Ce ne scapa atentiei… PERSECUTIA SANGEROASA A CRESTINILOR DIN NIGERIA, APUSUL LIBERTATII RELIGIOASE IN EUROPA/ Cum a fost “anihilata social” Gabriele Kuby, autoarea cunoscutei carti “Revoluția sexuală globală. Distrugerea libertății în numele libertăți”

O familie de nigerieni se roaga la capataiul rudelor masacrate de Fulani

Catalin Sturza/ Adevarul:

Patru lucruri care s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial și la meciul (amical ?) Trump-Putin

Iată patru lucrui care s-au întâmplat în ultimele 2-3 săptămâni, în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial din Rusia și la întâlnirea Putin-Trump de la Helsinki.

În lume:

Sute de creștini au fost uciși în Nigeria de jihadiștii Fulani la sfârșitul lunii iunie. Teroriștii musulmani au folosit macete și arme de foc pentru a masacra cel puțin 200 de creștini, în doar două zile – conform Christian Today. Dintre aceștia, 120 de creștini au fost uciși într-o ambuscadă, în timp ce se întorceau de la înmormântarea unei rude, conform pastorului nigerian Pam Chollom (link către o altă relatare aici).

Unele publicații occidentale îi numesc pe Fulani „păstori”, însă faptele acestora arată că vorbim, în fapt, despre indivizi înarmați care comit acte de terorism. Dede Laugesen, activist al organizației Save the Persecuted Christians, o coaliție națională a liderilor creștini și evrei care are ca scop creșterea gradul de conștientizare în America al persecuției creștinilor, a afirmat: „Cumva, Fulani au trecut în percepția publică de la cel de-al patrulea cel mai criminal grup terorist, în 2015, la a fi numiți simpli «păstori».  De ce sunt «păstorii» înarmați cu AK47 și cine îi înarmează?” Președintele nigerian Muhammadu Buhari aparține, el însuși, tribului Fulani.

În luna martie, jihadiștii Fulanii au ucis alți 225 de creștini, conform aceleiași publicații. Numărul estimat al fermierilor creștini uciși de teroriștii Fulani până în prezent este estimat la 6000 de oameni, inclusiv femei și copii. Nu am văzut știrea menționată mai nicăieri în presa românească și nici în cea occidentală. O altă relatare a masacrului o găsim în cotidianul nigerian This Day.

În acest timp, în Marea Britanie, președintele Camerei Comunelor din Regatul Unit, John Bercow, a declarat explicit că drepturile „persoanelor LGBTQ” trebuie să prevaleze față de libertatea religioasă (link-ul este către o publicație pro-LGBTQ). Bercow a susținut agenda pro-LGBTQ în întregul său mandat, precum și măsuri pentru a face obligatorie educația sexuală explicită pentru copii începând cu vârsta de șase ani și diverse inițiative pro-avort și de incriminare a centrelor pentru criza de sarcină. Asta în condițiile în care, în lumea occidentală, am văzut până acum cum organizații religioase pentru adopție sunt obligate să se închidă deoarece refuză să plaseze copii în „familii” homosexuale, argumentând că orice copil are dreptul să fie crescut de o mamă și de o tată; afaceri din industria căsătoriilor, cofetării și chiar pizzerii sunt obligate să participe la „căsătorii” de același sex, sau să intre în faliment; funcționari publici sunt trimiși la închisoare din cauză că credința lor creștină nu le permite să semneze un certificat de căsătorie între persoane de același sex; preoți și pastori sunt dați în judecată și trimiși la închisoare pentru citirea unor pasaje din Biblie; și fondatori ai unor corporații high-tech, precum fostul CEO al Mozilla Brendan Eich, sunt linșați public și obligați să demisioneze de la conducerea companiei pe care chiar ei au fondat-o pentru că au făcut o donație privată către o organizație ce sprijinea definiței Căsătoriei naturale.

Două lucruri sunt extrem de surprinzătoare aici. Primul este acela că John Bercow se consideră un „conservator britanic”; al doilea este că, în numele „iubirii” și al „toleranței”, libertatea de exprimare și libertatea religioasă sunt, practic, anihilate în unele țări din lumea occidentală.

