CU MAINILE AGATATE STRANS DE HRISTOS – povestirea reala a dramei prezente a unei familii al carei copil a trecut pentru putina vreme pragul mortii/ CE FEL DE PĂMÂNT SUNTEM PENTRU CUVÂNTULUI SEMĂNĂTORULUI CERESC?/ “Biserica in istorie. Iisus Hristos si Biserica Sa” (film documentar realizat de IPS Ilarion)/ PARABOLA VIDEO despre LUPTA CU OMUL CEL VECHI si PUTEREA FRATIETATII

11-10-2015 12 minute Sublinieri

maria-1

Nu, nu suntem pregătiţi. Ne gândim adesea „în avans”, înainte de a se întâmpla ceva foarte grav în viaţa noastră, că în acele momente de cumpănă trebuie să faci un anume lucru sau să spui cutare cuvânt. Ei bine, atunci când chiar se întâmplă nenorocirea, totul îţi iese altfel. Pentru că – nu‑i aşa? – viaţa bate filmul!

Domnul a năvălit în viaţa mea „aşezată”, în vacarmul sirenelor de pe ambulanţe, în ţiuit de monitoare de la „Primiri urgenţe”, în fiole de adrenalină, în voltajul defibrilatoarelor, în hohotele pe plâns, în zdrobirea inimii, în iureşul promisiunilor de îndreptare. Ce zgomot, ce vuiet, ce tropot are credinţa trăită! Nimic nu se compară cu ceea ce trăisem până atunci sau cu ceea ce credeam eu că e prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. Cu nimic! Mi‑L imaginam – până să‑L cunosc aşa – că e în adiere (ca în Raiul pierdut), că e în spatele frumuseţii unui peisaj, că e în victoriile noastre mai mari sau mai mici – ca protector, că e în înfrângeri – ca pedagog. Ehei, pe unde nu mi‑L mai imaginam eu că Se află… Şi poate chiar era acolo unde Îl bănuiam. Dar în ziua de 9 iulie L‑am văzut la lucru! Şi am ştiut, indubitabil, că e El. Lucra febril, dumnezeieşte, prin mâinile doctorilor, prin gândurile noastre năclăite de frică, prin aparatele care pompau energiile văzute ale vieţii, prin SMS‑urile incandescente ale reţelei de rugători care s‑a creat ad‑hoc, prin relaţiile unor prieteni care s‑au mişcat ultrarapid prin nebulosul sistem sanitar românesc, printr‑un surâs plin de compasiune al unei asistente sau prin icoanele de hârtie lipite pe placaj, care parcă înviau sub ochii noştri în sălile de aşteptare. Doamne, cât de viu eşti Tu – mai ales pe buza morţii, dar şi dincolo de ea! Şi aşa părea că totul învia sub privirile noastre, parcă totul se trezea la viaţă, avea sens, avea formă, ducea spre salvare, spre mântuire. Din când în când lumea se mai surpa când un medic ieşea încruntat; dar mai apoi, o infirmieră, înmuiată de suferinţa noastră neputincioasă, ne mângâia cu un cuvânt. Mare lucru este să poţi purta ceva măcar din suferinţa altora! Este un dar colosal – eu nu‑l am, dar cei care îl au sunt cu adevărat „însemnaţi”, aproape striviţi în viaţa asta, dar fericiţi dincolo, purtând în eternitate cicatricele tuturor ca pe nişte blazoane ale harului.

