DICTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea România sa depuna rezistenta armata? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMÂNĂ SUB REGIMUL HORTHYST

31-08-2014 20 minute Sublinieri


Se împlinesc 74 de ani de la Dictatul de la Viena, când România a fost silită să cedeze Ungariei horthyste aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. Actul a fost impus de Germania nazistă şi Italia fascistă, sub titlul de „arbitraj”, în schimbul garantării noilor graniţe. În 29 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României şi Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. Frontiera trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe.

Dictatul punea în vedere guvernului român să evacueze teritoriul cedat în 15 zile şi prevedea asimilarea populaţiei româneşti în 6 luni, prin primirea naţionalităţii ungare.

Dar pe teritoriul cedat s-au produs masacre în mai multe localităţi. România a cedat Ungariei 42.360 de km pătraţi din Transilvania, cu o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români.

Carol al II-lea a convocat mai multe consilii de coroană, în care a ridicat problema opunerii rezistenţei armate, dar exista riscul unei agresiuni militare a Axei căreia România nu i-ar fi făcut faţă.

În ţară, vestea cedării unei mari părţi a Transilvaniei a produs un adevărat şoc. Carol al II-lea a fost învinovăţit şi pentru pierderea celorlate teritorii, în aceeaşi vară: Cadrilaterul, Bucovina de Nord, Basarabia şi Ţinutul Herţei.

Legionarii au organizat demonstraţii sângeroase, la care au făcut uz de arme. Carol l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri depline, fără să-şi dea seama că decizia se întoarce împotriva sa.

În 6 Septembrie, la şase dimineaţa, Regele Carol al II-lea semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol, însoţit de Elena Lupescu şi de mareşalul curţii, Ernest Urdăreanu, au părăsit definitiv România.

Micaela Ghiţescu avea 9 ani şi îşi aduce aminte cum oamenii sărbătoreau în stradă.

Armatei Române i-au trebuit patru ani ca să recâştige Transilvania.

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

La 73 de ani după acel arbitraj, cu ajutorul unui istoric specializat în perioada celui de-al doilea război mondial, Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Am încercat să trecem dincolo de clișeele cunoscute, de ștampilele uzate și de adevărurile absolute, ușor de aflat la o simplă căutare pe Google.

Ottmar Trașcă, istoricul pe care l-am intervievat, este în sine un transilvănean get-beget. Vorbește în maghiară cu colegii, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”. Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară, și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean cu sânge amestecat, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

Reporter: Astăzi se împlinesc 73 de ani de la Dictatul de la Viena. În istoriografia românească i se spune dictat, dar în cea străină se numește arbitraj. De ce această diferență?

Ottmar Trașcă: În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită ca arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945. Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen, pe care eu nu îl consider incorect, fiindcă a fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român. Există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater, și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei, de exemplu?

Da, categoric. În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Să revenim la arbitraj…

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.  În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu. Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice li se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde. Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată. Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului, în mare, dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin. În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații. La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

În acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României. Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde, citez, „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”. Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului. Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică. Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.000 de kilometri pătrați cedați.

Este un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Care a fost impactul arbitrajului asupra vieții de zi cu zi a transilvănenilor din zona cedată?

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revine Ungariei, se face între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească evacuează zona, se retrag inclusiv armatele române. Automat, în loc vine stăpânirea maghiară. A venit în prima fază o administrație militară, până în noiembrie.

Ce înseamna asta la nivelul unui oraș?

Exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă. Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară. Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece. De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că ei sperau pe mai departe că vor obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania se schimbă. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944. Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Deci, de pierdut au avut tot simplii cetățeni de pierdut?

Evident. Întotdeauna așa se întâmplă. Nu politicienii trag ponoasele în primul rând, ci oamenii de rând.

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă…

Nu aveam nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea mea, a fost salutară. Altfel, dispăream de pe hartă. Aceasta e părerea mea. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei. Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, soarta Poloniei ne aștepta.

Polonezii au șarjat împotriva tancurilor…

Au șarjat, într-adevăr, au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale. Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii. Dacă rămânea un conflict minor româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici. De asemenea, Germania era pregătită cu diviza de parașutiști de care am mai spus și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României. Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania. Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii, cât este adevăr și cât este exagerare?

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari. Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor. Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă. Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu. S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respeciv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația se deteriorează așa de tare încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Cu comunitatea germană ce s-a întâmplat, ea fiind de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România?

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Dictatul de la Viena a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

Iată trei documente istorice care fac referire la acest eveniment tragic din istoria românilor.

A. Textul arbitrajului
Iată textul sentinţei, după comunicatul oficial:

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

sursa: Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 295–296

B. Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru…

În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis uşa alergând prin mulţimea de ziarişti, de diplomaţi şi ofiţeri care umpleau sălile strigând: „un pahar cu apă, un pahar cu apă…“

sursa: Mihail Manoilescu, Memorii — iulie-august 1940 — Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 212)

C. Dezbaterile Consiliului de Coroană în privinţa arbitrajului în problema Transilvaniei — poziţia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Naţional Ţărănesc (30 august 1940)

Şedinţa se deschide la ora 24:

Majestatea Sa Regele: Domnilor, aseară aţi fost chemaţi ca să luaţi o hotărâre ale cărei consecinţe eram toţi conştienţi că vor putea fi foarte grave. Astăzi, v-am chemat din nou, ca să luaţi cunoştinţă de urmările hotărârii de ieri. În aceste momente, dacă rostesc aceste cuvinte este spre a arăta în faţa ţării întregi, care ştiu că simte şi ştie ce este în sufletul meu în aceste clipe, că oricare ar fi durerile momentului de faţă, oricare ar fi jertfele care se cer, totuşi permanenţa naţiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor conştienţi. […]

D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscător că aţi binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvântul de protest al Ardealului şi Banatului. Este o zi tristă, dureroasă şi este foarte greu să ne stăpânim nervii şi să nu-i lăsăm copleşiţi de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului şi al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Crişana de la corpul statului nostru şi protestez că oricare părticică să fie înstrăinată.

Găsesc observaţiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi şi foarte la loc, când a spus pe de o parte că Ardealul s-a alăturat din libera sa voinţă şi când a mai adăugat că în ceea ce priveşte Ardealul n-are dreptul să dispună nimeni afară de poporul românesc din Ardeal. […]

Asupra Ardealului n-are drept să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58,4 procente dintre locuitori sunt români, iar celelalte minorităţi sunt împărţite în mănunchiuri mici de oameni […].

Pentru aceasta, ţinând seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întâmple nimic în ceea ce priveşte Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc că astăzi se hotărăşte asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărârea de acolo izvorăşte şi din voinţa noastră. Or, ceea ce trebuie cu orişice preţ înconjurat este că orice hotărâre s-ar aduce, să nu aibe aparenţa că izvorăşte şi din voinţa poporului şi a statului românesc.

sursa: Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 262–264

Precizare: toate documentele istorice prezentate aici au fost preluate din Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001

  •  Martiri Romani:

IV. Biserica românească în perioada 1940-1944, şi încercările de deznaţionalizare în arcul intracarpatic

Pr. Iustin Răzvan Gârleanu: Biserica românească din ţinutul secuizat in perioada horthystă (lucrare de licenţă)

Imediat după pronunţarea Dictatului de la Viena şi administraţia românescă împreună cu armata şi instituţiile publice sunt obligate să se retragă peste graniţa trasată la Viena în seara zilei de 30 septembrie. În urma acesteia a rămas populaţia românescă majoritară şi Biserica Ortodoxă împreună cu cea Greco-Catolică, care dispuneau de o organizaţie specifică, rezultată din strădania seculară de a-şi păstra fiinţa spirituală proprie. Biserica de altfel constituia o mare forţă de menţinere a unităţii şi individualităţii spirituale şi naţionale a românilor şi de aici de a însufleţii aspiraţia românilor de a se reuni cu patria mamă.

