CARE ESTE SENSUL “REFORMELOR” EDUCATIEI? “Un învăţămînt de masă care să scoată analfabeţi fericiţi, numai buni să producă”/ PROTEST AL ANEI BLANDIANA FATA DE IDEEA SCOATERII ISTORIEI DIN CURRICULUM: “Se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou”, omul fără memorie”/ RAZBOIUL IMPOTRIVA INVATATORILOR

• Observator Cultural/ Liviu Ornea: În contra schimbărilor din învățămînt

Ultimele evoluţii din educaţie au inflamat deja spiritele. Episodul ignobil de la Liceul „Tudor Vianu“ a turnat gaz peste un foc deja bine pornit. Presa rumegă la nesfîrşit idei de-a gata, scrie întruna de­spre ceea ce nu cunoaşte, despre elite, de­spre „antrenori de genii“ (mă mir că un profesor ca dl Colceag acceptă un asemenea titlu stupid) şi alte bazaconii. Toţi îşi dau cu părerea pentru că toţi au o părere fermă – în calitate de foşti elevi sau de părinţi.

Axioma pe care nimeni n-o mai pune în discuţie este nevoia de schimbare. A ce?  Asta nu e clar. Ministrul a numit o comisie cam amestecată, din care nu ştiu în ce calitate fac parte Ştefan Vlaston (un politician excesiv de vocal, priceput în toate) şi, oroare!, Alexandru Mironov, comisie care trebuia să propună noi planuri-cadru pentru gimnaziu. Cum bine a observat dna Oana Moraru, membră a comisiei, iar s-a pus căruţa înaintea boilor: se croiesc planuri-cadru înainte de a şti bine ce  profil am vrea să aibă absolvenţii de gimnaziu, ce am vrea să ştie ei (nu altfel stau lucrurile în privinţa liceului). Mă  întreb însă de ce nu a făcut domnia sa această remarcă înainte de a accepta să intre în comisia care avea, totuşi, o misiune clară.

Vîntul schimbării este de neoprit. Începînd cu academicianul Solomon Marcus, neobosit, toată lumea pare convinsă că elevii, de gimnaziu şi de liceu deopotrivă, sînt supraîncărcaţi, învaţă prea mult, iar şcoala îi agresează şi, deci, programul trebuie redus. Cum? În varii  feluri, tăind ore, de exemplu, sau comasînd discipline – aici, principiul interdisciplinarităţii, al necesităţii observării legăturilor dintre diferitele ştiinţe fiind un alibi perfect.

Ce se poate tăia? Ceea ce e inutil, fireşte. Cum ştim că e inutilă o disciplină? Simplu, pentru că nu ne-a folosit mie şi copiilor (prietenilor) mei. Puţini par să-şi dea seama că şcoala trebuie să pregătească absolvenţi pentru un timp pe care nu-l putem aproxima acum, un timp în care meseriile de azi poate nu vor mai exista, în care vor apărea alte meserii, necunoscute nouă.

Mărturisesc că nu înţeleg această frenezie a schimbării. Nu pricep de ce modelul de acum 50 de ani, conform căruia şcoala trebuie să ofere cunoştinţe – multe şi temeinice – n-ar mai fi valabil. De ce, pe vremea aceea, un absolvent bine pregătit, cu o mulţime de cunoştinţe bine însuşite, despre care nu ştia – nu putea şti – care-i vor fi direct folositoare în viitoarea carieră, avea o probabilitate mare de succes, iar acum – nu. Cum se face că au ajuns balast cunoştinţele temeinice? Nu pricep.

Nu doar că nu pricep, dar mă tem că  jindul ăsta iresponsabil, după o şcoală mai uşoară, mai plăcută, mai la îndemînă, cu multe discipline opţionale, va duce la un rezultat opus celui trîmbiţat. Ni se vorbeşte pînă la saţiu despre oameni creativi, cu spirit critic, adaptabili. Ni se spune că asemenea absolvenţi va produce noua paradigmă şcolară – spre deosebire de actuala, care ar produce simpli memoratori. Cu riscul de a îi enerva pe mulţi şi de a fi considerat o tombateră, întreb: oare cei care fac aceste afirmaţii nu sînt tocmai produsul acelui blestemat sistem educaţional? Simpli memoratori lipsiţi de spirit critic şi de creativitate sînt ei? Sau ei sînt fericitele excepţii, care, prin propriile forţe, s-au opus unui sistem mutilant?

Impresia mea e că noii apostoli ai schimbării pregătesc, inconştient, exact ceea ce urăsc mai mult: generaţii de absolvenţi de şcoală inculţi, cu puţine şi vagi cunoştinţe şi cu cîteva deprinderi (utilizarea calculatorului, ceva limbi străine, o brumă de aritmetică etc.). Oameni numai buni să fie simpli executanţi, nicidecum creativi.

Crede cineva, cu seriozitate, că societatea care se prefigurează, inclusiv prin asemenea schimbări, va avea nevoie de  oameni creativi şi cu spirit critic? Eu, unul, nu cred. Uitaţi-vă în jur, la oamenii în costum…

De fapt, schimbări ca acestea discutate ne îndreaptă către un învăţămînt de masă care să scoată analfabeţi fericiţi, numai buni să producă (aşa cred că se traduce vestita „adaptare la piaţa muncii”), pătura conducătoare urmînd să fie pregătită în cîteva şcoli de elită, eventual private.

E foarte adevărat că trebuie schimbate planurile de învăţămînt, manualele: trebuie aduse la zi, trebuie făcute conexiuni între discipline; dar mă tem că asta înseamnă, în unele cazuri, mai multe, nu mai puţine ore. E foarte adevărat că trebuie pregătiţi altfel profesorii – un prim pas ar putea fi reducerea drastică a numărului de studenţi: din dorinţa de a avea mulţi studenţi, pentru a primi finanţare de la buget sau prin taxe, am acceptat scăderea  dramatică a nivelului studenţilor.

Pe de altă parte,  de ce nu începeţi prin a-i plăti cumsecade pe profesori? E foarte adevărat că trebuie modernizate şcolile – aveţi bani s-o faceţi? Dacă nu, despre ce vorbim? Vreţi să aeraţi programul? Foarte bine. Reveniţi, în mare, la schema de acum 30 de ani (fără materiile tehnice din liceu), scoateţi disciplinele noi cu nume răsunătoare – nu e nevoie de ele, tot ceea ce e serios în ele poate fi repartizat disciplinelor clasice şi orelor de dirigenţie.

De ce atîta grabă cu schimbarea? La cît de prost merge învăţămîntul, şi  nu de azi, de ieri, un an, doi în plus nu mai contează. De ce n-am sta să pritocim pe îndelete şi cu seriozitate schimbările acestea care ar trebui să funcţioneze apoi ani mulţi? Schimbări care, mi se pare evident, trebuie să înceapă cu mărirea spectaculoasă a finanţării învăţămîntului, cu pomparea de bani în învăţămîntul rural (nu elitele sînt problema noastră principală, pentru că sînt puţine şi pentru ele se pot găsi soluţii – problema mare o reprezintă discrepanţa dintre elevul de la ţară şi cel de la oraş). Ar fi de făcut şi depolitizarea inspectoratelor şi a şcolilor, dar, sincer, nu cred că va fi cineva în stare s-o facă.

[…]/ integral pe observatorcultural.ro

• Strada Democratiei/ Maria Cernat: Războiul cu educația – faza pe învățătoare

Citesc cu stupoare o serie de articole despre educație. Autorea, auto-intitulată ”consultant în educație” critică neobosit școala de stat. Care e problema? E normal să criticăm. Da, e normal, doar că ar fi bine, atâta timp cât ne mai și pretindem consultanți în educație să ne punem niște întrebări cheie. Doamna Oana Moraru, căci despre  ea este vorba, nu și le pune, așa că o să îmi permit să i le pun eu:

1. Pe ce se bazează Oana Moraru când afirmă că doamnele învățătoare își aleg copiii pe care îi vor avea la clasă? A făcut vreun studiu statistic, a făcut interviuri în profunzime cu părinți și alți profesori? De unde știe ea sigur că peste tot, zeci de mii de învățătoare fac la fel?
2. Dacă ea acuză învățătoarele că își aleg copiii în funcție de statutul socio-profesional al părinților, ea, doamna Oana Moraru cum și-i alege la școala pe care o conduce? Sau este vorba despre o școală privată pentru copii care provenind din medii sărace și care nu plătesc nici o taxă?
3. Cum poate un copil cu inteligență ”naturală” pe care îl ”exploatează” învățătoarele și profesorii pentru a câștiga, chipurile, concursuri și bani să își valorifice acea inteligență fără școală și fără pregătire suplimentară?
4. Oare poate ”inteligența naturală” să fie atât de puternică încât să răzbată chiar într-un caz limită în care părinții pleacă în străinătate și bunicii retrag copiii de la școală?
5. Să înțelegem acum că ar trebui să blamăm profesorii și învățătoarele că pregătesc copiii pentru olimpiade?

O să încerc, din perspectiva unui cadru didactic, să ofer câteva răspunsuri la aceste întrebări. În primul rând nu mi-aș permite să fac generalizări cu privire la întregul corp profesoral. Cred că ar fi nevoie de cercetări sociologice serioase înainte să ne putem forma o părere. Ce pot să vă spun e bazat pe propria experiență. Prin urmare, mă feresc să dau verdicte. Încerc să ofer o altă perspectivă. Cred că lucrurile pe care le incriminează doamna Oana Moraru sunt uneori absolut normale. Firește că învățătoarea, mai ales în comunitățile rurale unde oamenii se cunosc destul de bine, dorește să aibă în clasă copii pe ai căror părinți îi simpatizează. Ce facem aici? Poliția sentimentelor? Să nu uităm că, de multe ori, învățătoarele sunt chemate la școală, fără să fie plătite, în weekend, cu ocazia zilelor porților deschise pentru a se cunoaște cu viitorii părinți ai căror copii urmează să intre în clasa pregătitoare. Noi am ales o doamnă cu performanțe la competiții pentru că fiica noastră a îndrăgit-o. Alți părinți au mers către o doamnă care este recunoscută pentru performanțele pe care le are cu copiii retrași. Pe formularul de înscriere puteai opta pentru o doamnă învățătoare sau alta. Unde e crima?

La a doua întrebare putem găsi răspunsul pe site-ul școlii patronate de doamna Moraru. Costă 1000 de lei să-ți trimiți copilul acolo. Nu există program de burse sociale pentru copiii nevoiași. Adică, selecția ”fascistă” pe care o incriminează doamna Moraru în cazul învățătoarelor care vor copii de părinți ”cu stare”, se face pe față și în lumina zilei în cazul școlii private. Deci? Are doamna Moraru intenția de a primi copii cu probleme din familii marginalizate în școala ei ca să le dea o lecție colegelor de la stat? Altminteri, cu scuzele de rigoare, putem suspecta că le acuză pe colegele ei de la școlile publice că îi suflă clientela.

Mitul ”inteligenței naturale” face încă ravagii, iată, chiar în cazul ”consultanților în educație”. Sigur că inteligența și înclinația genetică joacă un rol important în devenirea noastră ulterioară. Dar ca să afirmi că există copii atât de inteligenți încât s-ar descurca oricum e pură naivitate. Cunosc o persoană care făcea calcule matematice complexe de la cinci ani. Șansa unei mame învățătoare, a unei profesoare de matematică excepționale în generală și a unui diriginte profesor de matematică în liceu au contribuit decisiv la valorificarea acestei inteligențe native.

Să ne imaginăm acum, pentru a răspunde la cea de-a patra întrebare, că persoana despre care vă vorbesc ar fi avut neșansa unor părinți plecați la muncă și a unor bunici care să o retragă de la școală pentru a munci la câmp. Ce se mai alegea de acea ”inteligență naturală”. Oare câți dintre cei 20% dintre copiii care abandonează școala au această ”inteligență naturală”?

Sigur că școala românească ar trebui să facă mai mult pentru copiii dezavantajați, sigur că ar trebui să premiem și profesorii care reușesc să aibă performanțe cu copiii cu mai puține înzestrări naturale, cu copiii din medii defavorizate. Totuși, a blama acum profesorii și pentru olimpiade este pur și simplu absurd. Din nou, incriminăm niște lucruri firești. Observi că un elev are o înclinație pentru materia pe care o predai. Ce faci? Te faci că nu vezi? Sigur că e o graniță fină între aceste lucruri și situația în care te apuci să ”vânezi” asemenea elevi și să lucrezi doar cu ei ingnorând restul clasei. Sigur că sunt profesori care ar face orice să-și treacă în CV un succes la olimpiadă. E adevărat că sunt și multe tentative de fraudare, blaturi și nedreptăți. Din experiența mea însă, oamenii care lucrează cu copiii pentru olimpiadă sunt oameni dedicați, pasionați.

[…]/ integral pe stradademocratiei.ro

• ActiveNews: Avocata Corina Săcrieru despre planul cadru din învățământ: Propunerile de fond relative la materii legate de identitatea și cultura națională trebuie să respecte principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale, prevăzut în LEGE

În disputa pe tema reformării planului-cadru pentru învățământul gimnazial s-au auzit foarte multe opinii, însă mai deloc nu s-a făcut apel la lege. Avocatul Corina Săcrieru oferă o perspectivă juridică asupra propunerilor de modificare a planului-cadru. Într-un articol postat pe siteul de specialitateavocatura.com, avocatul Corina Săcrieru arată de unde trebuie pornit în orice demers legat de educație.

“Premisa de la care pornim este aceea că există un ideal educațional al școlii românești pe care Legea îl definește în cuprinsul articolului 2, prin raportare la dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, la formarea unei personalității autonome și la asumarea unui sistem de valori necesare, printre altele, pentru împlinirea și dezvoltarea personală. Acesta fiind punctul de pornire al analizei de față, se constată că în mod obligatoriu prin prevederea articolului 3 din Lege, învățământul românesc este guvernat de 21 de principii”, scrie ea.

Corina Săcrieru afirmă clar că “validitatea uneia sau alteia dintre variante este determinată de măsura în care acestea respectă principiile obligatorii care guvernează învățământul românesc, astfel cum sunt ele enunțate în cuprinsul articolului 3 din Lege”. Conform aceleiași legi a educației, “autoritatea competentă în domeniu este Institutul de Științe ale Educației, profesioniștii acestei autorități publice fiind singurii experți abilitați prin Lege, alături de specialiștii în Științe ale Educației din cadrul Universității, să realizeze curriculum școlar”.

În ceea ce privește propunerile de modificare a disciplinelor legate de identitatea românească, aceste trebuie făcute în concordanță cu articolul 3, litera h din legea Educației.

“În mod similar, nici propuneri de fond relative la discipline esențial legate de identitatea națională (cum este Istoria, Limba Română, Latina, Geografia României) sau de cultura românească (de exemplu Literatura Română sau Muzica) nu pot fi făcute decât în condițiile respectării principiului prevăzut de articolul 3 litera h din Lege, respectiv principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român”.

“Rediscutarea materiilor, disciplinelor de studiu ale elevilor, în afara respectării tuturor principiilor prevăzute de articolul 3 din Lege, reprezintă un efort inutil întrucât el nu ar fi în concordanță cu legea. În fond, Dreptul se întemeiază pe judecăți de valoare și de aceea, experții care elaborează propunerile într-un domeniu intrinsec legat de valori, nu pot face abstracție chiar de ele”, își încheie avocatul vrâncean analiza.

• MemorialSighet.ro/ Ana Blandiana: Scrisoare deschisă adresată domnului ministru Adrian Curaj

Stimate Domnule Ministru,

Școala de Vară de la Memorialul Sighet

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta împotriva eliminării treptate a istoriei naționale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală.

Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou”, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de Istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profesioniști pentru remedierea situației (atașez textul) Răspunsul Ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema Istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „Educației pentru societate” și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, Dl Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă” incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar „Consiliul Europei și Istoria în școală” se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională”.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la Istorie). Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

Ana Blandiana
București, 15 februarie 2016

• Ziare.com/ Oana Badea: De ce nu merge scoala romaneasca: Cum a ajuns gradatia de merit o vanatoare de puncte

Sistemul de evaluare, recunoastere si recompensare a muncii dascalului este in mare suferinta si nu vorbesc aici despre salarizare.

Gradatia de merit, asa cum se acorda in prezent, este discriminatorie prin criteriile utilizate si straina fata de obiectivele specifice invatamantului de masa. In invatamantul de masa ne adresam majoritatii elevilor, tocmai pentru ca varfurile nu sunt rezultatul sistemului de invatamantde masa.

Nimeni nu poate alege cand, unde sau in ce familie se naste. Tocmai de aceea, statul trebuie sa construiasca un sistem de educatie capabil sa diminueze decalajele rezultate din natura mediului de provenienta, un sistem apt sa valorifice bagajul ereditar, printr-un efort individual al educabilului sub indrumarea dascalilor sai.

Principiul sanselor egale nu inseamna altceva decat alinierea la acelasi start in conditii similare si tine exclusiv de organizarea institutiilor. Egalitate de tratament si nimic mai mult. Punerea in practica a acestui principiu este complexa. In realitate, fiecare isi doreste sa fie tratat intr-un mod special. Scoala, insa, nu are dreptul sa abdice de la principiul sanselor egale pentru elevi si pentru dascali.

Ideea vehiculata public conform careia multi dintre elevii nostri nu mai vor sa invete pur si simplu capata nedrept credibilitate. Astfel, stabilind vinovatul, s-ar considera explicata problema pentru ca unde e dezinteres, aparent, nimic nu mai poate fi facut.

Ma delimitez de aceasta abordare spunand foarte transant ca adultii au responsabilitatea pentru toate cate se intampla fiindca ei stabilesc regulile, ei organizeaza, legifereaza si aplica, nu copiii. Ca vorbim despre familie, despre scoala sau societate in ansamblul sau, adultii poarta responsablitatea.

Unde dispare pofta de cunoastere prin joc a copilului mic? De ce nu se transforma automat intr-un motor al cunoasterii pe parcursul anilor de scoala sunt, cred, intrebari cheie pentru pedagogi. Un posibil raspuns decurge din situatia absolut nepotrivita prin care, odata pasind in spatiul scolii, elevul afla cu o frecventa nimicitoare ce si cat nu poate, ce si cat nu stie.

In timp ce scoala ar trebui sa fie locul in care fiecare elev (implicit parintele) afla exact ce poate face el cu adevarat, care sunt punctele sale forte.

Permite oare organizarea sistemului romanesc de invatamant aceasta abordare? In mod surprinzator va spun ca permite. Daca nu fuge dupa puncte, dascalul are cata libertate vrea sa isi ofere. Este recunoscut si recompensat in vreun fel efortul de aceasta natura, indiferent de scoala in care se petrece? Va spun ca nu.

Niciun dascal aflat intr-o scoala de masa, obisnuita, cu grupuri defavorizate, care printr-un efort inimaginabil elimina riscul abandonului scolar spre exemplu, nu va avea recunoasterea si stralucirea celui care obtine o mentiune la faza judeteana a oricarei olimpiade.

25% venit suplimentar timp de 5 ani pentru un dascal este un beneficiu pe care sistemul de invatamant de masa ar trebui sa il lege de obiectivele sale majore, de eficienta sa. Or eficienta invatamantului de masa nu se rezuma la olimpici, nu se refera la 2-5% dintre elevi. Ce stiu, ce pot si ce fac cei 95-98%, altii decat varfurile, e treaba invatamantului de masa.

Actuala metodologie de acordare a gradatiei de merit in invatamantul preuniversitar este un instrument depasit. Nu permite selectarea obiectiva a celor merituosi in stransa legatura cu obiectivele de tara ale educatiei, nici in stransa legatura cu interesele educationale ale majoritatii elevilor.

Am tot respectul pentru cei care dobandesc gradatia in mod onest, acestia ar castiga-o oricand, la fel. Exista insa un numar tot mai mare de beneficiari, adaptati la vanatoarea de puncte prin zeci si zeci de adeverinte si diplome absolut irelevante chiar si pentru propriii elevi, daramite pentru procesul de invatamant.

Pe acestia nu ii judec, dar pot sa le spun ca nu e onest. Trist este ca, atata timp cat metodologia le va permite, vor proceda in acelasi fel. Sunt dezamagita insa de cei care au obligatia si posibilitatea de a decide ca lucrurile sa fie asa cum ar trebui sa fie, dar nu o fac.

Ceea ce spuneam in 2010 spun si acum. A intervenit o rutina, care a facut din obtinerea gradatiei de merit un scop in sine, iar activitatea care conduce la obtinerea acestui beneficiu e rupta de munca directa cu marea masa de elevi.

[…]/ integral pe ziare.com