Primele momente, primele ore, chiar prima zi după marele şoc te simţi încărcat de speranţă, îţi zici că dacă Dumnezeu ţi‑a întors copilul de pe culoarul întunecat al morţii, din bezna unui mormânt prematur, înseamnă că totul va fi bine. Apoi vin celelalte îndoieli: a scăpat, e în viaţă, asta e cel mai important lucru, dar… cum va fi după trezire? Ce se va mai alege din copilul meu multiubit, din lumina vieţii mele? Şi aceste întrebări sunt chinuitoare. E sau nu în moarte cerebrală? Va mai merge? Va mai vorbi? Se va mai juca? Aici trebuie să deschid o paranteză şi să spun că L‑am bănuit pe Dumnezeu de dorinţa irepresibilă de a se juca şi El cu Maria în Rai. Cei care o cunosc ştiu că este un copil foarte jucăuş, pus pe toate şotiile vârstei. Pe scurt, o mutriţă adorabilă, cu gesturi inconfundabile, cu o bucurie dezlănţuită, care se resimţea în toată făptura ei. Partenerul ideal de joacă, evident… Dar Dumnezeu nu face asta, ştiu. E altceva la mijloc, ceva care poate are legătură cu viaţa celor mari. Şi aici apar cele mai sumbre gânduri, căutând o explicaţie duhovnicească, metafizică. Greşelile părinţilor, ale bunicilor, ale altora dintre cei apropiaţi? Ce a putut declanşa drama – căci este clar că nu păcatele copilului de trei ani? Desigur, vine celălalt gând care îţi spune că nu eşti tu buricul pământului şi că nu în funcţie de tine şi de păcatele tale se învârte sau nu lumea… Că nu eşti tu, cel atât de mic, adevărata miză. Şi iarăşi, cazi pe gânduri, pe alte gânduri. Care îţi zic, bunăoară, că dacă I‑ai promite ceva Domnului poate că S‑ar milui şi ar izbăvi fetiţa din grozava încercare. Şi iarăşi, vine celălalt gând care îţi spune că Dumnezeu nu poate fi „momit”, ademenit, cumpărat la bucată/necaz doar cu o promisiune. Şi totuşi…? Nu ştim atâtea cazuri în care oameni aflaţi la mare ananghie au promis lui Dumnezeu ceva, au scăpat cu bine şi s‑au ţinut apoi de promisiune?! Oho, istoria e plină, începând cu proorocii sau căpeteniile din Vechiul Testament, mergând până la domnitorii noştri creştini sau osândiţii din temniţele comuniste. Aşadar, există un precedent „funcţional”, viabil. Am promis, desigur, la rându‑mi, că‑mi schimb viaţa în câteva puncte slabe, păcătoase ale ei. Tot mi se părea puţin, pe măsură ce spaima şi incertitudinea creşteau – asta în primele momente, la Spitalul Universitar de Urgenţă, în timpul manevrelor de resuscitare. Doamne, dar ce gânduri îţi vin atunci, pe moment! Îţi trec prin faţă momente din viaţa trecută, flash‑uri, lucruri aparent fără legătură cu ceea ce se întâmplă. Ce mai, o judecată în miniatură, pe care ţi‑o aplici singur, nemitarnic, fără milă, fără menajamente.

Un moment de uşurare (nu poate fi descrisă starea de apăsare pe care o are un părinte care stă lipit zile întregi de uşa de la secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă) a venit tot prin Hristos, mai precis prin icoana Lui de la biserica Sfântul Ilie Gorgani, unde m‑am „arondat” liturgic de aproape 20 de ani. Acolo se află o frumoasă icoană a Mântuitorului, prinsă în catapeteasmă. În paranteză fie spus, icoanele de aici (din cel mai mare iconostas din Bucureşti ca număr de piese – vreo 90, parcă ţin eu minte) sunt zugrăvite la Muntele Athos, de mână de călugăr aghiorit. Ei bine, am căzut în genunchi la icoana Mântuitorului nostru, Domnul vieţii, cerându‑I îndurare pentru fetiţa mea. În dreptul icoanei mari, la baza ei, se află una mai mică, înrămată, fără (aparentă) valoare estetică. Pe aceasta am cuprins‑o cu amândouă mâinile, de ea m‑am agăţat în genunchi fiind, pe ea am strâns‑o tare. Şi parcă L‑am îmbrăţişat pe Hristos Însuşi! Pe Domnul şi Dumnezeul meu Îl ţineam strâns, nu mai avea pe unde să scape. Lacrimile ţâşneau şiroaie, dar erau lacrimi binefăcătoare, erau lacrimi care mângâiau, era speranţa venită din atingerea concretă. În genunchi, la picioarele Domnului, am atins starea de rugăciune fără să mă rog, fără să fac nimic, fără să‑mi adun gândurile sau să rostesc formule consacrate. Eram în plină prezenţă a Lui, harică, părintească, de prieten înţelegător şi de rudă în suferinţă. Sună precar, sună puţin, dar oare ce cuvânt omenesc Îl poate (po)vesti pe Domnul?

slide_295525_2408882_free-600x399

***

Duminica a 21‑a după Rusalii ne propune spre adâncă me­di­tație, dar mai ales spre urmare în viața noastră de zi cu zi, un fragment evanghelic de o frumusețe și de o profunzime spirituală specială, dar totodată de maximă actualitate, având în centrul său Pilda semănătorului. O parabolă am putea spune „contemporană” tuturor, pentru că ea surprinde sufletul omenesc, nu doar al ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, ci și comportamentul universal al omului în fața Cuvântului lui Dumnezeu; deschiderea sau, dimpotrivă, lipsa de sensibilitate, indiferența sau adversitatea față de îndemnurile mântuitoare ale credinței. Ea este cu atât mai actuală, cu cât lumea și societatea românească actuală, pe fondul unei „inflații verbale”, resimt o adevărată criză a cuvântului „cu putere multă”. Astăzi, asistăm, cvasigeneral, la rostirea și proclamarea mecanică, retorică, stereotipă, a unei multitudini de cuvinte care tocmai din această cauză nu reușesc să atingă sufletul și să transforme lăuntrul nostru. Or, cuvintele Evangheliei Duminicii a 21‑a după Rusalii caută să restaureze cuvântul uman, ca mijloc de comunicare și comuniune, cale a convertirii și schimbării lăuntrice, a mântuirii și desă­vârșirii creștine, legându‑l și ancorându‑l în cuvântul cel dumnezeiesc.

Cele patru feluri de soluri – patru tipuri de arhitecturi lăuntrice

Mântuitorul Iisus Hristos face o introducere scurtă cuvintelor Sale: „Ieșit‑a semănătorul să semene sămânța” (Luca 8, 5), continuând cu descrierea a patru feluri de pământ sau de soluri pe care a căzut aceasta, în care identificăm de fapt patru tipologii sau caractere creștine, patru moduri de a reacționa la cuvântul lui Dumnezeu și, în esență, la tot ceea ce este spiritual în lumea și în viața noastră.

Și „semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat‑o. Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s‑a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit‑o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5‑8). Pentru a spori și mai mult efectul acestor cuvinte și intenția Domnului Hristos de a le face înțelese, Sfântul Evanghelist spune că, după ce a rostit cuvintele acestea, Mântuitorul striga: „Cine are urechi de auzit să audă” (Luca 8, 8). În acest mod, autorul biblic a dorit să sublinieze importanța pe care Domnul a dat‑o acestor cuvinte, odată ce ele descriu adevăruri generale și atât de actuale din viața lumii și în mod particular a omului și a sufletului acestuia, precum și atitudinea pe care trebuie să o avem față de cuvintele credinței – aceea de „auzire”, adică de primire și de împlinire a lor.

O parabolă cu subiect „eliptic”

La rugămintea Apostolilor Săi, Domnul Hristos le tâlcuiește pilda astfel: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8, 11).

Chip al smereniei absolute, Mântuitorul Iisus Hristos trece intenționat din tâlcuirea sa peste elementul cel mai important: menționarea sau detaliile asupra semănătorului, spunând direct: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”. A făcut aceasta pentru că, alături de iubire și bunătate, smerenia este virtutea care a caracterizat și a împodobit întreaga Sa viață printre oameni și pentru a noastră mântuire. Din iubire nesfârșită, Dumnezeu Tatăl L‑a trimis pe Fiul Său în lume pentru a‑l ridica pe om din robia păcatului și a morții spirituale. Iar Acesta, în chipul chenozei sau al smereniei absolute, S‑a deșertat de slava Sa, a luat Trup omenesc, făcându‑Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a se afla în ma­ximă apropiere față de ființa o­me­nească. El, Împăratul lumii, S‑a născut într‑o iesle săracă, a crescut în modestie, iar în întreaga Sa lucrare pământească, precum Însuși o mărturisește, nu a avut „unde să‑Și plece capul”. Tot ceea ce a propovăduit și a împlinit poartă pecetea iubirii desăvârșite și a smereniei absolute, culminând în jerfta Sa mântuitoare pentru neamul omenesc. Iar pilda se­mă­nă­torului, cu subiect „eliptic”, ne oferă modelul deplin al smereniei creștine, chemându‑ne și pe noi, semănători sau cei ce primim sămânța credinței în sufletul nostru, să urmăm modelul de smerenie oferit de Mântuitorul Hristos.

Depărtarea de calea adevărată – cauză a golului sufletesc și a vidului existențial

O primă categorie de semințe și o primă tipologie sufletească sunt descrise de sămânța care a căzut lângă drum. „Drumul”, în accepțiunea creștină, se identifică, în esență, cu drumul mântuirii și calea desăvârșirii. Despre această cale Mântuitorul a spus că este îngustă (Matei 7, 14) și parcursă cu multă renunțare și greutate, dar la capătul ei ne așteaptată Izvorul bucuriei și al fericirii veșnice. Este grea la început, pentru că, atunci când omul pășește pe ea, trebuie să lase în urma sa stri­gătele și chemările ademenitoare ale lumii acesteia, care caută să înghită sufletele și să le scufunde în marea păcatelor și în zonele periculoase și tenebroase ale patimilor. Dar pentru cei care urmează consecvent și neabătut calea viețuirii creștine, pe parcursul străbaterii ei, prin ajutorul lui Dumnezeu, aceasta se transformă într‑o călătorie a bucuriei și un drum al fericirii.

Prima sămânță a căzut lângă drum, nu pentru că a fost se­mănată greșit. Dumnezeu nu face nimic inutil. A căzut lângă drum, în sensul că omul cu o astfel de arhitectură lăuntrică trăiește departe de viața cea adevărată, este departe de drumul sau calea mântuirii și străin vieții duhovnicești. Dacă viața cea adevărată este viețuirea virtuoasă, nu puțini sunt cei care trăiesc alături de ade­vărata cale și de adevăratul drum în ignoranță și negare nu doar a credinței și a posibilității de mântuire, ci în negare și indiferență față de propria lor viață și persoană. Preocupați de cele de lângă drum, își sunt străini lor înșiși, nedescoperindu‑și ade­vărata vocație – aceea de a ajunge „dumnezei prin har și lucrare” – și nefructificând plinătatea darurilor primite în acest scop.

Precum ne spun Părinții Bisericii, diavolul iubește cel mai mult pe cei care își tăinuiesc gândurile lor și, neavând experiența măr­turisirii și ascultării față de un părinte duhovnicesc încercat, astfel de suflete sunt o pradă ușoară și predilectă pentru duhurile răutății. Acestora diavolul „le ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca 8, 12) și în locul acestuia aruncă șoapte păcătoase și pă­ti­mașe, instigând și îndemnând la păcate și fărădelegi. Astfel de suflete nu vor rodi decât atunci când se vor elibera de păcate, când vor ieși din întuneric, prin „botezul la­crimilor” – baia transfiguratoare a pocăinței – și, în ascultare de duhovnicul lor, vor curăța lăuntrul lor pentru a face loc prielnic pri­mirii și rodirii seminței celei bune.

Lumea contemporană, între împietrire și indiferență

O a doua categorie de oameni este identificată cu sămânța care a căzut pe piatră și, spune Mântuitorul, aceștia „sunt cei care auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. (Luca 8,13)

Suflete reci, suflete împietrite, lipsite de sensibilitate față de semeni, ba chiar și față de ei, suflete moarte, „cadavre vii”, ei trăiesc doar la nivel biologic și instinctiv, departe de adevărata cale și departe de viața autentică. Ei calcă peste toți și peste toate, numai pentru a‑și împlini poftele reduse și egoiste care până la urmă îi izolează în carapcea singurătății și a tristeții. Trăiesc falsul sentiment că lumea nu îi înțelege și îi marginalizează, nerealizând că răul și păcatul se află în ei înșiși, în sufletul lor insensibil. Unor astfel de suflete, dacă nu se vor îndrepta, le este pregătit iadul, cu înspăimântătoarea sa singu­ră­tate și înfricoșătoarea sa solitudine.

Privind la societatea româ­nească actuală, am putea constata că, în marea ei alcătuire, se aseamănă acestei a doua categorii de semințe și de suflete. Statistic, peste 82% dintre români s‑au declarat, recent, a fi persoane religioase. Însă această cifră are acoperire doar declarativ, pentru că procentul celor practi­canți se decimează, iar al celor care primesc sincer cuvintele credin­ței și le împlinesc autentic este, în mod cert, și mai redus. Aceștia sunt creștinii „de sărbă­toare”, în sensul că declară că au o credință proprie, cred într‑o „putere”, într‑o „forță” care le guvernează viața, dar, de multe ori, aceste convingeri și trăiri personale sunt străine, chiar contrare, crezului creștin.

Au dumnezeul lor, căruia i se închină și îi aduc jertfe: păcate și patimi, iar atunci când intervine în viața lor o încercare sau o dificultate, devin indiferenți, agnostici și areligioși, pierzându‑și încrederea într‑un Dumnezeu pe Care ei Îl văd distant, indiferent și nepăsător. Ca și pentru cea dintâi tipologie, a sufletelor ce trăiesc străine și alături de adevărata cale a mântuirii, și pentru aceștia, condiția rodirii îmbelșugate o constituie întărirea caracterului, statornicia în lucrarea virtuților creștine, fortificarea convingerii prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața personală, Care, atât prin cele frumoase și bune, dar și prin cele grele și dureroase, ne conduce spre limanul mântuirii.

„Toată grija cea lumească să o lepădăm”

O altă sămânță a căzut între spini. Aceștia sunt „cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc” (Luca 8, 14). Această categorie și tipologie reprezintă oamenii care trăiesc doar „aici” și „acum”, pentru lumea și viața aceasta. Ei nu sunt preocupați de căutarea Împărăției cerurilor, ci de cucerirea lumii acesteia și de dobândirea și supunerea față de ei a bunurilor și lucrurilor prezente. Chiar dacă au o anume deschidere față de cele spirituale, grija posesivă și excesivă față de lucrurile lumii acesteia, față de plăcerile trupești și bunurile pământești acoperă imediat preocuparea pentru viața spirituală, restrângând‑o la o luptă permanentă pentru cele materiale și trecătoare. Ei trăiesc o viață caracterizată, în plan spiritual, de superficialitate, o viață de robie față de cele materiale și de ignoranță față de cele spirituale. Supremația duhului este înlocuită de dictatul trupului. Valoare au doar cele materiale, cuantificabile și măsurabile. Pentru astfel de „caractere” lucrurile și banii vorbesc, totul se cumpără și se vinde.

Însă, mai devreme sau mai târziu, într‑un moment de încercare sau, cel mai târziu, în pragul morții, ajung să înțeleagă faptul că nici slava sau mărirea, nici averea sau bogăția nu îi însoțesc dincolo, ci doar conștiința faptelor bune săvârșite în timpul vieții. La aceștia s‑a referit Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte, spunându‑le că nu pot sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona (Luca 16, 13). Nu pot fi și robi ai materiei, dar să aibă totodată și o bogată viață spirituală, pentru că, dacă teoretic bogăția și iubirea se pot împăca ușor, în plan practic acestea sunt ireconciliabile. Neavând tărie morală, astfel de suflete sunt slabe și debusolate, nestatornice și neputincioase în a înfrunta încercările vieții, căzând pradă grijilor excesive și deznădejdii.

Creștinismul – adevărata cale; creștinii – „lumină a lumii”

Iar cea de‑a patra sămânță a căzut pe „pământ bun” și a făcut rod însutit. Este ușor de înțeles că această categorie de suflete este constituită din „adevărații creștini”, cu puternice convingeri și comportamente statornicite în lucrarea virtuților creștine. Viața lor este o permanentă luptă împotriva „spinilor” păcatelor și a „neghinelor” patimilor, în vederea lucrării virtuților creștine, considerate de Sfinții Părinți căi sau cărări spre fericirea veșnică. De astfel de creștini, modele înalte și exemple sublime de trăire și împlinire a cuvintelor mântuitoare ale Evangheliei, au nevoie lumea și Biserica. În astfel de suflete, sămânța credinței aduce rod însutit, astfel încât, prin existența și modelul lor, se înmulțește și rodesc binele și bunătatea.