Maghiarii erau conştienţi de rolul Bisericii Ortodoxe în menţinerea conştiinţei naţionale în Ardeal, şi de aceea au încercat prin toate mijloacele să distrugă instituţia bisericii. Chiar dacă în tot Ardealul Biserica Ortodoxă împreună cu membrii şi clerul ei au fost supuşi progoanei horthyste, totuşi în nicio altă parte din Ardealul ocupat nu au fost distruse atâtea bisericii pe suta de kilometri pătraţi, ca în zona secuizată.

Astfel între anii 1940-1944 au căzut pradă “civilizaţiei horthyste” nu mai puţin de 23 de biserici ortodoxe din următarele localităţi care au fost dărâmate: Biborţeni, Boroşneul Mare, Comandău, Căpeni, Catalina, Comolău, Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de Sus, Vârghiş – din judeţul Covasna şi Aldea, Borsec, Crăciunel, Ditrău, Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti, Mugeni, Poiana Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul Harghita. 31. În afară de cele demolate, 18 biserici ortodoxe din cele două judeţe au fost devastate precum: Aita Mare, Arini, Baraolt, Belin, Bicsad, Bicfalău, Bodoş, Chichiş, Iarăşi, Poina Sărată, Sita Buzăului, Păpăuţi, Zăbala, Cristur, Gherogheni, Odorhei, Petecu, Miercurea Cuc (actuala Catedrală Episcopală). 32.

Nici bisericile greco-catolice nu au scăpat de barbaria horthystă; astfel din 15 biserici doar una a scăpat intactă, adică Baraolt, iar: – Aita Seaca, Sfântu Gheroghe, Bicazul Ardelean, Corbu, Topliţa, Tulgheş, Miercurea Ciuc, – au fost devastate, şi restul ca: Mereşti, Crăciunel, Ocland, Mihăileni, Ditrău, Aldea, Mărtiniş – au fost “rase” de pe faţa pământului într-un mod samavolnic. 33.

Acestea au fost construite în marea lor majoritate în stil bizantin.

Existenţa acestor biserci româneşti construite în stil bizantin au provocat o reacţie puternică în rândurile şovinilor revarşarzi, care nu au putut împiedica construirea lor în perioada interbelică şi au aşteptat momentul prielnic de a le demola odată cu ocupaţia horthystă din Ardeal şi repectiv din ţinutul scuizat.

În legătură cu bisericile dărâmate, nici unul din motivele invocate de reprezentanţii de ieri şi de astăzi ai comunităţilor maghiare din localităţile respective (răzbunarea “umilinţelor” suportate în anii “stăpânirii româneşti”, participarea “forţată” a cetăţenilor maghiari la ridicarea bisericilor respective ş.a.) nu pot scuza aceste acte de maximă intoleranţă. După cum se ştie acţiunea a fost dispusă de către contele Pal Teleki, prim-ministru al Ungariei şi urmărea “curăţirea satelor secuieşti” de bisericile “valahilor” construite în stil bizantin. De menţionat că toate bisericile dărâmate samavolnic în anii 1940-1944, erau construite în centrul satelor (fapt ce nu a putut fi acceptat de cei obişnuiţi ca modestele biserici ale românilor să se afle amplasate la marginea aşezărilor “secuieşti”). 34.

După cum am arătat nu toate bisericile româneşti au fost distruse, ci în marea lor parte numai devastate (28), iar marea lor majoritate construite în stil bizantin. Acest lucru nu a convenit şovinilor unguri, de aceea s-a pornit o campanie aprigă în presa maghiară, pentru a fi dărâmate toate bisericile în stil bizantin care au rămas în picioare.

În 12 octombrie ziarul “Uj Magyarorszag” cerea ca toate bisericile româneşti să fie demolate pentru ca Transilvania să-şi recapete aspectul ei vechi şi să “restabilească armonia maghiară”. Ziarul “Esti Kurir” din 19 octombrie 1940 publică un articol intitulat “Urmele stilului bizantin vor dispărea din Transilvania”, anunţând că un consilier budapestan va merge la faţa locului pentru a pune “măreţul plan” în practică. 35. Un alt organ de presă din Ungaria, “Nemzeti Ujsag”, scria la 16 octombrie că: “Transilvania reanexată reclamă urgenta soluţionare a clădirilor bisericilor ortodoxe româneşti. Fiecare simte că rezolvarea satisfăcătoare a acestei chestiuni – adică dărâmarea bisericilor fără stil şi fără credincioşi – nu poate fi evitată”. 36.

Toate aceste acte de barbarie săvârşite în plin secol XX, au dus la purificarea etnică şi religioasă condusă de politica şovină de la Budapesta. Românii au fost umiliţi, batjocoriţi maltrataţi, şi chiar ucişi. Faptele petrecute arată de fapt “dragostea” maghiară faţă de românii paşnici care au dorit să convieţuiască cu maghiarii deopotrivă. Ne punem întrebarea de unde atâta ură?

31 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit.

32 Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară, sau Transilvania prigonită de unguri, Editura “Petru Maior” – Târgu Mureş & Liga Cultural Creştină “Andrei Şaguna”, Sfântu Gheorghe 1995, p. 51-52

33 Ibidem

34 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, op. cit. p. 145

35 Ioan N. Ciolan, op. cit. p.53

36 Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă 1940-1944, Editura IBMBOR, 1985, p. 54

IV.1. Drama Bisericilor şi a comunităţiilor româneşti în judeţul Trei Scaune (astăzi Covasna)

Pr. Iustin Răzvan Gârleanu: Biserica românească din ţinutul secuizat in perioada horthystă (lucrare de licenţă)

Judeţul Covasna de astăzi nu a avut aceeaşi denumire întodeauna, ci în perioada interbelică şi puţin după aceea s-a numit Trei Scaune sau Treiscaune. Denumirile acestea apar după cum le-am enumerat diferit în documente de la o perioadă la alta.

Aita Mare

În localitatea Aita Mare, judeţul Trei Scaune, clădirea biserici ortodoxe a fost jefuită şi devastată iar din biserica unitariană aflată mai sus pe o colină s-a tras cu mitraliera. Credincioşii ortodocşi au fost trecuţi cu forţa la cultele maghiare. Preotul Ioan Bunuş a fost izgonit iar căminul Asociaţiei ASTRA confiscat. 37 Din mărturile oamenilor am aflat că în toamna anului 1940, maghiarii din comună au vrut să demoleze biserica din temeli, însă un sătean pe nume Alexandru Pop, a trecut Oltul înotând, şi a anunţat armata română aflată pe graniţă la Apaţa. Aceştia au îndreptat bateria şi au tras câteva zile, descurajând faptele celor care au vrut să dărâme biserica. Biserica este construită în stil bizantin şi este plasată în mijlocul satului.

Tot aici în Aita Mare se află biserica veche datată de la 1866 construită din cărămidă (în locul unei alte biserici mai vechi din lemn) şi situată pe o colină la marginea satului, care a fost devastată tot în acea perioadă de tristă amintire. Cei mai bătrâni povestesc că horthyştii au intrat în ea şi au sfărâmat Sfânta Masă iar, altarul murdărindu-l în fel şi chip. În această Bisericuţă se mai vad şi astăzi actele “civilizate” ale horthyştilor la care a fost supusă.

Aita Medie

În localiatea Aita Medie la 1 septembrie 1940, drama preotului Ioan Comşa, a bisericii şi a credincioşilor este similară cu cea a multor biserici ale judeţului (preotul este izgonit din sat, iar credincioşii obligaţi să treacă la cultele reformate). La 1 septembrie 1940, “poarta părintelui era bătută cu bâte de membrii gărzii naţionale maghiare, strigând cuvintele: «ieşi afară popă valah, să te spânzurăm de limbă de stâlpul de telefon (să) nu mai înveţi tu pe aici pe valahi valaheşte»”. În noaptea de 4 septembrie 1940, 12 săteni maghiari au venit la casa parohială cu căruţe, pentru a-l expulza pe preot, spunând: “Nu putem tolera popă valah sau valahi printre noi”. 38 Apoi au încărcat carele cu lucrurile familiei preotului şi, sub ameninţări şi insulte, l-au obligat să părăsească satul. După tagedia petrecută în cele duoă comunităţi amintite mai sus foarte puţini români au revenit la “legea strămoşească”.

[…] Belin

Localitatea Belin a fost una dintre localităţile în care cruzimea şi “civilizaţia horthyst-maghiară” s-a manifestat în cel mai josnic mod, depăşiind cu mult închipuirile unei minţi bolnave. Aici românii au avut de suferit fiind bătuţi, schingiuiţi, maltrataţi şi expulzaţi, ba chiar omorâţi. Nici bisericile româneşti şi cimitirul care constituiau elemente româneşti nu au scăpat de ura bandelor horthyste.

După cedarea Ardealului de Nord, în ziua când trupele maghiare au intrat în comuna Belin, organizaţi în bande şi înarmaţi cu topoare, bâte, furci, şi cu arme de foc, au tăbărât asupra caselor româneşti pe care le-au devastat iar pe locuitorii acestora i-au maltratat în chip barbar, silindu-i să treacă graniţa în România. Le-au reuşit acest lucru deoarece mulţi dintre români precum: Puşcaş David, Morariu Eugen, Coleşa Ioan, Lingurar Martin, Lingurar Gheorghe, Lingurar Alexandru, Tineu Ioan, Lingurar Vasile, Popa Ioan, Lingurar Ioan, Condrea Ioan şi alţii [….] au fost trecuţi forţat peste graniţă cu familile lor şi cu ce aveau pe ei, lăsându-şi toată agoniseala de o viaţa. Instigatorii împotriva românilor au fost Tana Geza senior, fost primar, Laszlo Ferenc învăţător şi Nagyobb Petru preot reformat. 49

După intrarea trupelor maghiare în Belin în afară de maltratarea populaţiei româneşti, s-au luat măsuri pentru maghiarizarea românilor rămaşi, primul pas în constituirea acestui lucru a fost trecerea forţată la cultele maghiare. Atrocităţiile acestor bande criminale dezlănţuite asupra românilor paşnici din aceste sate sunt înspăimântătoare prin fanatismul şi ura interetnică promovată de cercurile conducătoare de la Budapesta.

Şirul acestor bestialităţi comise în aceste sate au fost promovate de primarul Tana Geza senior, de Laszlo Ferenc învăţătorul satului şi de pastorul reformat Nagyobb Petru susţinător “al iubirii aproapelui”. Ei au silit populaţia românească să treacă la unul din cultele maghiare, iar în timpul maltratărilor au fost auziţi strigând şi îndemânând pe agresori “să omoare pe toţi românii şi să nu mai rămână nici unul”. 50

Trebuie amintit faptul că soţia lui Păcurar Ion, soţia lui Suciu Ioan, şi Şerban Maria li s-au adus învinuirea că nu şi-au părăsit religia ortodoxă, iar ca drept pedeapsă toate acele femei au fost ţinute ore întregi în genunchi pe boabe de prumb. Una dintre aceste femei soţia lui Pozna Gheorghe a leşinat. 51

Nici chiar cimitirul nu a scăpat de barbaria horthystă în perioada 1940-1944, iar vandalismul horthyst s-a manifestat prin distrugerea şi doborârea la pământ a 54 de cruci din cimitirul românesc.

Preotul Iacob Gheorghe, din comuna Belini (astăzi Belin), judeţul Trei Scaune, revenind la parohia lui, arăta că revederea cu enoriaşii săi “a fost atât de mişcătoare, bucuria atât de mare, încât aproape nici nu mai puteau vorbi […]. Apoi, printre lacrimi, cu glas aşezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare au început să-i povestească calvarul pe care l-au îndurat timp de patru ani. Mi-a povestit cum, în primele zile după intrarea armatelor maghiare în sat, au fost adunaţi toţi românii şi bătuţi crunt. Deosebit de revoltătoare sunt procedeele pe cari le-au întrebuinţat pentru a forţa pe români să-şi lase religia, înainte au umblat din casă în casă epitropii celor două comunităţi, unitariene şi reformate, îndemnând pe oameni să-şi lase religia. După ce au văzut că acest procedeu nu aduce nici un rezultat, într-o bună zi au adunat pe toţi românii, cu femei cu tot, în sala mare a Cooperativei şi acolo un oarecare colonel din Baraolt, comandantul Regiunii respective, sub ameninţări, a poruncit formal să-şi părăsească toţi românii religia ortodoxă. Printre altele zicea, bătând cu piciorul în pământ: «Să fiu câine (Kutya legyek) de va mai reveni vreodată popă valah în Belini». La urmă apoi, i-a silit pe români să cânte imnul naţional ungar. Oamenii s-au risipit de la adunare, dar nici unul nu s-a dus să facă formele de trecere de la religie. La câtăva vreme, din nou au fost adunaţi românii, cu forţa, tot în aceeaşi sală. De data aceasta erau de faţa preotul reformat Nagzob Peter, învăţătorul unitarian Laszlo Francisc, doi dintre cei mai asupritori, apoi notarul Tana Albut, primarul Tana Geza şi alţi unguri. Aici din nou li s-a poruncit românilor să părăsească religia ortodoxă, căci, de nu, oficialitatea (eloljarosag) nu-şi va lua nici o răspundere. La toate îndemnurile şi ameninţările acestea, credinciosul Bucşa Dionisie le-a răspuns: «Domnilor, eu şi odinioară, pe vremea fostei stăpâniri austro-ungare, am trăit aici şi mi-am împlinit toate datoriile, dar am fost şi am rămas ortodox român. Acum, şi de data aceasta, tot ortodox român vreau să rămân, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-mi dau viaţa». Văzând că nu ajung la nici un rezultat, au început să-i asuprească. Nu lăsau pe români să-şi scoată vitele la ciurdă, nu li se dădea carnet de trecerea frontierei pentru muncile agricole, pe bărbaţi îi arestau şi-i ţineau în pivniţă zile întregi, pe femei le prindeau şi le ducea la jandarmerie şi acolo le sileau să stea îngenunchi pe boabe da porumb cîte 4-5 ore de-a rândul. În felul acesta s-a făcut trecerea românilor […] la confesiunile maghiare”. 52

Tot preotul Gheorghe Iacob, într-un raport din 10 octombrie 1944 ne spune: “Încă din primele zile ale ocupaţiei geamurile bisericii au fost sparte, pe care cu atâta trudă le-am pus cu câteva săptămâni înainte de cedare, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene. În ultimul timp când armatele româneşti au început să-i alunge au găsite de bine că dacă altceva nu mai pot face, cel puţin să dărâme biserica. Aşa că au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”. 53 După eliberare, procesul de revenire şi de refacere a început din nou în parohia ortodoxă. Totuşi, parohia nu a ajuns să aibă încă numărul de suflete din 1940.

Momentului retragerii trupelor ungare îi urmează apariţia trupelor “eliberatoare” sovietice, care, în euforia victoriei, s-au dedat la o serie de jafuri asupra populaţiei oraşelor şi satelor. Ironia soartei a făcut ca în parohia Belin să fie instalat la sfârşitul lunii septembrie 1944 un pretor maghiar din Târgu Secuiesc, funcţie îndeplinită şi în toţi cei patru ani de ocupaţie, iar acum acesta era păstrat în post de către comandamentul sovietic, aşa cum arătau rapoartele posturilor de jandarmi. La Belin, acest pretor a făcut propagandă maghiară, destituindu-i pe toţi cei numiţi în funcţie de către autorităţile române, ordonând să nu se pună nici o firmă românească iar în şcoli să se vorbească în continuare limba maghiară. 54 […]/ integral la sursa

dik_1


Categorii

1. ȘTIRI, Destramare teritoriala? (Regionalizare, autonomie), Istorie, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva Romaniei, Video

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “DICTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea România sa depuna rezistenta armata? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMÂNĂ SUB REGIMUL HORTHYST

  1. biserica a avut de suferit si in acea vreme, dar are de suferit si in zilele noastre, mai ales mediatic, astazi de exemplu pe romania tv la fel ca si in ziarul ring aparut luni 25.08.2014, bisericile ortodoxe sunt o adevarata capcana pt. enoriasi in caz de incendii, dar pe cine a ucis biserica?! toata presa jegoasa ataca la unison biserica ortodoxa, insa nici un cuvant despre sectari si de matrapazlicurile care se petrec pe acolo

  2. Eu nu sunt intrutotul convins ca “salvarea statului roman” nu a insemnat mai degraba salvarea pozitiilor si privilegiilor celor care erau la conducerea statului roman. Statul roman interbelic a avut aceeasi politica de dispret sau in cel mai bun caz de indiferenta fata de tot ce era cu adevarat romanesc (inclusiv fata e el insusi, statul roman), pe care o regasim si astazi. La fel si astazi se invoca “stabilitatea politica si sociala”, “modelul romanesc”, doar ca sa se serveasca cand unul cand altul de voturile UDMR pentru a accede sau ramane la guvernare. Intre timp pericolul care se vede tot mai clar la adresa fiintei statului roman nu conteaza acum cum nu a contat nici atunci. Probabil ca vom ajunge iar sa cedam ca sa ne “salvam”. Daca ne mai “salvam” mult in felul asta o sa disparem de tot. Si nu va ramane din noi nici macar amintirea unei sarje de cavalerie sinucigase dar iata, peste timp, victorioasa. De asemenea stiu, acum, la adapostul si linistea propriei locuinte, imi este si mie mai usor sa vorbesc… sa dau cu pietre.

  3. “Ottmar Trașcă: În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită ca arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945. Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen, pe care eu nu îl consider incorect, fiindcă a fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român. Există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.”

    Ba da, termenul DICTAT este perfect valabil si era incetatenit chiar din 1940. A se vedea aici, spre exemplu:

    http://www.scribd.com/doc/238236010/Cele-Trei-Crisuri-anul-XXI-nr-11-12-noem-dec-1940

    La pagina 212: “[…] Prin dictatul dela Viena, din 1940, s-a privit problema etnica la suprafata […]”

    Se folosea deja termenul “dictat” inca de pe vremea guvernarii legionare.

  4. Pingback: Margarita Ioana Vulcanescu: PAGINI INEDITE DE JURNAL din timpul PRIMULUI RAZBOI MONDIAL: “La ce a folosit atata sange varsat in zadar? Mi-e necaz pe lasii, pe miseii care s-au vandut si pe ei, si-au vandut si cuvantul, si Tara” -
  5. “Pe 5 septembrie 1940, la ora 7.00 dimineaţa trupele maghiare au trecut graniţa în zona Sighetu Marmaţiei. Erau două corpuri de armată cu efective de peste 300.000 de soldaţi. La doar trei zile de la pătrundere armatei maghiare în Transilvania a început măcelul. Românii, evreii şi ţiganii au fost ucişi într-un mod înfiorător.”
    […]
    “Înainte de a fi executaţi, mulţi români au fost torturaţi, bătuţi, li s-au tăiat mîinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoşi ochii, femeilor le-au fost tăiaţi sânii şi gravidelor le-au fost scoşi feţii din burtă cu baionetele. (…) Doi bătăuşi duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împuşcat cu cartuşe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secţionat gâtul”, îşi continua povestirea Gavril Butcovan. Suprevieţuitorul din Ip spunea că peste tot erau mâini tăiate şi cadavre. În cele din urmă, românii ucişi au fost aruncaţi în gropi comune, fără cruce însă, la ordinul expres al ucigaşilor. Şirul omorurilor şi al atrocităţilor a continuat pe tot întinsul zonei ocupate.”
    […]

    Sursa: http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-i-au-macelarit-soldatii-unguri-civilii-romani-transilvania-1940-copii-sfartecati-femei-violate-gravide-taiate-baionetele-capete-retezate-1_554cb526cfbe376e35fbb732/index.html

  6. Basarabia – a fost Prima Cedare …

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare