modificări, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate ramurile de drept. De exemplu, urmare a cauzei Anghel c. României au existat modificări esenţiale în materie contravenţională. Dupa aceasta hotarare, instanţele naţionale au început să aplice unele garanţii din materie penală în materie contravenţională, oferind o protecţie mai largă persoanelor acuzate de săvârşirea unei contravenţii.

Un alt exemplu de efect a deciziilor CEDO este trecerea arestului preventiv din competenţa procurorului în cea a judecătorului. Dupa ce Curtea a decis ca procurorul nu prezintă garanţii suficiente de independenţă şi imparţialitate, legislaţia a fost modificată,  astfel ca arestarea se poate dispune doar de către un judecător.

De asemenea, Curtea a constat ca existenţa unor hotărâri judecătoreşti diferite pronunţate în cauze identice sau similare poate fi de natură a crea discriminări, afectând dreptul la un proces echitabil. Consecinţa a fost aceea a introducerii unor instrumente suplimentare prin noile coduri pentru a asigura practică unitară.

O problemă importantă a fost semnalată în cauza Bucur contra România, Curtea reţinând deficienţele sistemului de control instituit de către stat în ceea ce priveşte activitatea SRI. Curtea a retinut că interceptarea convorbirilor telefonice prezintă o importanţă  deosebită într-o societate care s-a confruntat în timpul regimului comunist cu o politică de supraveghere strictă de către serviciile secrete. Preocuparea judecatorilor europeni a fost sa se convingă, în repetate randuri, de existenţa unor garanţii corespunzătoare şi suficiente împotriva abuzurilor în materie, întrucât un sistem de supraveghere secret destinat apărării siguranţei naţionale implică riscul de a submina, ba chiar de a distruge democraţia sub pretextul apărării ei. O altă chestiune importantă ridicată de Curte, în aceeaşi cauză, a fost legată de folosirea înscrisurilor clasificate. Curtea arată că atunci cand se solicită declasificarea înscrisurilor respective şi acest lucru este refuzat de instituţia emitentă este necesară motivarea refuzului de declasificare sau prezentarea de argumente din care să reiasă de ce cuprinsul documentelor respective nu este decisiv în soluţionarea cauzei.

O parte din problemele arătate sunt încă de actualitate şi ele ar trebui să preocupe mai mult societatea românească. Curtea a reamintit ca într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie sa fie supuse unui control atent exercitat nu doar de catre puterea legislativa şi cea juridica, ci şi de către media şi opinia publica. O discuţie liberă privind problemele de interes public este esenţială într-un stat democratic şi este important ca cetăţenii să nu fie descurajaţi să se pronunţe asupra unor astfel de probleme. Iată câteva exemple concrete unde nu doar că deja s-au produs schimbări în urma deciziilor CEDO, dar unde încă mai sunt eforturi de făcut pentru a ne asigura că principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt în intregime respectate în Romania.

Justiţia nu poate fi înfăptuită eficient de judecători timoraţi de frica sancţiunilor, cu ochii mereu pe Inspecţia Judiciară

În cazul în care CEDO constată ca unui cetăţean i s-a limitat accesul la justiţie sau la aparare sau că o decizie a unui procuror sau judecător a fost viciată ce se intamplă?Credeţi ca CSM ar trebui sa sesizeze Inspecţia judiciara în aceste situaţii? A făcut-o vreodată?

Trebuie avut în vedere că, cel mai adesea, hotărârile de condamnare ale Curţii nu vin ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni ale magistraţilor, ci pe fondul unei deficienţe sistemice. De foarte multe ori se ajunge la încălcarea unui drept sau garanţii conferite de Convenţie din cauza unor probleme precum cadrul normativ, lipsa resurselor umane din sistem sau contextul factual.

Aş lua ca exemplu situaţia taxelor de timbru, un prim obstacol în calea accesului la justiţie. Deşi împotriva României s-au pronunţat nenumărate hotarari de condamnare pentru îngrădirea dreptului la justiţie din cauza taxei de timbru, legislaţia în materie de ajutor public judiciar a ramas deficitară, lipsind judecătorul de toate instrumentele necesare unei soluţionări corecte a cererii. Concret, CEDO spune că, dacă o persoana nu are efectiv mijloace sa plătească taxa de timbru, aceasta trebuie scutită de la plată sau aceasta trebuie redusă. Prin Ordonanţa adoptată în 2013 se reglementează noi taxe, în cuantumuri mult mai mari decat cele anterioare, însă valorile şi limitele în care ajutorul public judiciar poate fi acordat sunt cele stabilite printr-o ordonanţă adoptată în 2008, neexistand o corelare cu noile realităţi. Ca atare, sunt situaţii în care limita în care poate fi scutită o persoană de taxa de timbru este insuficientă, diferenţa de taxă ce trebuia achitată depăşind în continuare posibilitatile materiale ale persoanei ce doreşte să se adreseze instanţei.

Absurdul merge chiar mai departe. Dacă, tot teoretic, eu aş scuti persoana de toată taxa de timbru sunt pasibilă de sancţiune disciplinară pentru ca am încălcat legea internă şi deciziile Curţii Constituţionale. Dacă nu scutesc persoana sau o scutesc limitat şi persoana nu poate plati, România va fi condamnată la CEDO. Aceasta situaţie absurdă poate fi corectată numai de legiuitor.Pe de altă parte, atunci când judecătorul sau procurorul este culpabil pentru condamnarea suferită de România, cadrul legal oferă instrumentele necesare atât pentru sancţionarea disciplinară sau atragerea răspunderii materiale a acestuia, cât şi pentru restaurarea dreptului încălcat.

Cu privire la acest ultim aspect, o hotărâre pronunţată de Curte prin care se constată încălcarea unui drept fundamental constituie motiv de revizuire a hotărârii naţionale atât în materie penală, cât şi civilă. Dincolo de aceste aspecte, este important să învăţăm un lucru. Acţiunile punitive, pedeapsa au un rol de regulă limitat şi punctual. O problema semnalată de Curte poate releva o problemă de sistem şi aceasta trebuie rezolvată, pentru a impiedeca alte incălcări ale drepturilor omului pe viitor.

Pe de alta parte, în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, nu ameninţarea unei sancţiuni este instrumentul eficient pentru asigurarea unui sistem de justiţie de calitate. Este important să prevenim astfel de situaţii, prin crearea unui  sistem de evaluare eficient, care să permită din timp identificarea vulnerabilitaţilor şi corectarea lor, pentru e preveni greşelile. Justiţia nu poate fi înfăptuită eficient de judecători timoraţi de frica sancţiunilor, cu ochii mereu pe Inspecţia Judiciară. Dimpotrivă, este nevoie de judecători vizionari şi curajosi, aşa cum au fost cei care au trecut de confortul dat de respectarea practicilor naţionale şi au aplicat direct Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când legile interne încălcau drepturi fundamentale.

Nimeni nu iţi poate garanta dreptul la viaţa privată, de exemplu, când tu asişti fără reacţie la adoptarea unei legi Big Brother

De ce credeţi că societatea acordă mai multă importanţă cazurilor de corupţie decât celor de încălcare a unor drepturi fundamentale a omului?

 Lipsa de reacţie a societăţii la încălcările flagrante ale drepturilor omului are ca şi cauză principală lipsa unei culturi reale a drepturilor fundamentale, valoarea şi importanţa acestora nefiind constientizată şi interiorizată de fiecare individ în parte. Convenţia iţi garantează pe hartie aceste drepturi fundamentale, dar dacă tu în mod real nu ai conştientizate şi interiorizate aceste valori şi nu lupţi pentru apărarea lor, garantarea acestora este pur teoretică. Nimeni nu iţi poate garanta dreptul la viata privată, de exemplu, când tu asişti fără reacţie la adoptarea unei legi Big Brother, care nu prevede nici condiţiile minimale în care accesul la datele tale de trafic poate fi autorizat de judecător, motivându-ţi pasivitatea prin faptul că nu ai nimic de ascuns. Nimeni nu îţi poate garanta ceva la ce renunţi de bunăvoie. Iar aici poţi să incluzi libertatea, viaţa privată, proces echitabil sau orice alt drept fundamental garantat de Convenţie.

Societatea românească încă nu este conştientă ca temelia libertăţii, a democraţiei, a prosperităţii, a statului de drept este tocmai garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, adică ale fiecărui individ în parte. E nevoie de timp pentru fundamentare acestei culturi a „statului de drept”, care să te facă să interiorizezi şi constientizezi că fără garantarea drepturilor fundamentale nu există libertate, că prin modul în care aceste drepturi sunt respectate avem măsura modului în care statul protejează şi respectă fiecare cetăţean, ca individ.

În fiecare societate există această dispută între stat, gândit aici ca instituţii de forţă impersonale, dar conduse de oameni care au acces la foarte multă putere, şi individ. Aceste instituţii, prin natura lor, vor sa acumuleze cât mai mult teren şi spaţiu, adică putere, iar acest lucru se face prin limitarea şi îngrădirea propriilor tale drepturi ca individ. Un stat de drept funcţional există atunci cand avem un echilibru între aceste instituţii de forţă şi respectarea drepturilor fiecarui individ în parte. În momentul în care acest echilibru se pierde, în defavoarea individului evident, ajungem la un stat totalitar.

Într-un stat de drept nimeni nu este mai presus de lege. Aceasta lege prevede ca dreptatea este administrată de un judecător independent, iar în faţa acestuia regula este aceea a egalităţii de arme intre acuzare şi apărare. În baza aceleaşi egalităţi în faţa legii, procurorul poate cerceta pe orice cetăţean, indiferent de poziţia pe care o ocupă, respectând totodată strict drepturile procedurale ale celui anchetat. Pe acest fundament şi în acest cadru trebuie sa se desfăşoare şi lupta împotriva corupţiei. Abdicarea de la respectarea drepturilor fundamentale ale omului sub pretextul luptei anticorupţie ar conduce la abuzuri, care la rândul lor ar avea ca efect discreditarea acestei lupte şi subminarea a însuşi statului de drept, cu efecte negative inclusiv pe planul securităţii naţionale.

Nu putem şi nu trebuie să alegem între lupta anticoruptie şi respectarea drepturilor omului. Nu doar că cele doua noţiuni nu se exclud, ci ele se condiţionează reciproc.  Un stat corupt este un stat care nu garanteză în mod real drepturile omului. Pe de altă parte, lupta eficientă împotriva corupţiei se poate face doar cu respectarea strictă a drepturilor fundamentale, sub toate aspectele pe care acestea le implică.

• Criticatac/ Vladimir Bortun: Corupția ucide. La fel și “anti-corupția”

A trecut mai bine de o lună de la incendiul din clubul Colectiv, iar numărul de morți a ajuns între timp la 60, dublu față de cifrele inițiale. Această tragedie a fost pusă aproape exclusiv pe seama corupției și e de înțeles de ce: cei 60 de oameni ar fi fost azi în viață dacă patronii clubului ar fi respectat legea sau dacă autoritățile abilitate ar fi aplicat-o din timp. Asta vine în contextul în care corupția (înțeleasă în sensul ei strict liberal, de încălcare a legii cu scopul obținerii de beneficii financiare, sociale sau politice) este percepută drept problema națională nr. 1. Și este, fără discuție, o problemă generalizată și adânc înrădăcinată în societatea românească. Conform raportului Transparency International pe 2014, România este cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană (la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia). Știm cu toții lucrurile astea, dar le-am reiterat ca să fim siguri. Să vorbim acum despre ceva mai puțin evident: patru moduri în care anti-corupția – cu toate intențiile și, parțial, rezultatele sale lăudabile – eludează sau chiar legitimează alte probleme structurale grave din România, inclusiv forme mai sofisticate de corupție.

În primul rând, și cel mai evident, „frontul anti-corupției” din România – incluzând aici întreg establishment-ul politic și civil, de la toate guvernele din ultimii ani și DNA la ONG-urile și publicațiile cu agendă neoliberală – a obscurat în mod sistematic corupția marelui capital transnațional. Or, marile corporații transnaționale cooperează intens cu corupția autohtonă pentru a-și promova interesele. Anul trecut, mega-scandalul (ciudat de efemer în dezbaterea publică) cu Microsoft și alți giganți IT (IBM, HP, Fujitsu-Siemens, Compaq) a scos la iveală un parteneriat public-privat întru corupție de peste 50 de milioane de dolari. Toate aceste branduri de succes au mituit oficiali din trei guverne românești succesive pentru ca licențele produselor lor pe piața internă să fie scumpite. Numai că, la fel ca în alte cazuri similare, discursul public s-a axat aproape integral pe politicienii români corupți și pe angajații români corupți ai acestor multinaționale. Evident că sunt corupți, însă acei angajați români n-au acționat de capul lor, independent de companiile-mamă, la fel cum nici inginerii de la Volkswagen n-au înșelat testele ecologice din proprie inițiativă (așa cum a pretins cu nonșalanță CEO-ul VW în fața Congresului SUA). Și angajații români de la Microsoft et al, și inginerii de la Volkswagen au acționat în conformitate cu logica inerentă a corporațiilor: maximizarea profiturilor cu orice preț. Legile, reglementările, drepturile nu sunt altceva decât obstacole în calea acestei acumulări fără de sfârșit, iar dacă aceste corporații au posibilitatea să dea mită ca să le evite, atunci o vor face bucuroase.

În al doilea rând, cauza anti-corupției a fost folosită în mod direct pentru a legitima cea mai brutală austeritate din Europa de Est. Să ne aducem rapid aminte. În 2010, guvernul Boc II a luat un împrumut de la FMI în valoare de circa 13 miliarde de euro. Majoritatea acestor bani a fost folosită pentru recapitalizarea băncilor străine de aici (aceleași care, că veni vorba, i-au furat ani de zile pe românii de rând prin clauze abuzive în vreme ce politicienilor și marilor afaceriști le ofereau credite preferențiale). Ca peste tot, această formă neoliberală de intervenție a statului – continuată de toate guvernele ulterioare – a fost plătită din banii oamenilor obișnuiți, în principal prin tăierea pensiilor și a salariilor bugetarilor (deja cele mai mici din UE) și prin sugrumarea serviciilor publice, în special a sistemului de securitate socială și a celui de sănătate (deja cele mai subfinanțate din UE). Toate aceste măsuri de austeritate au fost parțial justificate de către elitele politice și civile tocmai prin retorica împotriva corupției, țintită de data asta asupra „leneșilor care păcălesc sistemul și trăiesc pe banii noștri” sau a „angajaților corupți și ineficienți din serviciile publice”. Da, această corupție există, mulți medici iau șpagă de la pacienți; dar soluția nu e să tai și mai mult de la bugetul pentru sănătate, ci dimpotrivă! Căci aceste tăieri nu au făcut decât să consolideze instituția șpăgii din spitalele românești. Mai mult, aceste tăieri costă vieți, după cum s-a văzut, cel mai recent, cu ocazia incendiului din Colectiv: un pavilion ultra-modern de la Floreasca special pentru arsuri nu a putut fi folosit deloc fiindcă nu fuseseră bani pentru sistemul de purificare a aerului, ultima piesă necesară pentru ca pavilionul să fie pus în funcțiune.

Așadar, în numele anti-corupției, establishment-ul politic și civil din România (vezi, bunăoară, libertarienii proaspăt numiți consilieri de stat) au conferit legitimitate unei politici de austeritate cu consecințe fatale previzibile și care este, la rândul ei, o formă mai sofisticată de corupție. Căci austeritatea nu este nimic altceva, la urma urmei, decât un furt legalizat la scară socială comis de către elitele financiare și politice asupra oamenilor obișnuiți, prin care cei din urmă sunt puși să plătească pentru o criză pe care elitele au făcut-o posibilă și de pe urma căreia tot ele beneficiază. Cu alte cuvinte, austeritatea e Robin Hood întors pe dos: se fură de la săraci pentru a li se da tot bogaților.

În al treilea rând, atenția exclusivă acordată corupției eludează, inclusiv în cazul tragediei din Colectiv, o altă politică neoliberală de mare popularitate în rândurile „societății civile”: dereglementarea ca scop în sine, atât a mediului de afaceri, cât și a raporturilor dintre angajatori și angajați. Această politică a fost de la început însoțită de o retorică viscerală, adesea isteroidă, în favoarea mediului de afaceri, a priori ostilă oricărei critici aduse angajatorilor: prima, inevitabil catalogată drept „comunistă”, iar ceilalți, drept „eroi creatori de locuri de muncă”. Politica dereglementării și fundamentalismul pro-afaceri au încurajat și facilitat cultura profitului cu orice preț, chiar și cu prețul drepturilor celor mai elementare ale angajaților și consumatorilor deopotrivă. E limpede că rolul principal în incendiul de la Colectiv l-a jucat corupția autorităților și a patronilor: cei din urmă au știut că pot fenta legea – în special autorizația conform căreia puteau primi în local maxim 60 de oameni așezați la mese – dacă dau șpagă cui trebuie (acum rămâne ca legea să stabilească asta fără urmă de îndoială). Dar a putea scăpa nepedepsit cu ceva nu înseamnă că trebuie s-o și faci! De ce au fentat legea atunci cei trei antreprenori? Nu pentru că ar fi niște sociopați gen Gordon Gekko, ci în mare măsură tocmai din pricina acestei narațiuni pro-afaceri care i-a făcut să se simtă – la fel ca pe alți mii de antreprenori din țara asta – îndreptățiți în urmărirea profitului cu orice preț.

În al patrulea rând, retorica dominantă împotriva corupției de la noi a ocolit în mod sistematic cea mai importantă întrebare pe care ar fi trebuit s-o pună: ce face posibilă și perpetuează corupția?Ce îi face, de pildă, pe unii doctori să ia șpagă de la pacienții pe care ar trebui să-i trateze pe gratis ori pe inspectorii care ar trebui să închidă localurile care încalcă normele și reglementările în vigoare? Sigur că modelele culturale și habitus-urile joacă un rol important, însă principalele cauze structurale ale corupției ca fenomen generalizat au fost și vor rămâne sărăcia și inegalitățile economice, alimentate la rândul lor de această corupție generalizată. Destule statistici arată că cele mai corupte țări din lume sunt și printre cele mai sărace și inegale din punct de vedere economic – o interdependență admisă până și de o revistă explicit neoliberală ca Forbes. Numai în România frontul anti-corupției a ignorat în mod constant această interdependență fundamentală, deși România nu e doar una dintre cele mai corupte țări din Europa, ci și una dintre cele mai sărace, cu 40% din populație și 48,5% dintre copii trăind la limita sărăciei! Or, a ignora cauzele și a te uita doar la (unele dintre) simptome nu face decât să perpetueze „boala” (deci implicit și simptomele), servind astfel interesele acelor grupuri sociale care beneficiază mai mult sau mai puțin direct de pe urma cauzelor și a simptomelor deopotrivă.

Aceastea fiind spuse, concluzia nu e că stânga românească ar trebui să abandoneze anti-corupția în mâinile dreptei, așa cum s-ar putea grăbi unii să interpreteze. Concluzia e că anti-corupția nu e intrinsec bună, ci e ceea ce faci din ea. În România, anti-corupția a fost până acum preponderent folosită de elitele politice și civile pentru a consolida hegemonia neoliberală. În schimb, adevărata anti-corupție ar viza și corupția marilor corporații și bănci, și atacurile ilegitime împotriva unui stat social tot mai șubred, și cauzele structurale ale corupției – sărăcia și inegalitățile. Astfel, nu doar că stânga poate lupta împotriva corupției, dar numai ea poate azi s-o facă în mod autentic.