Cuvântul uman – piatră de hotar a devenirii creștine și criteriu al Judecății universale

Sfânta Evanghelie din Duminica a 21‑a după Rusalii, prin faptul că are în centrul ei rostirea și tâlcuirea Parabolei semănătorului de către Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, caută să responsabilizeze atât pe semănători, cât și pe primitori asupra transmiterii, pe de o parte; a primirii cuvântului mântuitor, pe de altă parte, iar pentru ambele categorii, semă­nători și primitori, asupra rodirii sau întrupării lui. Este o chemare adresată celor care proclamă cuvântul, în primul rând slujitori ai Bisericii, care transmit cuvântul revelat, dar și tuturor celor care transmit cuvântul uman: educa­to­ri, profesori, formatori, de a face acest lucru cu responsabilitate și cu o finalitate formativă. Într‑o lume a exploziei informaționale, a multitudinii de idei și teorii, de ideologii și păreri, toți cei care lucrează asupra sufletului omenesc trebuie să aibă neîncetat în atenție aspectul ziditor al lucrării lor. Dincolo de a transmite idei, păreri sau învățături teoretice, oricât de înalte ar fi acestea și oricât de mult ar spori „bagajul” de cunoștințe, ca niște „apostoli” și „luminători” ai lumii, ei trebuie să vizeze permanent finalitatea morală, constructivă și formativă a activității pe care o desfășoară. Mai mult decât de impresii și opinii, lumea are nevoie de convingeri și comportamente, iar acestea se do­bândesc și se educă. În mod si­mi­lar, nu învățăturile înalte, ci un crez înalt și o credință profundă au capacitatea de a mișca și a transforma. Astfel, această categorie de „profesioniști” ai cuvântu­lui sunt chemați să‑și facă slujba sau slujirea lor deplin, trecând de la cele formale la cele formative, de la cele exterioare și teoretice la cele profunde și ziditoare.

Pe de altă parte, Sfânta Evanghelie citită în această duminică ne cheamă pe toți să ne desțelenim și să ne deschidem sufletele, spre primirea cuvântului mântuitor al credinței. Tot astfel, vorbirea noastră să fie formatoare și ziditoare, îndemnând și conducând spre fapte bune și spre virtuțile creștine. Să măsurăm și să dră­muim „zicerea” noastră, fiind preo­cu­pați de zidirea morală, odată ce cuvântul uman este piatră de hotar în viața cuiva, căci printr‑un cuvânt bun, rostit cu dragoste și blândețe, într‑un moment dificil sau o „situație‑limită” din viața cuiva, îl putem întoarce de pe cărările pierzaniei și din ghearele morții fizice sau spirituale, după cum, în caz contrar, printr‑un cuvânt indiferent și un îndemn rău putem arunca un suflet încercat în brațele disperării și ale dez­nă­dejdii, ale morții spirituale și fizice.

Cu atât mai mult cu cât întoarcerea celor rătăciți, învățarea sau lu­minarea celor neștiutori, sfă­tuirea și alinarea celor aflați în ne­cazuri și suferințe – fapte ale milei sufletești – vor constitui criterii de apreciere la Înfrico­șă­toarea Judecată ce va să vină.

Însoțirea Pildei semănătorului, în această Duminică a 21‑a după Rusalii, cu fragmentul din Evan­ghelia de la Ioan 17, 1‑13, în care este descrisă rugăciunea Mântuitorului, vrea să sublinieze faptul că adevărata și cea mai înaltă folosire a cuvântului are loc în universul rugăciunii, care este so­co­tită a fi dialog, con‑vorbire sau împreună-vorbire a sufletului cu Tatăl Cel ceresc. Iar faptul că este rostită în duminica în care se face cinstirea Sfinților Părinți de la Sinodul al VII‑lea Ecumenic ne arată că doar în „consensul” sau în „cugetul” Bisericii, în și prin lucrarea acesteia, se descoperă cu­vântul adevărului, spre res­taura­rea și zidirea spirituală a lumii.

***


Categorii

Apeluri, Documentare/ Reportaje, Filme ortodoxe, Mitropolitul Ilarion, Suferinta de langa noi, Video

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “CU MAINILE AGATATE STRANS DE HRISTOS – povestirea reala a dramei prezente a unei familii al carei copil a trecut pentru putina vreme pragul mortii/ CE FEL DE PĂMÂNT SUNTEM PENTRU CUVÂNTULUI SEMĂNĂTORULUI CERESC?/ “Biserica in istorie. Iisus Hristos si Biserica Sa” (film documentar realizat de IPS Ilarion)/ PARABOLA VIDEO despre LUPTA CU OMUL CEL VECHI si PUTEREA FRATIETATII

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare