BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ – ȚAPUL ISPĂȘITOR AL ISTORIEI RECENTE. Tezele propagandistice ale istoricului elvețiano-austriac Oliver Schmitt și câteva răspunsuri. „Bolșevism pur, din acela al anilor 1930!”

Captura din „Adevarul” cu articolul care rezuma ideile lui O.J. Schmitt

Catalin Sturza/ Stiripesurse: 

BOR și regimurile de dictatură: de ce viziunea istoricului elvețian Oliver Schmitt este reducționistă, falsă și nedreaptă

Afirmațiile dlui Oliver Jens Schmitt despre relația dintre BOR și regimurile de dictatură din secolul XX (comentate într-un articol de pe portalul Adevărul) sunt colportări lipsite de fundament și surprinzătoare pentru un istoric care are datoria morală de a aborda subiectele complexe sine ira et studio. La fel de neprofesionist este procedeul dlui Oliver de a face procese de intenție Bisericii Ortodoxe și de a denigra personalități contemporane din rândurile acesteia.

Presiunea agresivă a legionarilor și persecuția bolșevică din Basarabia

Există, deja, o literatură de specialitate care arată diferențele de context, de conjuncturi externe și de mize urmărite de regimurile dictatoriale, care nu puteau să nu aibă efecte asupra relației fiecăruia dintre aceste regimuri totalitare cu Biserica Ortodoxă.

Reamintesc, totuși, că regimul lui Carol al II-lea, deși o dictatură monarhică, a reprezentat, totodată, și o încercare disperată de a păstra România în sistemul de alianțe occidental și în afara influenței toxice a Germaniei hitleriste. Germania Nazistă înglobase la acel moment, fără a întâmpina rezistență, Austria, distrusese Ceholoslovacia, în asistența pasiv-aprobatoare a Franței și Marii Britanii.

De asemenea, reamintesc că ocuparea bolșevică a Basarabiei în urma ultimatumului [acordului] Ribbentrop-Molotov a însemnat persecutarea a numeroși credincioși și preoți ai Bisericii Ortodoxe Române. Iar, pe timpul statului național-legionar, Biserica Ortodoxă s-a aflat sub presiunea agresivă a legionarilor (inclusiv a unora dintre preoții afiliați) care voiau să „reformeze” o instituție necontrolabilă ideologic. În fine, au existat, în diverse momente ale perioadei interbelice, dar și în 1940, delimitări și condamnări ale legionarismului de către BOR. Este adevărat relația și istoria relației BOR – Mișcarea Legionară este mai complexă, însă, tocmai pentru că e mai complexă, nu poate fi redusă la o relație de cooperare sau, și mai mult, la subordonare univocă. În sfârșit, reamintesc faptul că, în timpul regimului antonescian, au existat poziționări critice față de antisemitismul transformat în politică de stat ale unor mitropoliți importanți ca Nicolae Bălan și Tit Simedrea (care a și salvat evrei de la deportare la Cernăuți). O figură luminoasă în întunericul de iad al pogromului de la Iași este un preot ortodox: Grigore Resmeriță, care, căutând să apere evrei, a fost executat alături de aceștia.

BOR: singura biserică care nu avea voie să țină cateheze în timpul regimului comunist

În ceea ce privește regimul comunist, pentru a aminti doar cele mai cunoscute încercări prin care a trecut Biserica, BOR a pierdut mii și mii de preoți, ierarhi au fost înlăturați samavolnic, mănăstirile desființate, și, din toate cultele prezente în România, doar BOR nu avea voie să țină cateheze. Peste 3000 de clerici au fost condamnați și închiși din motive politice la ani lungi de temniță grea și de muncă grea, conform CNSAS; unii dintre aceștia și-au pierdut viața și sunt considerați, în ziua de azi, adevărați martiri ai închisorilor comuniste.

Stupefiantă este și prezentarea trunchiată a părintelui Dumitru Stăniloae, teolog recunoscut de statură internațională, influent nu pentru articole scrise într-o perioadă datată istoric, ci pentru scrierile sale patristice și de teologie morală.

Aceste lucruri sunt bine cunoscute în mediile istorice. De aceea, un mare semn de întrebare atârnă asupra motivațiilor care-l împing pe dl Oliver Jens Schmitt (un tânăr istoric austriaco-elvețian aflat în plin proces de autoafirmare) să ofere public această viziune reducționistă, simplificată, neadevărată și nedreaptă. Asistăm la un fenomen care, în literatura de specialitate, se numește efect de halou: competența, reală, dintr-un domeniu, a cuiva, este extinsă asupra altor domenii în mod nejustificat. Competența dlui Schmitt de a face monografia unui personaj totuși deloc necunoscut sau necercetat istoric, cum ar fi Corneliu Zelea Codreanu, nu se poate transforma, ca prin magie, în competența de a emite sentințe categorice despre Biserica Ortodoxă Română, adică o instituție și un corp social eterogen, dinamic, multistratificat, policentric, multimilenar.

Ar putea fi extrem de relevant, aici, faptul că Biserica Ortodoxă Română este una din instituțiile cele mai credibile din România. Dincolo de criticile permanente și bombardamentele mediatice mai mult sau mai puțin întemeiate, BOR este un furnizor de ordine și de încredere socială într-un context foarte complicat și dificil. Or, acest fapt nu pare a fi deloc pe placul unor filosofi, istorici și ideologi care văd în ordinea și în încrederea socială obstacole în calea progresului dialectic către societatea multilateral dezvoltată a viitorului.

Percepția deformată asupra BOR – extinsă și asupra prezentului

La fel de false sunt afirmațiile legate de prezent. Relațiile BOR cu actualul președinte al României sunt normale și cooperante. Cazurile de opoziție invocate sunt izolate și irelevante pentru o instituție și un corp social cum este Biserica Ortodoxă. Dincolo de sloganurile vehiculate în mass-media, finanțările publice pe care BOR le primește sunt un procent infim din cheltuielile statului român, practica fiind una perfect normală și identică altor țări europene. De altfel, este de precizat că Biserica Ortodoxă Română nu s-a îmbogățit în statul modern, ci dimpotrivă, acest lucru fiind de notorietate pentru orice istoric. Ne referim, desigur, la „secularizarea averilor” Bisericii efectuată de domnitorul Cuza.

Pe de altă parte, nu poți să acuzi BOR când că a colaborat cu diversele regimuri politice, când că nu a colaborat cu diversele regimuri politice. Ar rezulta de aici că, de fapt, opoziția dluI Schmitt nu este față de colaborarea cu politicul per se, ci că are preferințe și partis pris-uri pe care și le camuflează prost.

În fine, mai trebuie precizat că pentru orice observator de bună credință, apropierea Patriarhiei Române de Patriarhia Moscovei este bazată pe relațiile de canonicitate din interiorul Bisericii Ortodoxe Universale, pe eforturile recente de a construi o sinodalitate panortodoxă funcțională, dar și de întărire a statutului ortodoxiei românești în Basarabia (Republica Moldova). Apropo de acest din urmă subiect, este complet lipsit de onestitate să comentezi relația dintre cele două patriarhii ignorând tocmai acest litigiu canonic și istoric dintre cele două biserici și țări. Or, dacă dl Schmitt s-ar fi uitat la ce se întâmplă în Basarabia, ar fi văzut că eforturile actualului patriarh sunt de consolidare a prezenței românești, lucru care atrage, deseori, reacțiile nervoase ale subordonaților Moscovei.

Cât privește abordarea unor probleme contemporane care țin de secularizare, criza familiei, redefinirea Căsătoriei, Biserica Ortodoxă nu face altceva decât să fie fidelă învățămintelor sale, așa cum sunt toate celelalte biserici ortodoxe surori. Dacă vorbim despre poziția BOR din prezent vizavi de aceste teme, am putea spune, cel mult, că au existat momente când această poziție nu a fost suficient de ferm și de constant exprimată – dacă ne uităm, de pildă, la fermitatea unor Biserici din statele vecine, cum este Biserica Ortodoxă din Bulgaria care s-a pronunțat ferm și constant în ultimele trei decenii în apărarea familiei.

Preocupările tânărului istoric elvețiano-austriac citat de portalul Adevărul față de influența din prezent a BOR asupra României sunt deplasate, mai ales atunci când provin de la domnia sa. Dl Oliver Jens Schmitt este, printre altele, Președintele Secției filozofic-istorice a Academiei Austriece de Științe. Îi reamintim dlui Schmitt, în cazul în care nu știe, că la guvernare, în Austria, se află un partid considerat de mulți analiști drept neonazist, și că una din companiile austriece cele mai mari care operează în România stârnește controverse pentru relațiile de afaceri întreținute cu Rusia. Sunt convins că atât publicul austriac, cât și cel elvețian și românesc ar fi mult mai edificate dacă ne-ar fi furnizate explicații istorice cu privire la aceste patologii din Europa Centrală, cu atât mai mult cu cât Austria este o țară care influențează evoluții regionale, și nu o țară periferică, precum România, care trebuie să se descurce, pe cont propriu, în fața acestor influențe nocive.

***

Sever Voinescu/ Dilema Veche: 

BOR – versiunea elvețiană

Mica mea experiență de cititor de cărți de istorie îmi spune că există două categorii de autori în branșă: cei care explică și corelează, caută unghiuri noi și au ambiția unei narațiuni cît mai lămuritoare, pe de-o parte, și cei care judecă, tranșează, dau verdicte și cîntăresc moral, pe de altă parte. Se întîmplă, de asemenea, ca același autor să practice, în lucrări diferite, cînd un gen, cînd altul. Pe alt plan, mai există și două feluri de a scrie istoria, în funcție de public. Una e să scrii ceva despre istoria românilor pentru publicul românesc și alta e să spui aceeași poveste publicului elvețian, de pildă.

Mai nou, a apărut în România un public care vrea să i se spună istoria României în versiunea „pentru elvețieni“, cam la fel cum apăruseră în anii comunismului cei care făceau rost de bunuri „pentru export“, net superioare acelorași bunuri fabricate pentru consum intern. Istoria noastră în versiune elvețiană este una scrisă din unghi progresist, în care „răii“ și „bunii“ sînt știuți după șablon, după „profil“ și nu după faptă ori gînd, după standardul ideologico-moral de azi și nu după context.De pildă, în istoria României, varianta elvețiană, Biserica Ortodoxă Română va fi rea orice-ar face. Va fi suma tuturor relelor. În istoria României, varianta românească, aceeași Biserică va avea, totuși, și unele părți bune, vom fi mai nuanțați, judecata va fi mai complexă.

Într-un articol virulent publicat într un ziar elvețian, istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, cunoscut la noi pentru o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu și pentru o banală România în 100 de ani – bilanțul unui veac de istorie, execută, scurt, Biserica Ortodoxă Română. Este exemplul pur de istorie a României, versiune elvețiană. În 6-7000 de semne, omul dă verdictul clar, de o limpezime morală perfectă, privitor la o întreagă Biserică, la o întreagă istorie: o rușine, o scursură morală, o escrocherie, o piatră de moară de gîtul României. Avem, ca pentru niște cititori elvețieni care vor să se prindă rapid cît de rea e Biserica Ortodoxă Română, un fel de compte rendu lămuritor. Nu m-aș fi oprit asupra acestui articol, pentru că, de fapt, nu aduce nimic nou. De altfel, în cazul dlui Schmitt, e definitoriu aerul doct-explorator cu care străbate drumuri bătătorite. În acest articol, istoricul reia cam toate acuzele cu care ne-au obișnuit detractorii BOR. Simt, însă, nevoia să mă refer la una dintre ele, fără să-mi fac vreo iluzie că argumentele mele îi vor pune pe gînduri, măcar, pe ponegritori.

Se reproșează BOR, și în acest articol, că are o relație foarte bună cu Biserica Ortodoxă Rusă și că e un fel de „coloană a 5-a“ a rusismului putinist în inima României. Dacă e așa, atunci BOR face o treabă foarte proastă. De mulți ani, merg aproape în fiecare duminică la biserică și sînt mai rusofob, mai pro-american și mai pro-european ca niciodată. În fine, să zicem că sînt eu mai altfel și că toți credincioșii alături de care mă rog duminică de duminică sînt putinizați, fără ca eu să-mi dau seama. Ciudată treabă, însă, cei mai mulți dintre ei susțin și chiar participă la mitingurile anti-PSD din Piața Victoriei. Dar nu sîntem, eu și mîna de oameni cu care mă întîlnesc la biserică, relevanți ca să dărîmăm ditamai articolul elvețian al dlui Schmitt. Adevărul despre BOR nu este cel pe care-l văd eu în curtea bisericii de la colțul străzii, ci e cel pe care mi-l spune istoricul austriac într-un ziar din Elveția. Istoric fiind, el nu se împiedică de experiențe personale, el privește ansamblul. Așa se face că el vede ceea ce eu nu văd.

Dar, și la ansamblu, dl Schmitt o cam scrîntește. Dacă ar fi studiat genul foarte aparte de relații între Bisericile Ortodoxe autocefale, istoricul ar fi observat că relația BOR cu Biserica Ortodoxă Rusă nu e deloc una de lină vasalitate. De la litigiul din Republica Moldova și micile frecușuri diplomaticești legate de istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea la București în anii 1990 și pînă la comportamentul celor două Biserici la Sinodul Pan-Ortodox din iunie 2016, lista „confruntărilor frățești“ dintre cele două Biserici e foarte lungă. În plus, naționalismul BOR (după gustul meu, cam exagerat) nu se prea potrivește cu supușenia față de ruși. Unde mai pui că poporul român, inclusiv creștinii ortodocși români, este consistent rusofob. Iar studiul atent și expert al relațiilor externe ale BOR duce mai degrabă către concluzia unui dezechilibru favorabil polului grecesc în dauna polului rusesc. Mă întreb dacă dl Schmitt ar înțelege de ce compar acești doi „poli“ în complicata balanță de „puteri“ ortodoxe…

În susținerea tezei prorusismului și antioccidentalismului Bisericii Ortodoxe, se tot citează – și dl Schmitt reafirmă – campaniile în favoarea familiei zisă „tradițională“, cea întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie. Logica e simplă, de – iertați-mă! – cretini, și tocmai de-aia – iarăși, iertați-mă! – prinde ca focul în pădurile încinse de veri toride: nu crezi că trebuie permisă căsătoria homosexuală, păi nici Putin nu crede, te-am prins, ești putinist!Las la o parte că acest tip de deducție este de un bolșevism pur, din acela al anilor 1930. Asemănările dintre activiștii progresismului ateu și bolșevicii exaltați ai „vîrstei de aur“ a comunismului leninist sînt frapante, uneori.

Dar, în acest caz, ar trebui să ne întrebăm dacă o Biserică creștină ar putea avea o altfel de poziție. O examinare adîncă a credinței creștine este necesară, desigur. Dar în locul acestei întrebări, ni se livrează lozinci furibunde. Faptul că și Biserica Catolică spune răspicat că nu poate exista decît căsătorie între bărbat și femeie înseamnă că și ea a devenit putinistă? Poate că e ceva fundamental în credința creștină ce se opune acestui trend laic. Dar dacă Putin, extrem de abil în manipularea sentimentelor primare, s-a pliat pe poziția creștină din rațiuni populiste? Ideea că ortodoxia se opune căsătoriei homosexuale pentru că se opune Putin nu este, totuși, cam stridentă? În general, plasarea lui Putin ca un fel de substrat comun al întregii ortodoxii și, în cazul ortodoxiei românești, ca un fel de păpușar ocult, nu mi se pare chiar o dovadă de inteligență.

În orice caz, relația dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă nu a ajuns atît de prietenoasă pe cît este relația Austriei cu Rusia. Și, bucurîndu mă că dl Schmitt percepe gradul de pericol pe care orice apropiere de Rusia îl aduce cu sine, voi căuta cu interes textele în care atrage atenția guvernului de la Viena. În această privință, sînt solidar cu dl Schmitt: trebuie să ferim (pe cît mai putem) Europa de perfida influență rusească!

***

Dan Dungaciu/ Adevarul: 

Biserica Ortodoxă şi democraţia

Analistul Dan Dungaciu face în cadrul unui material pentru cotidianul „Adevărul“ o serie de precizări la articolul „Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu în slujba puterii”, semnat de Oliver Jens Schmitt, menţionând însă că nu este vorba despre o replică, ci despre chestiuni care ţin de context.

Acest articol nu este o replică. De altfel, nici nu prea are cum, la un articol mai degrabă manifest decât text argumentativ. Pus în circulaţie într-o prestigioasă publicaţie, are totuşi aerul unui „bon pour l’ Orient”, livrat pentru a fi tradus şi difuzat în limba română. Precizările de mai jos nu ţin atât de text, cât de context. Respectiv este o discuţie despre modul în care trebuie înţeleasă poziţia unei biserici în societatea democratică, cu referire explicită la BOR. Ceea ce a livrat articolul menţionat este departe de asta.

Democraţia

Democraţia este sistemul politic care nu acceptă „adevăruri” din afara lui. Altminteri spus, nu există, în democraţii, soluţii „exterioare” la problemele comunităţii/societăţii, adevăruri transcendente care îi pot configura structura sau îi pot ghidona activitatea. Principial vorbind, nimeni – şi nimic – nu are nici drept de decizie nici drept de ingerinţă, fie că vorbim despre „legi”, „texte” sau alte „mesaje” de provenienţă considerată sacră.

Societatea democratică nu ascultă decât de vocile interioare. Societatea democratică este societatea care îşi dă singură regulile. Să nu facem confuzii. Există în democraţii oameni care acceptă şi îşi asumă aceste adevăruri transcendente, trăiesc cu ele, le consideră instanţe ultime şi repere care îi instituie – asta e adevărat. Oamenii religioşi, de orice confesiunea ar fi, au aceste adevăruri, din afara societăţilor („din afara lumii”), neafectate de aceasta şi de funcţionarea lor. Oamenii religioşi cred în Dumnezeu, indiferent cum îl numesc şi nimeni nu îi poate ori să o facă. Aşa cum, la rândul lor, nici ei nu pot să îşi instituie legea proprie asupra întregii societăţii.

Chestiune valabilă cu precădere în societăţile creştine, în care distincţia între „Cezar” şi „Dumnezeu” se poate face cu folos. (În cele musulmane, în care „legea lui Dumnezeu” este şi „legea statului” (sharia), chestiunea se complică enorm, dar nu e cazul să o discutăm aici).  Acesta este şi paradoxul şi dificultatea enormă a oricărei societăţi democratice. Este o construcţie care nu acceptă adevăruri din afara ei, dar în care trăiesc numeroşi indivizi care acceptă, chiar se bazează, total şi existenţial, tocmai pe aşa ceva.

În aceste societăţi democratice, indivizii trebuie să convieţuiască, cei cu adeziuni transcendente şi cei care nu au asemenea opţiuni, ei şi organizaţiile lor. Între „a crede” şi „a nu crede” este o prăpastie de netrecut, dar asta nu înseamnă că unii ar fi, în sine, mai „democraţi” sau „mai puţin democraţi” decât alţii. Trăiesc împreună într-un stat laic ale căror legi sunt valabile pentru toţi şi care sunt asumate de toţi. Iar acele legi, tocmai că sunt democratice, trebuie să le ofere tuturor dreptul la existenţă.

Acesta este cadrul în care trebuie să fie cercetată activitatea unei biserici – inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române – într-o democraţie.

Biserica

Într-o democraţie, Biserica este o instituţie a „societăţii civile”, dacă prin asta înţelegem o asociaţie de oameni care, pe baza propriei voinţe, s-au constituit într-o „asociaţie” ne-politică (biserica) pe care o frecventează (la limită, după cum s-a observat sagace, şi statutul este o instituţie a societăţii civile). Că pentru ei această „asociaţie” nu e fortuită şi îl are în frunte pe Iisus Hristos, capul şi întemeietorul Bisericii, este o altă discuţie. Valabilă pentru ei, credincioşii, şi acceptabilă – chiar dacă nu crezută – pentru restul societăţii. Din punct de vedere democratic, cetăţenii au tot dreptul din lume să funcţioneze inclusiv în asemenea „organizaţii”.

Ne manifestăm, deci, în „spaţiul public” al democraţiei fiecare cu organizaţiile din care decide să facă parte şi pe care le-am acreditat să ne ducă mesajul mai departe. Strategiile de acţiune ale diverselor organizaţii sunt diferite, în funcţiile de obiectivele fiecăreia.   Biserica, în aspectul ei administrativ, este una dintre aceste organizaţii. Ca să-i evaluăm prestaţia trebuie să îi avem în minte, şi ei, ţinta finală („scopurile pentru care a fost constituită”, cum ar spune statutul unui ONG). Iar scopul pentru care a fost „constituită” Biserica nu este „din această lume”. Este, în termenii cei mai lumeşti, să aducă sfânta împărtăşanie credincioşilor. Atât şi nimic mai mult. Acesta este scopul ei ultim pe care şi-l asumă şi pe care nu îl poate impune întregii societăţi (şi nici nu încearcă).

În rest, tot ceea ce există în jurul unei asemenea instituţii – şcoli, spitale, caritate, apelul la identitatea naţională, drepturile omului, prezenţa publică de un fel sau altul, toate sunt valabile şi valide doar dacă au legătură cu scopul ultim. Şi doar aşa se justifică. Biserica nu este nici o asociaţie de caritate, nici o asociaţie de binefacere, nici o asociaţie pentru drepturile omului, nici o apărătoare a identităţii naţionale, nici o instituţie care luptă pentru pace sau care protejează persoanele defavorizate. Este câte ceva şi din asta, dar este în primul rând entitatea care pune la dispoziţia credinciosului şansa mântuirii sale. Restul sunt note de subsol.

Că în perspectiva multora singura justificare şi raţiune de funcţionare a bisericilor sunt aceste note de subsol („asistenţă socială” în general), nu înseamnă nimic decât ignoranţă sau rea credinţă. Nu poţi, din afara ei, să impui Bisericii cum să acţioneze sau care trebuie să îi fie obiectivele ultime. Aşa cum nici biserica nu poate face asta cu alte entităţi sau instituţii ale „societăţii civile”.

A spune, deci, că o biserică, în cazul nostru BOR, „nu a făcut nimic pentru democraţie” e o afirmaţie lipsită de sens; neinteligibilă. BOR nu a fost „înfiinţată” nici să facă ceva pentru democraţie nici împotriva ei. Pur şi simplu, BOR funcţionează într-o democraţie, ca şi alte religii sau alte asociaţii. A disocia „democraţia” de biserică înseamnă a falsifica planurile.

Democraţia – spaţiu civic, în general – nu este apanajul strict al necredinţei sau al anticlericalismului pe care bisericile şi credincioşii lor le violenteză permanent prin simpla lor prezenţă. Democraţia, cum spuneam, este sistemul în interiorul căruia ne mişcăm cu toţii, credincioşi, necredincioşi, atei, înţelepţi, instruiţi, neinstruiţi, politicieni şi anti-politicieni – având grijă să respectăm legile statului laic („legea lui Iisus nu este legea statului”) şi pe fiecare dintre noi. Dozajul religios diferă, evident, în funcţie de societăţi (nivelul de secularizare), dar de aici până la a acredita ideea că doar societăţile seculare sunt democratice este un pas pe care o minte raţională nu îl poate face (cazul Americii este cel mai izbitor, dar nu e singurul).

Jocul democratic este reglat de instituţiile politice. Biserica nu este una dintre ele. Dar este o instituţie care funcţionează în spaţiul public, îl infuzează, aşa cum poate şi, prin acest joc indirect influenţează spaţiul politic. Exact aşa cum face orice ONG.

Faptul că Biserica este finanţată parţial de către stat nu schimbă datele problemei. Există, la limită, şi ONG-uri sau fundaţii finanţate de către stat (cele de „interes public”). Dar nu despre asta e vorba. Statul finanţează bisericile, deşi nu toţi cetăţenii le frecventează, aşa cum finanţează stadioanele de fotbal, opera naţională, teatrul naţional etc., fără ca milioane dintre concetăţenii noştri să fi intrat vreodată în ele. Este o decizie a statului, a politicului, să facă asta. Dacă, la un moment dat, vor fi alese democratic partide care vor schimba situaţia, modul de finanţare inclusiv al bisericii se poate modifica. Este, până la urmă, o decizie politică. Nici rea sau bună în sine, nici europeană sau ne-europeană în sine. Nu există modele universale nici aici, doar modele pe care societăţile – în funcţie de istoria lor şi de nivelul de secularizare – şi le aplică, consensual.

Încă o precizare. În sine, pentru scopurile ultime ale Bisericii, forma politică a societăţii contează prea puţin. Asta, cel puţin de la Fericitul Augustin încoace. Nu există „politici sau societăţi mântuitoare”, iar ideea că există regimuri care să te proiecteze direct în Rai este nu doar o aberaţie teologică dar şi un lucru extrem de periculos.

Scopul Bisericii este acelaşi indiferent de regim, şi nu există corelaţii între „forma sistemului politic” şi „numărul de mântuiţi pe cap de locuitor”. Sau, dacă există, noi nu le putem şti. Nu există nici sociologi ai Raiului nici sociologi ai Iadului.

Critica

Biserica este aşadar parte a societăţii democratice, fără să îşi impună agenda la nivelul întregii societăţi. Dacă Biserica, după 1989, a jucat prea aproape sau prea departe de clasa politică, poate fi o discuţie. Dacă a dat prea mult Cezarului din ceea ce e al lui Dumnezeu, iarăşi se poate discuta. Dar nu în termenii pe care îi propune articolul.

Şi aici ajungem la chestiunea de bază. Sunt două tipuri de critică. Este critica care vrea să desfiinţeze obiectul, care consideră că obiectul cercetat este imprescriptibil rău, ontologic defect şi, prin urmare, netratabil. Pe de altă parte, există şi critica empatică, sau relativ empatică, una care nu pleacă de la ipoteze radicale şi care vrea, teoretic, să modifice sau să corecteze lucrurile.  Sentimentul pe care îl ai este că avem de-a face în acest articol cu primul gen de critică. Şi asta indiferent că e vorba despre trecutul sau prezentul BOR. Halucinantă este, din plecare, maniera de a pune problema istoric.

Când spui că BOR a fost „mereu în slujba puterii” trebuie să ai simţul măsurii. Perioada interbelică este plină de cazuri în care toate confesiunile creştine au ce să îşi reproşeze în raport cu regimurile totalitare fasciste sau naziste. Iar după ocupaţia sovietică, toate bisericile din fostul lagăr comunist au fost „în slujba puterii” (catolice, protestante, ortodoxe). Şi nu doar bisericile. Ocupaţia sovietică nu s-a făcut nici cu consimţământul bisericilor nici cu consimţământul populaţiilor. Bisericile s-au adaptat şi ele, cum au putut, la nişte regimuri acceptate de toată lumea, inclusiv de lumea liberă. Iar generalizarea pentru perioada de după 1989 este iarăşi pernicioasă.

Poţi face – şi e chiar indicat – „critică teologică”, cum îi spunea un strălucitor universitar interbelic, bisericii şi a funcţionării ei prezente. Că putem să reproşăm „organizaţiei” că unii dintre membrii ei au acţionat ruşinos în pofida propriilor prescripţii, că reprezentanţii ei nu sunt toţi la înălţimea misiunii lor, că a fost poate coruptă, ineficace în problematica socială etc. – s-a făcut şi se poate face asta. Există cazuistică pentru aşa ceva.

Dar dacă faci asta cu biserica şi tragi concluzia că „nu a făcut nimic pentru democraţie”, cu sugestia că e chiar contraindicată, atunci, onest, trebuie să treci prin aceeaşi grilă a generalizării toate instituţiile societăţii civile sau cele care au ceva de-a face cu democraţia: partide politice, ministere, premieri, miniştrii, presa, justiţia, societatea civilă etc.

Sunt nenumărate cazuri când aceste instituţii, fundamentale pentru democraţie, acţionează în răspăr cu propriile norme de conduită: au fost sau sunt corupte, incompetente, cu reprezentanţi care s-au descalificat nu o dată. Ce facem cu ele? Le declarăm în afara democraţiei? Le suspendăm? Le anulăm? Le anihilăm dreptul la existenţă? Cum ne raportăm la aceste instituţii atunci când le criticăm?

Sunetul secund al unor asemenea abordări precum articolul care ne-a stârnit aceste gânduri este că biserica, în speţă BOR, a condus societatea românească după 1989 şi, prin urmare, ea trebuie să încaseze tot blamul şi să de seama de toate defectele acesteia. Evident, un nonsens. Iar afirmaţii enorme de tipul „în România, fantoma lui Ceauşescu a început să bântuie din nou. Biserica este responsabilă de acest lucru“, dincolo de intenţia retorică, nu au nicio valoare de întrebuinţare.

În final, nu e vorba de a apăra instituţia. E vorba însă despre adecvare, buna măsură şi, până la urmă, de bun simţ. Pot să ne displacă multe entităţi sau multe discursuri ale spaţiului civic dintr-o societate. Dar fiecare dintre ele, dacă nu încalcă legile, are dreptul la existenţă într-o democraţie, inclusiv cea românească. Dacă mai este, cu adevărat, democraţie. Un asemenea tip de abordare nu ajută nimănui. Nici criticii constructive, nici Bisericii, nici societăţii româneşti.

***

Catalin Sturza/ Adevarul: 

Şcoala, Biserica, Armata – principalii duşmani ai democraţiei?

Se spune că Şcoala, Biserica şi Armata sunt stâlpii societăţilor democratice occidentale. Şi că aceste societăţi s-au construit, toate, pe un set de valori comune – care sunt valorile a două dintre marile monoteisme morale, iudaismul şi creştinismul.

Auzim, totodată, voci care spun că aceste instituţii sunt principalii duşmani ai democraţiei, care „trag un pumn în gură democraţiei”. Instituţii care ar trebui reformate din temelii, dacă nu demolate din temelii, ca să „ieşim din peşteră”

Afirmaţia reprezintă, în mod evident, un nonsens. Înainte de a vedea de ce este un nonsens, două vorbe despre sintagma „stâlpii societăţii”. De ce acestea trei ar trebui să fie stâlpii societăţii? Pentru că ele reprezintă cele trei misiuni fundamentale şi, totodată, cele trei capsule de supravieţuire ale societăţii.

Şcoala înseamnă educaţia şi formarea noilor generaţii. Este sinonimă cu continuitatea şi cu supravieţuirea societăţii pe termen lung – ba, mai mult, cu progresul societăţii, cu ideea că generaţiile viitoare vor putea să păstreze ce au construit cele trecute şi chiar să îmbunătăţească, să adauge ceva la această moştenire a părinţilor şi a bunicilor noştri.

Biserica este singura instituţie care, de două mii de ani, gândeşte despre gândire. Experienţele bisericii creştine acoperă, în mod natural, toate experienţele umane – şi, mai ales, toate erorile umane. Rezultatul este o hartă a experienţelor şi o hartă morală cu toate fundăturile şi cu toate drumurile rele demonstrate prin experienţă. Experienţa celor de dinaintea noastră, care le-au parcurs – fie oameni din Biserică, fie din afara Bisericii. Mai mult, Biserica răspunde unor întrebări fundamentale ale omenirii atât cu privire la originile noastre (de unde venim), cât şi cu privire la scopurile noastre ultime (unde ne ducem), răspunsuri fără de care viaţa unor fiinţe raţionale nu poate avea sens. Şi foloseşte, ca sursă a acestor răspunsuri, Revelaţia Colectivă, întruparea lui Iisus Hristos, fiul Dumnezeului Celui Viu.

Pe baza acestor răspunsuri şi a acestor experienţe (bune sau rele), ne putem bucura astăzi de libertate, de demnitate, de egalitate, de confort, şi de toate celelalte beneficii ale societăţilor occidentale creştine.

Armata înseamnă supravieţuirea imediată a cetăţii – apărarea cetăţii faţă de ameninţările care provin din exterior. Fără această supravieţuire imediată, nici o altă idee – de libertate, de demnitate, de progres, de bunăstare – nu este posibilă. Aşadar, o societate nu poate supravieţui fără să-şi asigure continuitatea pe termen lung; fără să aibă reperele corecte ale gândirii şi moralităţii; şi fără să îşi asigure apărarea şi supravieţuirea imediată.

E amuzant, prin urmare, cum progresiştii şi reformatorii morali ne spun că aceste instituţii ar trebui rase la pământ ca să „ieşim din peşteră”. Demolarea acestor instituţii echivalează nu cu ieşirea din peşteră, ci cu întoarcerea în peşteră; echivalează nu cu progresul, ci cu (re)căderea în haos şi în anomie; nu cu lumina, şi cu întunericul. 

Aceşti progresişti şi reformatori morali e posibil să aibă dreptate, cel puţin în parte, când critică unele dintre defectele din prezent ale acestor instituţii. Dar nu au, cu siguranţă, în nici un fel dreptate când propun reformarea sau demolarea lor din temelii. Şi tare aş vrea să văd cum ar răspunde aceşti progresişti şi reformatori morali la două întrebări fundamentale:

a) de ce creştinismul, care este o religie foarte mistică, este în acelaşi timp religia celei mai practice regiuni a planetei; de ce are mai multe paradoxuri decât filosofiile orientale (paradoxuri în care de obicei reformatorii se împiedică la fiecare pas), dar inventează şi construieşte, în acelaşi timp, cele mai bune spitale, universităţi, drumuri, reţele de comunicaţii, calculatoare, nave spaţiale, etc; de ce, altfel spus, societăţile creştine sunt, în prezent şi în istorie, cele mai libere şi civilizate, dar şi cele mai creative şi mai avansate societăţi – cultural, tehnic, militar, ş.a.m.d.; şi

b) cum vor rămâne aceste societăţi creştine la fel de libere, civilizate, avansate şi puternice sau vor deveni şi mai libere, civilizate, avansate şi puternice odată ce dărâmi pilonii pe care s-au construit. Să ne explice şi aceşti reformatori, măcar o singură dată, CE CRED ei, nu ce nu cred ei.