Și, ceea ce este mai îngrijorător, este faptul că astfel de restrângeri ale libertății religioase vin, de cele mai multe ori, după ce,  în etapa inițială a obținerii sprijinului publicului, susținătorii drepturilor LGBT promit cât cerul și pământul că sferele libertății de exprimare și celei religioase nu vor fi afectate…

Patru lucruri care s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial și la meciul (amical ?) Trump-Putin (II)

Iată patru lucrui care s-au întâmplat în ultimele 2-3 săptămâni, în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial din Rusia și la întâlnirea Putin-Trump de la Helsinki.

Continuarea primei părți a textului, publicată ieri.

În România:

Strategia de educație parentală a fost retrasă, cel puțin momentan, de pe site-ul MEN și din dezbaterea publică. Am văzut câteva răspunsuri din partea unor susținători ai Strategiei. Acestea au ca numitor comun faptul că au ignorat cu desăvârșire toate obiecțiile aduse Strategiei, au ignorat micul amănunt că aceasta încalcă în mod flagrant Constituția României, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, au ignorat faptul că această strategie impune ideologia genului drept șablon de reeducare și unică viziune asupra lumii, atât pentru copii, cât și pentru părinți. Tot ce au spus ei este că părinții trebuie obligatoriu reeducați, deoarece 4 din 10 părinți din România aplică corecții fizice copiilor (am văzut citat, în acest sens, textul unui psiholog comentat pe un site local al platformei Adevărul).

Cu alte cuvinte, Constituția, Drepturile Fundamentale ale UE și Drepturile Omului pot fi încălcate în numele unui scop nobil. Iar acest scop nobil este reeducarea, cu pumnul și cureaua ideologice (doar adaptez ușor expresiile unor susținători ai Strategiei), a tuturor părinților din România.

Între timp, e bine de știut că această Strategie care promovează ideologia de gen în România în rândul copiilor și al părinților nu este deloc un caz singular. Aflăm, de pildă, că un grup de fete între 14 și 18 din Moldova participă, gratuit, la o tabără în care, judecând după antecedentele organizatorilor, vor fi inițiate în egalitatea de gen. Cu alte cuvinte, am putea spune că tinerele fete învață în astfel de tabere că sunt „oprimate” să se perceapă drept fete, fără să conștientizeze, vezi-doamne, că genul lor este un construct social, și nu ceva atribuit prin naștere. Am arătat într-o analiză mai largă că această ideologie face parte dintr-o viziune care presupune scoaterea sexualității din categoriile ei încă naturalizate, pentru a o relativiza și politiza total. A o politiza, desigur, într-o direcție ideologică care ignoră problemele reale ale femeilor din România (sărăcia, persecuția femeilor însărcinate la locul de muncă, presiunea la care sunt supuse tinerele pentru a avorta, etc.).  

Am scris despre această Strategie pe acest blog (textul este, în fapt, un punct de vedere formulat în cadrul dezbaterii publice) și într-un editorial de pe Știri pe Surse.

În sfârșit, am văzut zilele trecute și decizia Curții Constituționale a României în cazul Coman-Hamilton. Unii au spus că hotărârea CCR în cazul Coman-Hamilton, care a venit ieri, ar trebui să oblige instanțele românești să recunoască soții de același sex „căsătoriți” în alte state ale UE. Acest lucru este FALS – în realitate, rămâne în picioare dispoziția Codului Civil (art. 277 alin. 2) referitoare la NERECUNOAȘTEREA „căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex încheiate în alte state, cu excepția dreptului partenerului la viza de reşedinţă. Altfel spus, această decizie nu face altceva decât să arate că toate actualele prevederi din Codul Civil despre parteneriatele de același sex încheiate în afara țării sunt constituționale, atât timp cât ele nu aduc atingere (mai precis spus, cât timp nu sunt interpretate în acest sens) dreptului la rezidență.Decizia se conformează Curții de Justiție a Uniunii Europene care, interpelată tocmai de către CCR, a arătat că statele naționale sunt suverane în modul în care definesc și recunosc Căsătoria și parteneriatele, chiar dacă statele nu trebuie să aducă atingere unor drepturi precum cel al liberei circulații și de rezidență asociat cuplurilor de același sex. Abordarea CCR a fost una minimalistă și de tip negativ: nu a afirmat nimic, ci doar a clarificat anumite limite ale dreptului național.

Reamintesc un aspect asupra căruia am insistat într-un alt text despre decizia în cazul Coman-Hamilton. Escaladarea la CCR și la CJUE a fost inutilă, în condițiile în care dreptul nostru intern acoperea deja acest drept de şedere prin art. 2 pct. 7 din OUG 102/2005, aşa cum legislaţia noastră asigură acces egal la piaţa muncii, la servicii medicale şi la educaţie indiferent de sexul, rasa, religia sau orientarea sexuală a unei persoane. Așadar, putem presupune o declanșare și o escaladare artificială a speței, tocmai în vederea presiunilor și a lobby-ului juridic și politic.

Adaug, la final, câteva rânduri despre o temă tot mai des invocată în spațiul public – persecuția religioasă. Îi aud pe unii care, când invocă tema, o asociază invariabil cu persecuția unor minorități. În fapt, persecuția religioasă nu înseamnă ruguri, instrumente de tortură și Inchiziție (deși pot fi, și acestea, forme pe care o poate lua această formă de persecuție).

Aș spune că există trei trepte ale persecuției religioase. Prima și cea mai largă este cea în care omul sau grupul care se întâmplă să dețină puterea reală în Stat și în societate, fie prin bogăție, fie prin poziția oficială, își guvernează cetățenii nu în conformitate de religia sau cu filosofia de viață a acestora, ci în conformitate cu propria religie sau filozofie de viață. Este persecuția exercitată de o mică minoritate care se întâmplă să dețină puterea materială sau instituțională și care își impune, prin forță, punctul de vedere propriu și ideologia proprie asupra unei majorități.

O a doua treaptă a persecuției religioase este atunci când nu doar că ți se cere conformarea la regulile minorității, dar ești penalizat, pedepsit, mai dur sau mai soft, atunci când te manifești în spiritul credințelor și valorilor tale.

În fine, o a treia treaptă de persecuție religioasă este atunci când grupul minoritar care a capturat puterea vrea să extermine, pur și simplu, toți cei care mai îndrăznesc să-și asume identitatea religioasă devenită indezirabilă pentru conducători.

Dacă e limpede că în țările unde grupările teroriste sunt puternice ne aflăm în a treia treaptă a persecuției religioase, care s-a manifestat, în istoria recentă, și în prigoana bolșevică asupra Bisericii, ne putem întreba ce fel de formă de persecuție religioasă există în țările europene?

După evidențe, ne aflăm în treapta a doua, anume a pedepsirii, simbolice sau reale, a celor care îndrăznesc să se manifeste în sensul valorilor creștine. Nu, nu este nicidecum o exagerare. Dacă până și BBC-ul altfel hipercorect politic și-a pus problema, în documentarul „Sunt creștinii persecutați?” (2010)…

• Stiripentruviata: Justiția a decis că Gabriele Kuby a fost grav calomniată, dar cheltuielile de judecată le va suporta tot ea

După un proces care a durat un an și jumătate, la data de 19 iulie 2018, Curtea de Apel Berlin a recunoscut că un regizor și un teatru berlinez au încălcat dreptul la viață privată al lui Gabriele Kuby, cunoscut jurnalist și sociolog german.

Astfel, în perioada octombrie 2015 – mai 2017, la teatrul  Schaubühne din Berlin s-a jucat piesa „Frică”, regizată de Falk Richter, homosexual declarat (facem această precizare doar pentru că oferă o explicație cu privire la motivația acțiunilor sale). În piesă, Gabriele Kuby, autoarea cărții Revoluția sexuală globală. Distrugerea libertății în numele libertății, a fost calomniată, aplicându-i-se etichete insultătoare precum „zombi”, „moartă vie”, „strigoi din trecut”. Pe scenă, scriitoarea era acuzată că ar folosi retorica nazistă și că ar incita împotriva evreilor. În spectacol se mai sugera că ea ar cere un stat totalitar, cu „fasciști și fasciste”. În acest scop, i-au fost scoase din context și manipulate afirmații dintr-o conferință înregistrată.

„Democrația trăiește prin libertatea artistică și de exprimare. Din nefericire, regizorul Falk Richter și teatrul Schaubühne și-au folosit această libertate pentru a defăima și distruge din punct de vedere social oponenții lor politici”, afirmă Gabriele Kuby într-un comunicat de pe website-ul personal.

Gabriele Kuby a dat în judecată teatrul și regizorul pentru calomnie. Procesul a ajuns la Curtea de Apel din Berlin, care a decis doar eliminarea din piesă unora dintre insulte și minciuni – mai precis afirmația: „Sunt Gabriele Kuby și incit împotriva evreilor” și aprecierea că Gabriele Kuby ar fi „un lemn veștejit… un suflet mototolit, uscat și lugubru”. În prezent, piesa nu se mai joacă. În eventualitatea în care se va mai juca într-o stagiune viitoare, Curtea a decis și eliminarea frazelor manipulate prin care se sugerează că Gabriele Kuby ar cere „fasciști și fasciste”. În caz contrar, teatrul și regizorul riscă o amendă de 250.000 de euro sau arestarea regizorului și închiderea teatrului.

În piesa lui Falk Richter se mai făceau afirmații calomnioase și de ură și despre alte patru femei active în zona conservatoare a societății și politicii germane. Imediat după premiera din octombrie 2015, mașinile a două dintre ele au fost incendiate.

În acest context, este greu de înțeles cum de Curtea de Apel din Berlin a considerat permisibile, în virtutea „libertății artistice”, următoarele:

• prezentarea pe scena teatrului, cu ochii scoși, a fotografiilor mărite ale celor cinci femei
• replica, spusă pe scenă: „Sunt d-na Kuby și țin o predică de ură”
• afirmația mincinoasă că Gabriele Kuby a înființat o asociație împreună cu Beatrice von Storch, membră a Parlamentului German și fost europarlamentar (Gabriele Kuby este neafiliată politic, iar această asociere nu există)

În plus, deși Gabriele Kuby este victima, Curtea a lăsat pe seama ei 75% din costurile totale ale procesului, inclusiv cheltuielile extrajudiciare ale ambelor părți din proces. În lumina acestui precedent, cei care vor mai fi grav calomniați pe viitor se vor gândi de două ori înainte de a-și căuta dreptatea în justiție.

Concluzia? Trăim într-o societate în care opiniile conservatoare sunt etichetate drept „discurs al urii”, iar violența extremă, motivată de ură politică, împotriva conservatorilor nu este sancționată în mod adecvat.

• Ziarul Lumina/ Stefana Totorcea: „Când oamenii nu mai cred în Dumnezeu, cred în orice“

Cel mai radical experiment din istoria umană îl reprezintă încercarea actuală de a edifica o societate complet lipsită de Dumnezeu, o societate în care să nu existe nimic mai înalt decât omul. Această societate este sortită din start eșe­cu­lui ­fiindcă oricine e rațional ­își dă seama de limitările ființei umane, spune Dennis Prager, un publicist și om de media american care a vizitat de curând România, unde a conferențiat la București și Cluj. În cele de mai jos, citiți fragmente din conferința susținută în Capitală.

Atunci când studiam pentru licență la Columbia University, simțeam că înnebunesc. Învățam numai prostii, lucruri lipsite de sens. Profesor după profesor îmi spunea că nu există nici o diferență între femei și bărbați etc. Că nu erau decât diferențe construite social, nu și diferențe de la natură. Într-o zi, în timp ce mergeam prin campusul univer­sității, mi-a venit brusc în minte, pentru prima dată după copilărie, un verset din Biblie: „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10). A fost o revelație pentru mine. Mi-am dat seama de ce lipsea înțelep­ciunea din universitate. Pentru că Dumnezeu nu exista la Universitatea Columbia. Am realizat atunci adevărul evident al vieții mele: există seculariști geniali, există secu­lariști buni la suflet, așa cum există oameni reli­gioși stupizi și răi la suflet; dar înțelepciune seculară nu există! De aceasta mi-am dat seama: o lume fără Dumnezeu este una lipsită de înțelepciune. Nu aveam nimic de învățat de acolo despre viață. Erau doar cunoș­tințe: fizică, algebră, chimie. Vai, multe erau lucrurile care se puteau învăța la o universitate secularistă, dar nu și înțelepciunea. Ba chiar se în­văța exact opusul acesteia.

Atunci când renunțăm la Dumnezeu, se întâmplă o serie de lucruri. Există un citat atribuit lui G.K. Chesterton. Citatul nu-i aparține, dar este pus pe seama lui: „Când oamenii nu mai cred în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă în nimic, ci în orice”.

Exact aceasta s-a întâmplat în Occidentul secularist. Atunci când creștinătatea s-a dorit a fi eliminată din Europa, nu am avut parte de frumusețe, ci de comunism și nazism. De 33 de ani fac o emisiune de radio în America. Cele mai multe apeluri telefonice dezaprobatoare le primesc de la oameni care îmi spun ceva de genul: „Dennis, nu înțeleg de ce promovezi religia. A omorât mai mulți oameni decât orice altceva”. Imediat îmi dau seama că toți aceștia trebuie să fi făcut o facultate. Nu există altă expli­cație pentru un comentariu atât de prostesc. În 33 de ani, nu am insultat nici un om care a telefonat la emisiune. Sunt foarte politicos. Când cineva spune ceva destul de prostesc la mine în emisiune, știți ce-i spun: „Sunt și eu curios: Ce instituție de învă­țământ superior ați urmat?” „Dar de ce mă întrebați?”, mi se răspunde. Iar eu le zic: „Trebuie să fi făcut o facultate ca să spuneți ceva atât de prostesc! Dacă nu ați fi făcut-o, nu ați fi afirmat niciodată așa ceva. Nu vă insult, dar detest insti­tuția respectivă de învățământ. Pentru că dumneavoastră ați învățat asta acolo”.

În secolul XX, au fost omorâți mai mulți oameni în numele „umanității” decât în orice altă epocă din istorie. Nu în numele lui Dumnezeu. Comunismul și nazismul au fost cei mai barbari călăi din istorie. Și au fost regimuri ideologice, seculare, nu religioase. Urau religia.

Când Dumnezeu este în zonă, există consecințe

Lumea îmi spune că nu e nevoie de Dumnezeu ca să înțelegem că crima este rea. „Toată lumea își dă seama de asta”, mi se replică la infinit. Chiar așa? Cum? „Păi, din moment ce nu vreau să fiu ucis, nici eu nu voi ucide.” Este absurd. Nici un nazist nu voia să fie ucis. Voiau doar ei să ucidă. Stalin nu voia să fie ucis. Chiar avea pe cineva care îi gusta zilnic mâncarea. Se temea să nu fie ucis. Dar asta nu l-a deranjat când a ucis 40 de milioane de cetățeni sovietici. Nu l-a deranjat să determine genocidul prin înfometare din Ucraina. Nu a însemnat nimic pentru Stalin. Raționamentul că, dacă eu cred că ceva este incorect, nu voi face acel lucru este absurd. Pușcăriile sunt pline de criminali care nu-și doresc să fie la rândul lor uciși.

Da, avem nevoie ca Dumnezeu să ne spună ce este bine și ce este rău. Cred că dacă Dumnezeu nu există, nu este greșit să ucizi. E mare lucru să crezi că Dumnezeu îți spune să acționezi într-un anume fel. În aroganța și prostia lor, seculariștii afirmă că oamenii nu au nevoie de Dumnezeu pentru a deveni mai buni! Însă binele adevărat nu se obține în absența lui Dumnezeu. Să vă dau un exemplu din viața de toate zilele: Oamenii conduc mai prudent când știu că poliția este pe șosea, corect? De ce nu conduc oamenii cum se cuvine și în absența poliției? Dacă transpunem acest exemplu în lumea credinței, rezultă că, dacă Dumnezeu este prin zonă, înseamnă că vor fi consecințe. Nu sunt consecințe dacă nu este Dumnezeu.

Societatea secularizată „trăiește” moartea sensului

Pentru că, dacă nu există Dumnezeu, nu există nici un sens suprem al vieții. Ca să fiu cinstit, pentru un necredincios, viața este de fapt o mare glumă. Pură coincidență, absență a oricărui sens absolut. „Eu” nu are nici un sens absolut. Ești ca o piatră de pe Jupiter sau Marte. Singura diferență dintre tine și o stâncă de pe Marte este că tu crezi că ești important, în timp ce piatra de pe Marte s-ar putea să fie ea importantă. E singura diferență. Ne mințim pe noi înșine. Viața este o glumă proastă pentru cei mai mulți dintre oameni. În America și în tot Occidentul se vede un lucru, lipsa de sens. Știți care este cea mai mare problemă a generațiilor viitoare din lumea occidentală și America? Sunt plictisiți. Nu pentru că nu ar avea ce face. Au asta (arată cu mâna un telefon mobil în care se uită). Au Internetul, clipuri video, au o grămadă de lucruri de făcut, dar cel mai bun cuvânt care îi descrie nu este plictiseala, ci un cuvânt francez, ennui. Este o plictiseală a sufletului, pentru că nu există sens, sens ultim.

Iar plictiseala produce rezultate foarte proaste. Am fost în toate țările europene, în afară de Slovacia și Macedonia. Am fost în 130 de țări. Călătoresc foarte mult. Știți ce mă uimește? În toate țările europene este plin de gra­ffiti. Cine face aceasta? Oameni plictisiți, care nu găsesc un sens. Este felul lor de a spune: „Sunt important. Mi-am pus aici ini­țialele. Am pus un cuvânt sau un simbol pe zidurile publice”. Asta este. Sau mai rău: „Aș vrea să distrug societatea”. Plictiseala se naște din secularism. Oamenii nu mai au sens în viața lor și este înspăimântător unde ajung să-l caute.

Fără Dumnezeu, nu există dreptate absolută. Hitler și victimele lui au aceeași soartă, nu? Nu există dreptate absolută. Călăul și victima au aceeași soartă. Ce univers! Vă rog să-i întrebați următorul lucru pe ateii pe care îi cunoașteți – în afară de aceasta, nici eu nu-i mai întreb altceva, pentru că astfel aflu cât de onești sunt din punct de vedere intelectual: „Speri să ai dreptate, sau să te înșeli?” Dacă speră să se înșele, sunt niște atei cinstiți din punct de vedere intelectual. Dacă speră să aibă dreptate, e ceva în neregulă cu modul în care gândesc. „Speri să ai dreptate? Speri ca violatorul sau călăul să aibă aceeași soartă ca și victima lor? Speri ca Hitler și Maica Tereza să aibă parte de același tratament?” Ești bolnav? Atunci e ceva în neregulă cu mintea și conștiința ta, cu inima ta.

Lumea e absurdă dacă totul se termină la mormânt

Într-o lume fără Dumnezeu nu există dreptate supremă. Dacă ai trăit o viață în care le-ai făcut rău celor din jur, sau dacă ai trăit o viață în care i-ai binecuvântat pe toți cei din jur, ajungi la același rezultat. Să susții acest lucru e o absurditate.

Nu există optimism într-o lume secularizată. Doar murim. Și, dacă asta este și așa este sfârșitul, pa-pa! Am dezbătut cu toți ateii din Statele Unite. Unul dintre cei mai proeminenți, Michael Shermer, editorul publicației Skeptic, este un ateu onest. Într-o emisiune, l-am întrebat: „Speri să ai dreptate, sau să te înșeli?” Nu voia să răspundă, dar, spre cinstea lui, până la urmă mi-a zis: „Uite ce-i. Dacă aș vrea să-mi văd copiii după ce voi muri? Dacă aș vrea să fiu din nou alături de părinții mei? Desigur”. Am zis: „OK, e-n regulă”. Dar aceasta este posibil doar dacă există Dumnezeu. Altfel totul se termină la mormânt.

Puteți spune că este vorba doar de dorință. Dar cred un lucru: dacă Dumnezeu există și este un Dumnezeu bun, atunci există viață de dincolo. Eu nu cred că este un mare act de credință să crezi în Dumnezeu. A crede în Dumnezeu este absolut rațional. Dar este un mare act de credință să crezi că Dumnezeu este bun. Pentru că, într-adevăr, este mult rău pe lume. Și multă suferință. Recunosc. Dar aceasta nu înseamnă că, dacă eu îmi doresc dreptate absolută, aceasta nu există. Îmi doresc o mulțime de lucruri. Aceasta nu le face false, nu? Nu le face nici adevărate, nici false neapărat. Dar, dacă un Dumnezeu bun și drept există, există și viață de apoi. Aceasta este disponibilă doar dacă Dumnezeu există.

Ce anume ne conferă drepturi? Codul genetic? Cromozomii?

Fără Dumnezeu nu există nici voință liberă. Dacă nu există Dumnezeu, nu există nici suflet, suntem doar materie. Corect? Materialism. Cunoașteți prea bine: materialismul marxist. Singura realitate este materia.

Așadar, eu și dumneavoastră suntem doar materie. De ce acționăm într-un fel sau altul? Sunt două cauze: mediul și dotarea genetică. Atât! Nu există voință liberă. Dar, dacă credem în Dumnezeu, aceasta nu este tot. Mai există mintea, care nu este fizică, mai există conștiința, care nu este fizică. Există sufletul, care nu este fizic. Acestea ne furnizează voința liberă. Dacă nu există Dumnezeu, eu sunt doar genetică și mediu și nu sunt responsabil de acțiunile mele.

Asta se și crede în Europa Occidentală. În Norvegia, nu cred că primești mai mult de șapte ani de pușcărie pentru crimă. Pentru că ei nu cred cu adevărat că criminalii ar fi responsabili de acțiunile lor. Dacă faci o crimă în Norvegia, societatea este de vină pentru aceasta. Și în America la fel, societatea este de vină, nu criminalul.

Fără Dumnezeu, nu există nici drepturi inalienabile ale omului. Ce anume ne conferă drepturi? Codul genetic? Cromozomii?

Declarația de independență, documentul fondator al Statelor Unite ale Americii, spune că avem anumite „drepturi inalienabile”, adică drepturi care nu ni se pot interzice. Iar motivul pentru care nu ni se pot interzice este că acestea decurg de la Dumnezeu, de la Creator. Fără Creator nu există nici drepturi (ale creaturii). E destul de simplu!

Acestea sunt consecințele „morții” lui Dumnezeu – doar câteva. Dar trebuie să le cu­noaș­tem. Când dezbat despre Dumnezeu cu ateii și agnosticii care telefonează în emisiunea mea, nu aduc argumente din referatul Creației, deși sunt foarte puternice și cred în ele. Eu aduc următoarele argumente: „Înțele­geți consecințele «morții» lui Dumnezeu?” Numai aceasta ar trebui să vă îngrijoreze foar­te-foarte tare în legătură cu «moartea» lui Dumnezeu în Occident: plictiseala, anarhia morală…

Teoria gender

Sunt sigur că știți că azi, în Statele Unite, învățătorilor copiilor de 5-6 ani li se spune să nu îi numească „fete” și „băieți”. Trebuie să folosească doar apelativul de „elevi”. Pentru că „nu vrem să le impunem copiilor o identitate de gen”. Consider aceasta drept o formă de abuz al copilului.

Să nu le spui băieților „băieți” și fetelor „fete”? Îmi puteți asculta emisiunea radiofonică în direct pe Internet. Sunt trei ore zilnic. Am relatat săptămâna trecută că o întrecere de fete din statul american Connecticut a fost câștigată de băieți care au pretins că sunt fete. Înțeleg că râdeți, dar nu e comic. Nu mă deranjează să îi numesc „fete”, dacă ei asta își doresc. Spui că ești fată? Bine, să fii sănătos sau sănătoasă, nici nu mai știu, te respect, nici o problemă. Dar, dacă ai un corp de bărbat, nu vreau să concurezi cu fete, care au corp feminin. Nu este corect, pentru că ei câștigă toate cursele. Dar, dacă spui ceva despre asta, ești numit „bigot”.

Aici s-a ajuns. Avem și un clip video despre acest subiect. La arte marțiale libere, unde ţi se permite să lupți fără nici o regulă în ring, avem o femeie foarte puternică. Aceasta s-a confruntat într-o luptă cu un transgender, adică cu o persoană născută bărbat și care și-a făcut schimbare de sex. Cea din urmă i-a spart primei capul și a trimis-o la spital. Prima a afirmat că nu simțise în viața ei asemenea putere. Pentru că de fapt nu se luptase cu o femeie, ci cu un bărbat.

Un media-man autor de best-sellers

Dennis Prager s-a născut la New York, la 2 august 1948 și și-a desăvârșit educația formală în două centre de excelență, la Columbia University și la University of Leeds. A devenit coautor de best-sellers focalizate pe istoria Orientului Mijlociu și civilizația Decalogului. Această activitate auctorială a fost strălucit amplificată de cea de media-man, de om care a pus pe picioare niște talk-show-uri radiofonice cu o audiență vastă și care au dovedit că mesajul pe care îl transmite își găsește un ecou imediat între contemporanii noștri lucizi, într-o lume tot mai sever tulburată de relativism, de spiritul deconstruc­ției, de nihilism, de agnosticism antiștiințific, pe scurt, de un întreg decor de ideologii care se ciocnesc, care ne întunecă privirea, care ne tulbură mințile, care sabotează minimum de armonie socială și de dialog, fără de care nici o civilizație nu poate subzista.