CADERILE DIN BISERICA si JUDECATA IADULUI-FACEBOOK

Lumea credintei/ Razvan Bucuroiu:

OGLINDA

„Oglinda lui Mark Zuckerberg este deja parte din Judecata finală…”

Viitura părea şi încă pare de neoprit. Bucuria căderii cuiva în păcat este mare – darămite a unui cleric! Iar de când trăim în imensa cacofonie a „reţelelor de socializare” (bârfă şi lapidare publică în toată regula), totul pare sustras de sub orice formă de decenţă. Democratizarea comunicării (vulgarizarea ei, în fapt) duce la cele mai primitive forme de vendetă şi de ură manifestată public, de exhibiţionism al celor mai josnice instincte. Mai mult decât studiile savante asupra mentalităţilor colective, cercetări pe eşantioane reprezentative şi focus‑grupuri, Facebook‑ul ne arată tuturor cum suntem, de fapt. Oglinda lui Mark Zuckerberg este deja parte din Judecata finală, în care sufletele încep să cunoască viaţa altora, ceea ce gândeau şi ceea ce făceau persoane aflate la distanţă în timp şi spaţiu, ori oameni pe care nu i‑au întâlnit niciodată. Dar amintiţi‑vă că şi iadul este locul lipsei de intimitate, este toposul în care sufletul nu‑şi poate afla – nici o secundă – liniştea lăuntrică, răgazul propriei introspecţii. Iată motivul pentru care eu unul nu postez mai nimic pe Facebook, citesc arareori ce mai scriu unii şi alţii, iar comentariile le ignor cu bună ştiinţă.

Nu ajung propriile tale nelegiuiri şi căderi? Mai vrei şi de la alţii?

Cu toate astea, modul invaziv (comercial de‑a dreptul!) al comunicării moderne te face, de multe ori fără voie, spectatorul acestei teo‑antropo‑drame planetare. Oamenii se încaieră între ei, se luptă cu Dumnezeu, se ceartă cu trecutul, se iau la trântă cu viitorul. Totul virtual, de bună seamă, adică soft. Or, în aceste condiţii, intri fără să vrei în şuvoiul potopului de cuvinte, care mătură tot ce mişcă. Mai mult, citind dezvăluirile (închipuite sau nu) despre cutare persoană sau, mai grav, despre cutare ierarh al Bisericii tale, primul gând este acela să reacţionezi la rândul tău – mai ales ca ziarist. Îţi creezi planul de luptă, aduni informaţii, citeşti mărturii, dai telefoane, trimiţi e‑mailuri. Ce mai, dezvolţi o adevărată strategie de reţea, un plan de eficientizare a tirului.

După luptă, însă, când zgomotele s‑au retras în carapacea necuvintelor, când sufletele rănite încă mai gem, când în sfârşit rămâi cu tine însuţi, te invadează… golul. Imensul gol al insatisfacţiei, al faptului că zbaterea ta a fost inutilă, că şi fără tine lucrurile s‑ar fi spus / făcut (poate chiar mai bine), că te‑ai încărcat inutil cu mâzga altora, că ai coborât în iadul intim al semenilor fără să fie musai nevoie şi de tine. Dai buzna în vieţile lor, scormoneşti, te insinuezi, te îndeşi, pipăi, adulmeci păcatele şi căderile fraţilor tăi. Şi, deodată, pricepi: toate câte le ştii, le‑ai memorat şi iscodit, le vei duce cu tine dincolo. Pe lângă propriile păcate – mărturisite sau nu –, le cari şi pe ale altora. Intri în iadul aproapelui, tu, cel care îţi cauţi raiul promis. Cum le vei împăca în lumina neînserată a lui Dumnezeu? Nu ajung propriile tale nelegiuiri şi căderi? Mai vrei şi de la alţii? Şi cum le vei purta în suflet, alături de trupul tău transfigurat, lucrând în Împărăţia lui Dumnezeu, în care ştim bine că nu poate pătrunde nimic necurat?

Adam Îl putea vedea pe Cel Nevăzut în trupul lui iniţial, cel făcut spre contemplare, cel după chip şi asemănare

Aş face o paranteză doar pentru a spune că problema trupului transfigurat în care vom locui eternitatea mă frământă de ceva vreme… Cum va fi acel trup? Căci e limpede că trup va fi, consistenţă va fi! Mă gândesc astfel la trupul lui Adam, cel care avea concreteţea vieţuirii fireşti, dar avea deopotrivă şi subţirimea privirii lui Dumnezeu. Nu vorbeau cei doi prieteni în răcoarea raiului, în fapt de seară? Aşadar, materia aceea a trupului adamic Îl putea privi pe Dumnezeu, putea susţine proximitatea Domnului fără să moară, şi nu aşa cum au constatat vechii israeliţi, după cădere: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 26). Aşadar, Adam Îl putea vedea pe Cel Nevăzut în trupul lui iniţial, cel făcut spre contemplare, cel după chip şi asemănare. Da, dar Adam nu cunoscuse păcatul, nu purta rănile acestuia, nu avea cicatrice morale, nu adăpostea cangrene etice. Deci materia suportă spiritualizarea, punând „doar” condiţia curăţiei absolute. Iar ultima dovadă a fost însuşi Trupul lui Hristos, Care a străpuns moartea ridicându‑Se la Cer. Cu trupul!

Nu mai vreau să duc „rănile păcatului” altuia dacă nu le pot alina

Întorcându‑ne la ceea ce trăim noi azi, pot spune că ajunge! Nu mai vreau să duc „rănile păcatului” altuia dacă nu le pot alina. Nu‑mi foloseşte cu nimic să aflu (acest tip de cunoaştere luciferică), ci mă înfundă sufleteşte şi mai mult. Mă îngreunează, mă oboseşte, mă deprimă. Mă pulverizează ca fiinţă morală, mă distrage de la propriul efort de îmbunătăţire şi de salvare personală. Mă face părtaş păcatului celuilalt, retrăindu‑i povestea, respirându‑i viaţa…

În cazul Episcopului de la Huşi, ca şi în alte cazuri, e foarte bine că Biserica noastră a pus în sfârşit pe rol acest „tribunal” care cumpăneşte vinovăţiile. Cu uşile închise, ca într‑o sală de operaţie în care nu intră oricine, se pot stabili abaterile sau chiar păcatele grave pe care, oameni fiind, aceştia le‑au comis. Însă trâmbiţarea lor pe toate uliţele internetului şi ale televiziunilor nu ne ajută la absolut nimic. Pe noi, creştinii secolului 21… De aceea vă invit, vă chem şi vă rog să evitaţi – pe cât se poate – astfel de însoţiri virtuale, astfel de complicităţi perverse.

Aşadar, prieteni: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Matei 3, 3).

Răzvan BUCUROIU

Editorialul numărului 9 (170), septembrie 2017 al revistei Lumea Credinței.

PLANUL. “Mie, ca părinte, mi se face pur şi simplu frică…”