Beatificarea lui Vladimir Ghika. Cui ii este frica de Sfinti? DE CE NU-SI CANONIZEAZA BISERICA ORTODOXA MARTIRII? Emisiunea PANORAMA cu OCTAV BJOZA, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici (VIDEO)

Inregistrarea emisiunii Panorama de duminica, 1 septembrie – Antena 3, realizata de Oana Stanciulescu, invitati: presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, Octav Bjoza; Marius Ghilezan, redactor sef Bookiseala.ro; Razvan Zamfir, redactor-sef Ghimpele.

Tema: De ce nu-si canonizeaza BOR martirii? Subiectul este tratat si in contextul beatificarii lui Vladimir Ghika, act al bisericii catolice care contrasteaza cu maniera in care BOR trateaza canonizarea sfintilor inchisorilor.

Fara sa fim de acord cu toate afirmatiile sau punctele de vedere exprimate in cadrul emisiunii, consideram relevant faptul in sine ca o asemenea intrebare ajunge sa fie pusa si in astfel de emisiuni TV. Este o situatie care ar putea sa fie evitata si, in loc sa se puna problema ne-canonizarii “de pe acoperisuri”, nu ar fi fost mai bine sa fie trambitata canonizarea lor?

Totodata, constatam modul sincretist in care catolicii promoveaza evenimentul beatificarii lui Vladimir Ghika (vezi mai jos art. din La Croix), lucru care poate spori confuzia oamenilor, inclusiv in ceea ce priveste intrebarea: unde anume gasim Biserica si sfintenia? 

• Adevarul/ Radu Preda: Cui îi este frică de Sfinţi?

1 septembrie marchează începutul anului bisericesc în Ortodoxie. Adică a ciclului liturgic pe durata căruia, prin rugăciuni şi lecturi biblice anume, este actualizată istoria iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Or, dovezile grijii pedagogice a Creatorului sunt vizibile în Întruparea şi Învierea lui Hristos, dar nu mai puţin în vieţile Sfinţilor. Am participat zilele acestea la o emisiune de radio pe tema mărturisitorilor din închisori. Discuţia a plecat de la evocarea momentului, organizat tot curând, de proclamare a cultului local a Fericitului Vladimir Ghica. Fără să sugereze o concurenţă inter-confesională, cât se poate de păguboasă, întrebarea firească a fost de ce, trecând prin aceiaşi perioadă istorică, Biserica noastră ortodoxă majoritară întârzie să îşi recunoască fiii şi fiicele care au depus mărturia supremă a credinţei. Dialogul nu îşi propunea să acuze pe nimeni. Doar să repună, pentru a câta oară, pe agenda publică a comunităţii civice şi religioase deopotrivă o temă pe cât de delicată, pe atât de importantă, inevitabilă.

Dar de ce ar fi urgentă asumarea bisericească a exemplelor de sfinţenie date în plină teroare materialistă? Cel puţin din trei motive. În primul rând, cum vedem în cazul Vişinescu, teroarea a avut/are un chip. Acest fapt contrazice tendinţa prezentării comunismului precum o tornadă, manifestare năpraznică, caz de forţă majoră, cumva deasupra tuturor, pentru care nimeni nu poate fi făcut cu adevărat răspunzător. Nu! Răul are identitate şi adresă. Asemeni lui Hristos alungând demonii, este foarte important să îi spunem răului pe nume, să îl scoatem din anonimatul înşelător, să dăm la o parte paravanul, să smulgem masca.

În al doilea rând, simetric, nu este mai puţin sugestiv să arătăm că tenacitatea, consecvenţa, solidaritatea, eroismul, caracterul nu reprezintă simple vorbe, ci au fost/sunt virtuţi practicabile în mod nemijlocit. Scoaterea la lumină a unor asemenea destine contrazice scuza generală că, în totalitarism, nu au existat alternative la colaboraţionism, denunţ, trădare, carierism, ticăloşie. Sigur, confruntarea dintre subteranul rezistenţei şi suprafaţa acomodării nu vrea să hrănească extremele: nu toţi din puşcăriile comuniste s-au îmbunătăţit sufleteşte, aşa cum nu toţi cei care au evitat carcera au făcut pactul necondiţionat cu răul dezlănţuit în istorie. În al treilea rând, aplecându-se asupra biografiilor unora ca Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu sau Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Daniil Sandu Tudor sau Benedict Ghiuş, Constantin Voicescu, Elisabeta Rizea sau Aspazia Oţel Petrescu, pentru a nu aminti decât o frântură din lunga listă, Biserica noastră ar proba că este atentă la semnele vremii, că înţelege mesajul suferinţei, că o interesează în afară de ziduri şi alte ctitorii, reuşite sau nu, oferirea unor călăuze spirituale tânărului de azi.

Indiferent de motivul politic pentru care au intrat în puşcărie, cei care L-au mărturisit pe Hristos ne-au mărturisit şi pe noi, cei de după, realizând o punte între generaţii. De ce, atunci, ne-ar fi frică de Sfinţi?

• Roman Ortodox in Franta: Beatificarea lui Vladimir Ghika, pas spre unitatea crestinilor si provocare la adresa ortodoxiei

Traducere dupa articolul “Vladimir Ghika, une vie de dévotion” din ziarul “La Croix“:

Dupa aproape 60 de ani de la moarte, mostenirea sa spirituala in favoarea unitatii crestinilor ramane persistenta in Romania.

La intorsatura unui bulevard, primele raze de soare mangaie siluieta, un pic inconvoiata, a statuii Monseniorului Ghika. Inconjurata de vile luxoase, ea trece aproape nebagatata in seama. In partea sa dreapta se inalta mica biserica catolica a Inimii Sfinte (Sacre Coeur) si elegantul spital Parhon, doua edificii pe care le-a ridicat el insusi la inceputul secolului XX si care sunt cunoscute de toti bucurestenii.

“In acele vremuri daca se deschidea un azil catolic era rezervat catolicilor. Dar spitalul Monseniorului Ghika era deschis tuturor. Toata viata sa el a cautat sa uneasca dragostea lui Dumnezeu si dragostea aproapelui“, subliniaza Monica Brosteanu, una din cei care s-au ocupat de redactarea dosarului pe baza caruia s-a facut beatificarea, sambata 31 august 2013 a Mgr. Ghika la Bucuresti.

Daca operele acestui preot roman din dieceza de la Paris raman putin cunoscute in aceasta tara profund ortodoxa, figura sa este foarte prezenta printre catolici si greco-catolici. Actiunile sale caritative dar, de asemeni, curajul cu care el a rezistat in fata umilirilor regimului comunist, au cunoscut un ecou profund in special in randul tinerilor. El insusi marcat in calea sa spre preotie de aceasta figura, Preotul Ioan-Thomas Raileanu, vicar la catedrala Sfantul Iosif, l-a descoperit grupului de “Scouts des Cimes” de care se ingrijeste. “Cu totii au fost foarte impresionati de curajul de care a dat dovada prin credinta sa in timpul procesului – a explicat el. Aceasta ii ajuta foarte mult pentru a marturisi la randul lor propia credinta“.

“Cred ca a resusit sa revigoreze catolicismul romanesc dar si credinta a numerosi tineri ortodocsi din vremea sa”

Dupa iesirea din cel De-al Doilea Razboi Mondial, Vladimir Ghika, care era pe atunci in Romania, a avut posibilitatea de a parasi tara, in timp ce comunistii luau puterea. Dar a ales sa ramana. In 1952, a fost arestat, torturat, judecat si intemnitat. Crima sa: facilitarea corespondentei secrete intre Sfantul Scaun si P. Hieronymus Menges, loctiitor clandestin al arhiepiscopului de Bucuresti, in timp ce ierarhia oficiala era in stare de arest. [spion al Vaticanului la Bucuresti n.n.] Intr-o celula de aproximativ cinci metri pe sase a trait aproape doi ani in mijlocul a 70 de detinuti. Avea atunci 80 de ani. Cu o barba lunga, alba, el atrage in fiecare duminica prin predicile sale pline de bunatate care n-a incetat sa o propovaduiasca intreaga sa viata.

Vladimir Ghika s-a nascut in ziua de Craciun, 1873 la Constantinopol. Tatal sau era fiul ultimului domnitor din Moldova, unul din cele doua principate istorice care formau Romania pe atunci. Botezat in Biserica ortodoxa, tanarul a crescut in Franta in grija unei guvernante protestante, dar se converteste la catolicism si intra in Biserica catolica in 1902. “Era miscat de aceasta profunda dorinta de unitate in Hristos – explica Francisca Baltaceanu, coautor a unei biografii a P. Ghika. Cunoscand foarte bine cele doua Biserici, el spunea de altfel ca a ales catolicismul pentru a deveni mai bun ortodox“.

La vremea aceea catolicismul nu era bine primit in Romania. Dar figura Mgr. Ghika, precum si intreaga sa activitate marchiaza Bucurestiul, si numele sau circula atat in cercurile inaltei societati cat si in cartierele populare. “Cred ca a reusti sa revigoreze catolicismul romanesc dar, de asemeni, credinta a numerosi tineri ortodocsi din acea vreme. Timpul petrecut in inchisoare a fost de asemeni un exemplu pentru multi“, estimeaza preotul ortodox Constantin Necula.

“A fost un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete”

In ciuda vocatiei sale indiscultabile, Monseniorul Ghika n-a devenit preot decat la varsta de 50 de ani, dupa moartea mamei sale care s-a opus tot timpul. “Fratele cel mic al lui Vladimir Ghika nu se casatorise inca si ea credea ca numele familiei se va stinge“, explica Luc Verly, un cunoscator foarte bun al Monsegniorului Ghika. In asteptarea numirii sale ca preot, el a desfasurat o misiune ca laic, la sfatul Papei Pius al X-lea, si in special in Romania, unde a introdus [comunitatea] “les Filles de la Charité“. In 1931, Papa Pius al XI-lea il numeste “Protonotar apostolic” si trimite acest neobosit calator in misiune in Japonia.

In sfarsit, numit preot in cele doua rituri, latin si bizantin, pentru dieceza de la Paris, Mgr. Ghika este numit la parohia Strainilor, astazi, Sfantul Ignatie, de pe strada Sevres. Dupa aceea se instaleaza intr-o cocioaba pentru a evangheliza cersetorii din Villejuif si sa fondeze o frternitate misionara. Toti cei ce l-au cunoscut au ramas marcati de disponibilitatea sa si multi s-au convertit intersectand calea sa.

Astfel a fost si cu Nicolae Cernea. Avea 21 de ani cand l-a intalnit, inaite de arstarea sa. “Aceasta perioada a fost cea mai bogata din viata mea, marturiseste el. Mgr. Ghika era carismatic si avea mult umor. Toata lumea il iubea caci era natural!“. “Era un foarte bun ghid spiritual, cu arta de a apropia oamenii cu blandete“, confirma Luc Verly.

Pe 16 mai 1954 Vladimir Ghika isi da ultima sa suflare la infirmeria penitenciarului Jilava. Un preot ortodox, un hogea musulman si un student evreu il veghiaza. Acesta din urma spunea de acest preot catolic ca “iradia bunatate”.

JONAS MERCIER, la Bucarest

[…]

Legaturi: