CUM A INCEPUT PRIMUL RAZBOI MONDIAL – [film documentar difuzat la emisiunea Digipedia]: “VERII REGALI IN RAZBOI” (I)/ Comemorarea a 100 ANI DE LA MARELE RAZBOI – marturii istorice

8-08-2014 16 minute Sublinieri

Verii regali in razboi (I) – film documentar BBC prezentat la Digi24 de Emil Hurezeanu

La 28 iunie 1914, la Sarajevo, cad sub gloanţele unui terorist-patriot sârb, Franz Ferdinand, urmaşul la tronul autro-ungar şi soţia sa, ducesa von Hohenberg. Gavrilo Princip a apăsat pe trăgaciul unui pistol ucigaş, iar glonţul a avut cea mai spectaculoasă şi dramatică traiectorie din istoria omenirii.

***

PRIMUL RAZBOI MONDIAL – 100 DE ANI – Emil Hurezeanu la Digi 24


PRIMUL RAZBOI MONDIAL – 100 DE ANI –  by medialert

***

IMAGINI FOTO si VIDEO de ARHIVA! Pe 28 iunie 1914, mostenitorul tronului imperiului austro-ungar, arhiducele Austriei Franz Ferdinand, si sotia sa Sophie erau asasinati in Sarajevo de catre tanarul sarb Gavrilo Princip. Acest incident a condus la declansarea Primului Razboi Mondial.

NOTA:

-► In prima fotografie care apare chiar la inceputul acestui material VIDEO poate fi vazut arhiducele Austriei, Franz Ferdinand (centru dreapta), impreuna cu sotia sa Sophie in Sarajevo in ziua fatidica de 28 iunie 1914.

Imaginea a fost captata cu doar cateva minute inainte de asasinarea celor doi.

-► In a doua fotografie din acest material VIDEO il putem vedea pe ucigasul Gavrilo Princip (dreapta), capturat de politia din Iugoslavia.

-► A treia fotografie, din 8 august 1914, arata rezervisti rusi care se plimba prin Sankt Petersburg, Rusia.

-► In a patra fotografie (a carei data nu se cunoaste) vedem soldati prusaci care pleaca la razboi, din Berlin.

100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial

Dupa incidentele din Sarajevo, soldati din toata Europa au inceput sa se pregateasca pentru razboi – incepand cu Belgia si terminand cu Rusia. Apoi, Marea Britanie declara razboi Germaniei pe 4 august 1914, iar Regele George al V-lea apare in public in uniforma militara.

Unul dintre posterele faimoase britanice din acea perioada este cel cu imaginea maresalului Herbert Kitchener, poster pe care scria “Tara ta are nevoie de tine!”

100 de ani de la izbucnirea Primului Razboi Mondial

[…]

Pe 11 noiembrie 1918 razboiul s-a incheiat. Iar acest eveniment s-a produs in a 11-a ora a celei de a 11 zile din a 11-a luna a anului.

Milioane de englezi, francezi, germani si rusi au murit in acest razboi, alaturi de alte victime colaterale din alte tari si colonii. Cei care au supravietuit ororilor din transeele razboiului au fost denumiti “Generatia pierduta” …

/ integral la Stirile ProTV

  • Historia:

100 de ani de la Marele Război

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, însă marele conflict european este încă relevant. Pe măsură ce anul acesta fiecare țară beligerantă își va aduce aminte de război, vechile răni se pot redeschide, scrie Spiegel.

Joachim Gauck, al 11-lea președinte al Republicii Federale Germane, lucrează astăzi într-un palat construit pentru dinastia de Hohenzollern. Însă aproape toate amintirile gloriei prusace au fost șterse din Palatul Bellevue din Berlin. Vechea grandoare aristocratică a dispărut, la fel și uniformele; au rămas, în schimb, doar câteva steaguri. În așa-zisul salon oficial, unde președintele Gauck primește vizite, se află bustul poetului Heinrich von Kleist și cel al social-democratului Heinrich von Kleist, primul președinte german după abdicarea Kaiserului Wilhelm al II-lea.

Lui Gauck îi place simbolismul și acceptă că națiunile și oamenii văd lumea și trecutul din perspective diferite. În 2014, anul aniversării a 100 de ani, de la izbucnirea războiului, toată lumea va privi către liderul german. Și, să nu uităm, Gauck îi reprezintă pe învinși.

Peste 60 de milioane de soldați de pe cinci continente au participat la această orgie a violenței. Aproape un soldat din șase a murit, iar milioane dintre ei s-au întors acasă cu răni permanente.

Pentru acest an, în țări precum Franța, Belgia și Marea Britanie se pregătesc mari ceremonii de comemorare, concerte și expoziții. De asemenea, polonezii, cetățenii statelor baltice, cehii și slovacii vor comemora anii războiului la sfârșitul căruia și-au câștigat dreptul la națiuni independente.

În următoarele luni, Primul Război Mondial va deveni cea mai importantă chestiune pe agenda culturii comemorării specifice societății contemporane. În Germania urmează să apară 150 de cărți noi dedicate acestui subiect, iar în Franța de două ori mai multe, stabilind un record în lumea editurilor. Povestea generației pierdute în anii războiului va fi prezentată publicului; noi întrebări – dar și unele vechi – și dezbateri vor căuta răspunsuri.

La Grande Guerre

Pentru țările din Europa Occidentală, Primul Război Mondial a adus cel mai mare număr de victime din istorie. De aceea, cel puțin în Marea Britanie sau Franța el este cunoscut drept „Marele Război”. În comparație cu Al Doilea Război Mondial, pe câmpurile de luptă din NE Franței și din Flandra au murit de două ori mai mulți britanici, de trei ori mai mulți belgieni și de patru ori mai mulți francezi. Potrivit lui Gauck, acesta este unul din motivele pentru care ar fi posibilă o comemorare germană a Războiului, ca „semn de respect pentru suferința celor împotriva cărora luptam la momentul respectiv”.

Marele Război s-a remarcat nu doar prin numărul mare de victime, ci prin tipul nou de bătălie pe care l-a adus, introducând în scenă tancurile, forța aeriană și chiar armele chimice. În plus, să nu uităm că modul în care războiul s-a terminat avea să modifice cursul istoriei și, prin consecințele sale, soarta Europei.

Pe 3 august, Joachim Gauck și François Hollande vor comemora războiul la Hartmannswillerkopf, un vârf montan din Alsacia, regiunea pentru care francezii și germanii s-au luptat în război. Președintele german speră că seria de evenimente comemorative organizate în acest an le va aminti europenilor cât de departe a ajuns integrarea europeană din 1945 și până astăzi, subliniind că niciuna din țările beligerante nu a avut de câștigat de pe seama „concentrării absolute pe interesele naționale” à la 1914/1918.

Gauck mai recunoaște că memoria ororilor războiului nu servește doar la reconcilierea vechilor inamici, și că ea poate de asemenea să redeschidă vechile răni. Din această perspectivă, centenarul Marelui Război vine într-un moment nepotrivit: astăzi, multe state europene sunt martore la o renaștere a naționalismului și a sentimentelor anti-germane.  O statistică recentă arăta că 88% dintre spanioli, 82% dintre italieni și 56% dintre francezi consideră că Germania are o influență prea mare în Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, s-au făcut comparații între Germania de azi și Germania lui Wilhelm II.

[…] În epoca NATO și a forțelor armate integrate, cu greu ne mai putem imagina un război între europeni. Cu toate acestea, în secolul XXI există alte metode de a semăna discordie. Astăzi, echivalentul mobilizării forțelor armate din trecut poate fi amenințarea de a trimite o țară precum Grecia în faliment dacă cetățenii săi nu se conformează cererilor miniștrilor de finanțe din Europa. De aceea, mulți istorici au observat cu îngrijorare că ceea ce se întâmplă astăzi nu diferă prea mult de ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani.

Acum un secol, lumea pornise în direcția globalizării. Comerțul intercontinental era în floare. Germanii purtau haine făcute din bumbac indian, consumau cafea din America Centrală; lucrau ca bărbieri la Londra, brutari la Sankt Petersburg sau, în cazul femeilor, guvernante la Paris. Între timp, polonezii munceau în condiții teribile în zona industrială Ruhr.

Cei care își permiteau călătoreau în toată Europa fără pașaport. Profesorii universitari își scriau între ei în engleză sau franceză. Familiile regale și nobiliare de pe continent aveau legături de rudenie între ele; chiar cei mai importanți monarhi din Europa – Kaiserul german, regele britanic și țarul rus – erau veri. Se adresau unul altuia cu Willy, Nicky și George și se întâlneau periodic la evenimentele de familie (precum nunta fiicei Kaiserului, din 1913).

În aceste condiții, cu atâtea legături și interacțiuni dintre țările europene, cum de s-a ajuns la război? De ce acest război a revendicat atâtea victime? Și de ce a durat atât de mult?! […]/ integral pe historia.ro

Dorin Stănescu: Șampanie, flori și gloanțe. Frumoasa vară a anului 1914 când s-a sfârșit o lume

Studiul nostru își propune să reconstituie, pe baza literaturii memorialistice a anului 1914, atmosfera din vara anului în care a izbucnit Marele Război. Peste 50 de jurnale, memorii, amintiri ale unor personaje dintre cele mai diverse ca apartenență socială redau ultimele zile ale unei lumi frumoase, denumite generic La Belle Époque, iar evenimentele descrise se petrec în spațiul geografic al Vechiului Regat, al Ardealului și Bucovinei sau în Franța și Germania.

Pentru europeni, anul 1914 a început ca orice an normal, în care fiecare era prins în plasa preocupărilor, mărunte ori înalte, viața desfășurându-se după tiparele ei firești. Mai mult, vara se anunța a fi una liniștită și frumoasă, ca și în trecut. În vechiul regat, la fel. Vremea excesiv de caldă a Bucureștiului alunga elita românească te miri unde. Familia regală tocmai primise, în iunie, onoranta vizită la Constanța a țarului Nicolae al II-lea, iar bătrânul și fericitul rege Carol I a plecat, ca de obicei, la Sinaia. Principesa Maria povestește: „îmi pregăteam în tihnă ca în fiece an, obișnuita plecare la Tegernsee, Carol era încă la Potsdam…”[1].

Ultimele zile ale vechii lumi

Proaspăt căsătorită, Arabella Yarka, o tânără membră a high-life-ului bucureștean, se afla la mare, afirmându-și la joie de vivre: „Din fotoliul așezat în fața ferestrei larg deschise privesc cea mai mare frumusețe a lumii: marea și cerul!… Vreme însorită, marea e toată albastră și verde, aerul blând, Verlaine al meu! De-aș fi o sirenă!”[2]. Sabina Brătianu, Pia Alimăneștianu, Constantin Argetoianu plecaseră la băi, la Karlsbad, Nicolae Filipescu se afla şi el în Germania la băi, Titu Maiorescu era la Heidelberg, unde soția sa urma un tratament medical, iar Take Ionescu, la Londra.

Sorbindu-și tihnit cafelele, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Eugen Lovinescu priveau de pe terasa cafenelei Cluny mulțimea care se înghesuia pe bulevardele pariziene. În București, un tipograf, George Petrescu Delafras, își îngrijea grădina casei proaspăt achiziționate, iar pe strada Mântuleasa, „haimanaua căpitanului”, copilul Mircea Eliade, se juca agățându-se de tramvaiele trase de cai[3]. Studentul Mihail Manoilescu se afla la o moșie a unui prieten, în Oltenia. Liderii politici Ionel Brătianu şi Alexandru Marghiloman încă erau în Capitală, în timp ce alți deputați se pregăteau să plece la țară sau la băi. Ministrul Instrucțiunii, I.G. Duca, se afla într-un sat din Dâmbovița. Roman Ciorogariu, profesor la Institutul Teologic de la Arad și viitor episcop, era la băi la Tekirghiol. Un alt ardelean, Dumitru Ciumbrudean, un mic meseriaș, cu orientări socialiste, se plimba pe bulevardele Budapestei, iar Sextil Pușcariu se afla în compania unor prieteni…

Iată, în linii mari, conturul zilelor unor personaje mai mult sau mai puțin importante, care își trăiau „aceste ultime clipe de euforie ale vieții de dinainte de 1914, clipe de felul cărora omenirea nu va mai întâlni altele – dacă va întâlni – înainte de sute de ani!”[4]

Toţi cred că războiul va trece precum o ploaie de vară

Liniștea acestei lumi patriarhale avea să fie distrusă, călcată în picioare, de ora astrală a asasinatului de la Sarajevo, ca să-l parafrazăm pe Ștefan Zweig, urmată de izbucnirea, cumva neașteptată, a Marelui Război. Nimeni nu prevedea că în acea vară frumoasă bătrânul continent avea să fie cuprins de flăcări. Prea mulți ani de pace, doar scurte războaie în Europa, progresul tehnologic, predictibilitatea vieții dăduseră tuturor un optimism fără margini. Marele Război, dacă avea să se producă vreodată, era îndepărtat. Asta o credeau toti, inclusiv regele Carol I, care afirma în 1914 că împăratul Wilhelm va porni războiul peste vreo trei–patru ani, când va interveni un conflict inevitabil cu slavii. „Dacă ar fi știut că peste 20 de zile avea să înceapă războiul, altfel și-ar fi pregătit lucrurile”, avea să noteze Take Ionescu[5].

Mai toți cronicarii privesc evenimentele lunii august 1914 cu îngrijorare, războiul se prefigurează la orizont, însă nici unul nu anticipa izbucnirea unui conflict de lungă durată. Se părea că va fi o încleștare scurtă: „va ține până în decembrie, iar în ianuarie avea să fie conferința de pace”, îi spune, sigur de victoria germană, același rege Carol I lui Take Ionescu[6].

Interesant este și faptul că memorialiștii aflați încă în mrejele La Belle Époque privesc cu detașare spectacolul mobilizării și plecării pe front al francezilor, germanilor și ungurilor. La Paris, Eugen Lovinescu notează: „războiul… nicio putere omenească nu-l mai poate opri din mersul lui biruitor. Pare că hohotește prin străzile cu lumea veselă și grăbită a Parisului… Nici un strigăt de nădejde, de entuziasm, de război, ci numai femei plângând[7]. În Germania, Maiorescu descrie, plictisit și laconic, atmosfera de război: soldați, cântece, batiste fâlfâind în vânt[8]. La Budapesta, mulțimea, oprită din petrecerile verii, strigă: , în timp ce, în sunetul fanfarelor, trenurile cu mobilizați pleacă deja spre front.

Toți cred că războiul va trece precum o ploaie de vară, că nu va atinge micul regat, care cunoscuse câteva decenii de pace și prosperitate. „Se dăduse foc fitilului, cât de departe avea să se întindă flacăra?”[10], se întreba, cu neliniște, viitoarea regină Maria. Un ton aparte îi aparține lui Panait Istrati, „vagabondul” cu idei socialiste, care tocmai venise de la Paris, îndurerat de moartea prietenului său, Ștefan Gheorghiu, și se retrăsese în „ciulinii Bărăganului”, la Brăila.„Mă înapoiez în România ca să aud goarna războiului, chemând popoarele la marele măcel… Simt că în jurul meu totul e minciună[11], notează Istrati, șocat de faptul că socialiștii, muncitorii germani, nu protestează împotriva acestuia.

Precipitarea evenimentelor în Occident, declarațiile de război și mobilizările readuc în țară românii plecați în vacanță. Drumul de întoarcere este un scurt duș rece pentru aristocrația română: ei vin cu ultimele trenuri spre România, supraaglomerate, pline de vilegiaturiști refugiați, mobilizați, drumuri închise, vapoare ce prind deschise, pe ultima sută de metri, strâmtorile de la Constantinopol[12]. Dar războiul este încă departe pentru România, care trăiește încă farmecul vieții tihnite.

[…]/ integral pe historia.ro

Andrei Alexandru Capusan: Ultimele zile de pace, primele zile de război. Rapoartele diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu

Ne propunem în articolul de faţă redarea stării de spirit a establishment-ului politic britanic în acele zile de iulie-august 1914, tumultoase şi prevestitoare de furtună politico-diplomatică, prin analizarea unor telegrame şi rapoarte diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu, eminent diplomat român de carieră.

În raportul nr. 516 din 10/23 iulie 1914, care deschide seria documentelor analizate, ministrul plenipotenţiar al României face cunoscută îngrijorarea clasei politice, dar şi a cercurilor politice şi financiare londoneze la preconizarea notei ultimative pe care autorităţile de la Viena urmau să o prezinte de la o zi la alta guvernului de la Belgrad. „Ştirile despre ultimatumul ce cabinetul de la Viena voeşte să prezinte celui de la Belgrad – scrie Mişu în acest raport având menţiunea „Confidenţial” – au influenţat în mod defavorabil toate operaţiunile comerciale şi au produs o depresiune simţitoare asupra valorilor la bursa din Londra”.

O stare de îngrijorare profundă îl stăpânea şi pe secretarul de stat la Foreign Office, lordul Edward Grey, viconte de Fallodon, care, în convorbirile avute cu diplomaţii străini, nu făcea nici cel mai mic efort să şi-o ascundă. „Ministrul Afacerilor Străine – arată diplomatul român – se gândeşte la mijlocul pentru înlăturarea pericolului şi complicaţiunilor ce o atitudine negativă a Austro-Ungariei ar putea produce”.

În continuare, este analizată atitudinea Reichului german al lui Wilhelm al II-lea. Germania wilhelmiană este văzută, alături de Marea Britanie, drept una dintre „puterile principale care în mod sincer fac eforturile cele mai hotărâte pentru menţinerea păcii”. În concepţia şi viziunea diplomatului român, „ambele Puteri discută acum între ele mijlocul de a aplana diferendul austro-sârb”. „În urma acestei colaborări – continuă analiza diplomatului român – negreşit că Germania va întrebuinţa toată influenţa ei la Viena pentru a opri o acţiune ireparabilă putând provoca un război european”. Mişu, veritabil diplomat profesionist, cu mult bun simţ şi de bună credinţă, nu era încă la curent, şi nu avea cum să fie, cu jocul duplicitar practicat de diplomaţia germană, care, în această etapă a mersului lucrurilor, poza pe de o parte în adepta unui pacifism clar, iar pe de alta sprijinea toate demersurile războinice ale aliatei sale tradiţionale, Austro-Ungaria. Mai târziu, această putere continentală va fi nevoită să dea cărţile pe faţă şi să militeze, „la vedere”, cu toată forţa şi energia, alături de monarhia dualistă, pentru război.

Anglia, la rândul ei, în concepţia diplomatului român, în vederea salvgardării păcii, „va căuta să convingă pe sârbi că sunt datori a admite cererile rezonabile ce Austro-Ungaria ar face la Belgrad”. După cum se va vedea, în nota ultimativă remisă chiar în seara aceleiaşi zile, 23 iulie, cererile numai rezonabile nu erau, ele aducând o gravă atingere suveranităţii statale a regatului sârb.

În partea a doua a raportului său, Nicolae Mişu se ocupă pe larg de reflectarea prezentei situaţii în presa engleză. El remarcă faptul că, dacă la început, în primele zile după atentatul de la Sarajevo, presa şi opinia publică din Marea Britanie au dat dovadă de compasiune la adresa cuplului princiar austro-ungar asasinat, condamnând atentatul, în timp, observând cu luciditate strădaniile monarhiei bicefale de a anihila statul sârb chiar şi cu preţul unui război european, au dat înapoi de la poziţia iniţială, luând atitudine în faţa intenţiilor războinice nedisimulate ale autorităţilor de la Viena.

„În urma acestei atitudini belicoase a Cabinetului din Viena – precizează diplomatul român – opinia publică europeană, prin organele presei engleze, nu mai poate da crezământ orb acuzaţiilor pornind din Viena şi Budapesta. Presa scrisă engleză accentuează faptul că, dacă Austro-Ungaria doreşte să intre în campanie în contra Serbiei, un asemenea demers nu ar putea fi «localizat»”, existând pericolul iminent al transformării lui într-un conflict european, dacă nu mondial. Concluzia analistului este una cât se poate de logică: „Statele europene, şi chiar cele amice Austro-Ungariei nu pot admite ca Imperiul Dualist să profite de drama de la Sarajevo, exploatând-o pentru a-şi ridica prestigiul său ştirbit prin evenimentele balcanice din 1912-1913 (cele două războaie balcanice – nota noastră, n.n.)”.

O analiză extrem de pertinentă, făcută doar cu câteva ore înaintea remiterii ultimatumului austro-ungar…

Ambasadorul austriac la Londra era „pesimist, crezând că războiul era inevitabil”

Iar inevitabilul s-a produs. A doua zi, la 11/24 iulie, Mişu telegrafia de la Londra – telegrama nr. 520 – că ultimatumul remis în seara precedentă a fost comunicat la Foreign Office de-abia în cursul dimineţii următoare, la orele 11:00. Actul a produs acolo o impresie penibilă, prin termenii săi, consideraţi din start inacceptabili pentru un stat independent şi suveran. Reprezentanţii Triplei Antante (Marea Britanie, Franţa şi Rusia – n.n.) le-au sugerat autorităţilor de la Belgrad să dea dovadă de tact, de calm, emiţând un răspuns conciliant, binevoior, promiţând să judece cu imparţialitate persoanele implicate în crima comisă la Sarajevo şi „să facă tot ce se putea face, în limitele drepturilor unui stat independent, compatibil cu normele dreptului internaţional”. Niciunul dintre ambasadorii Marilor Puteri acreditaţi la Londra nu s-a pronunţat în vreun fel sau altul, exprimând cu toate acestea „apariţia unor complicaţii generale”. Unii dintre ambasadori au vorbit totuşi, menţionând „că Germania, dacă nu a încurajat atitudinea Austro-Ungariei, a dat dovadă de lipsă de energie pentru a împiedica agravarea situaţiei”. O lipsă de energie mai curând simulată decât reală. Diplomatul român începea să vadă cu claritate situaţia.

Într-o altă telegramă, redactată la 14/27 iulie – telegrama nr. 524 – Mişu vorbeşte despre un demers făcut de ambasadorul Germaniei la Londra, prinţul Karl Max Lichnowsky, un diplomat profesionist şi net antirăzboinic – un demers paralel a fost făcut şi de ambasadorul de la Paris – pe lângă secretarul de stat, lordul Grey, pentru ca acesta să intervină la rândul său la Sankt Petersburg, „pentru a se evita catastrofa”. Şeful diplomaţiei engleze a spus că va face bucuros respectivul demers, „numai dacă Germania va reacţiona exact în acelaşi fel la Viena”. Mai mult, demnitarul britanic a propus iniţierea unei conferinţe a patru state, Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia, care „să aplaneze conflictul austro-sârb”. Germania a acceptat în principiu propunerea engleză, însă nu a dat niciun răspuns privind întrunirea conferinţei.

Dacă ambasadorii Germaniei şi Franţei au fost caracterizaţi drept „foarte optimişti”, cel austriac era „pesimist, crezând că războiul era inevitabil”. Era clar că îşi cumoştea foarte bine liderii politici.

În ceea ce priveşte guvernul englez, acesta a ordonat menţinerea concentrării flotei, aflată în acţiune pentru manevre, care însă luaseră sfârşit de puţină vreme.

Austro-Ungaria: salvgardarea prestigiului cu preţul păcii europene

În telegrama nr. 528, din 15/28 iulie, adresată direct primului ministru liberal, Ion I.C.Brătianu şi având menţiunea „Personal confidenţial”, diplomatul român este doar naratorul unui episod, petrecut în capitala londoneză, şi avându-i protagonişti pe Take Ionescu, prestigios om politic, de stat şi diplomat român, şi prinţul Lichnowsky, ambasadorul Germaniei. Aşadar, conform relatării celui dintâi, Lichnowsky i-a mărturisit „ca o informaţie exclusivă” că Germania „a fost pusă, în prealabil, la curent, cu acţiunea proiectată de Austria împotriva Serbiei”. „Din păcate – a ţinut să sublinieze diplomatul german – la Berlin nu a fost sesizată gravitatea acţiunii pregătită de Austro-Ungaria împotriva Serbiei, şi atitudinea Vienei a fost aprobată”. În capitala Germaniei, culmea miopiei politice! – „se spera în localizarea conflictului şi în ţinerea Angliei la distanţă”. Toate acestea, deşi Lichnowsky personal mereu se străduise să facă la Berlin cunoscut faptul că „Anglia nu va rămâne indiferentă”. Însă nu fusese niciodată crezut. Cu toate acestea, a ţinut să remarce reprezentantul Reichului german, „Germania şi împăratul ei doresc pacea”. În această conjunctură a adus ea Austro-Ungaria la masa tratativelor cu Rusia, el „sperând într-un rezultat favorabil” al acestei întâlniri,numai dacă nu cumva Austro-Ungaria nu va precipita catastrofa pentru a-şi salvgarda prestigiul cu preţul păcii europene (sublinierea noastră, s.n.)”.

În telegrama următoare, nr. 529, scrisă şi expediată în aceeaşi zi, 15/28 iulie, se spune că, în urma discuţiilor în plină desfăşurare între Viena şi Sankt Petersburg, situaţia s-a detensionat, „ea prezentându-se mai bine astăzi, mai puţin dacă Austro-Ungaria nu va dori să creeze un fapt împlinit şi să provoace astfel un război general (s.n.)”.

În ceea ce priveşte răspunsul sârb la ultimatumul austro-ungar, acesta a fost considerat la Londra drept „o bază acceptabilă de discuţii”, opinia publică britanică fiind în acelaşi timp „uimită de comunicatul austriac, care a calificat răspunsul drept necinstit”. Oare unde era reaua credinţă?

În alt plan, continuă cu fervoare politica de concentrări navale: vasele de război ale Flotei Mării Mânecii au fost convocate imediat, toţi ofiţerii au fost chemaţi la posturile de luptă, iar elevii şcolilor navale au încheiat cursurile, plecând spre navele unde au fost repartizaţi.

Şi, într-adevăr, după previziunile casandrice ale celor doi diplomaţi acreditaţi la Londra, Nicolae Mişu şi prinţul Lichnowsky, Austro-Ungaria a comis gestul necugetat – însă bine şi meticulos plănuit – anticipat de cei doi, declarând chiar în acea zi, 28 iulie 1914, la o lună de la atentatul de la Sarajevo, război Serbiei. Drumul spre Prima Mare Conflagraţie Mondială a secolului XX fusese deschis…

Reacţie în lanţ

Starea de lucruri şi de spirit din următoarele trei documente, datate 31 iulie, 4 şi 14 august 1914, vine să arate tocmai triumful părţii războinice şi înfrângerea aceleia pacifiste. Un rezultat cât se poate de previzibil, în fond: este suficient un singur stat războinic, care să comită primul act de agresiune armată. Celelalte state, războinice şi antirăzboinice la un loc, legate între ele prin tratate de alianţă, sunt antrenate într-o inevitabilă şi de neoprit reacţie în lanţ. Iar faptele s-au derulat cu o viteză fulgerătoare: la 30 iulie, Rusia a decretat mobilizare generală. A doua zi, la 31 iulie, Austro-Ungaria a făcut acelaşi gest. La 1 august, Franţa şi Germania au decretat mobilizarea generală. În aceeaşi zi, Germania a declarat război Rusiei. La 3 august, Germania a declarat război Franţei şi Belgiei. La 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. La 6 august, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei. În sfârşit, la 11 şi 12 august 1914, Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei. Răspunsul fusese aşadar dat: războiul mondial; căci de un conflict regional localizat, între numai două state rivale, nici nu mai putea fi vorba.

În primul document, datat 31 iulie, telegrama nr. 535, când situaţia începuse deja să se contureze, trei state decretând mobilizarea generală iar unul singur declarând război, Nicolae Mişu face o excelentă sinteză a stării de spirit a establishment-ului britanic, scriind centralei Ministerului Afacerilor Străine următoarele:

„Aici situaţia este considerată disperată. Având în vedere gravitatea ei, partidele politice au decis amânarea certurilor şi diferendelor interne, iar Anglia se prezintă în faţa pericolului drept o naţiune unită. Au fost luate toate măsurile pentru mobilizarea armatei şi a flotei, într-un moment în care mobilizarea germană pare iminentă”.

Conţinutul telegramei nr. 545, din 22 iulie/4 august, este o continuare a celor relatate în telegrama anterioară, fiind şi aici vorba despre politica şi acţiunile Regatului Unit în acele zile de grea cumpănă. „În ciuda insistenţelor Germaniei – care era clar că nu dorea cu nici un chip intrarea Regatului Unit în război, căci nu ar fi fost în nici un caz ca aliat al ei – Anglia a refuzat observarea strictei neutralităţi şi a remis un ultimatum la Berlin, care va expira astăzi, marţi, la miezul nopţii, ultimatum referitor la neutralitatea Belgiei”. Într-adevăr, armata germană a invadat la 2 august Luxemburgul, iar în noaptea de 3/4 august a pătruns pe teritoriul Belgiei, încălcând astfel statutul declarat de neutralitate al acestei ţări.

„Din declaraţiile făcute în Parlament – continuă documentul – rezultă că Anglia este decisă să coopereze cu Franţa în prezentul război”. Antanta cordială funcţiona perfect. „După flotă – se menţionează la finalul telegramei – a venit rândul armatei engleze să fie mobilizată”.

În următorul document, datat 1/14 august, telegrama nr. 581, războiul mondial este deja un fapt concret, el fiind deja declanşat şi purtat, de mai mulţi beligeranţi, pe mai multe fronturi.

„Ca urmare a stării de război dintre Anglia şi Austro-Ungaria – se precizează în el – ambasadorul Austro-Ungariei va părăsi mâine Londra. Flota engleză şi flota franceză au primit ordinul de a ataca flota austriacă din Adriatica. Am aflat că până alaltăieri, au debarcat deja în Belgia şi Franţa trupe engleze totalizând 160.000 de militari”.

Taberele beligerante, puternice presiuni diplomatice asupra României

Următoarele documente diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu, au drept temă poziţia României faţă de declanşarea Primului Război Mondial.

Începând de la sfârşitul lunii iulie 1914, din momentul declarării războiului de către Austro-Ungaria Serbiei, la 28 iulie, reprezentanţii celor două blocuri politico-militare antagonice, Tripla Înţelegere (Antanta) şi Tripla Alianţă (Puterile Centrale), au făcut insistenţe şi apoi adevărate presiuni la adresa factorilor decizionali din România, a regelui Carol I al României şi a premierului liberal Ion I.C.Brătianu în speţă, pentru intrarea României în război de partea lor şi împotriva statelor adversare. Astfel, la 30 iulie, reprezentanţii statelor Antantei – Rusia, Franţa, Marea Britanie – au solicitat intrarea României în război de partea lor, în schimbul acordului lor la unirea Transilvaniei cu România.

La 31 iulie, kaiserul Reichului german, Wilhelm al II-lea, cerea într-un mesaj adresat regelui Carol I al României intrarea acestui stat în război alături de Puterile Centrale. A doua zi, la 1 august, mesajul iniţial era reînnoit. Wilhelm al II-lea, anunţându-l pe Carol că declarase oficial război Rusiei, solicita în mod expres intrarea României în război de partea Triplei Alianţe şi împotriva Antantei. La 2 august, o telegramă cu un conţinut similar îi era adresată lui Carol I de către împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph. La rândul său, cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg, le solicita în aceeaşi zi regelui Carol şi premierului Brătianu intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Iar la 3 august autorităţile române s-au pronunţat.

La data mai sus menţionată, 3 august 1914, s-a întrunit la castelul Peleş din Sinaia, în sala de muzică, un Consiliu de Coroană. Au participat şeful statului, regele Carol I, prinţul moştenitor Ferdinand, prim-ministrul Brătianu, membrii guvernului, toţi foştii premieri, conservatori şi liberali. Regele a cerut dintru început intrarea României în război alături de Tripla Alianţă. A fost sprijinit doar de liderul conservator Petre P.Carp, care vedea în războiul tocmai declanşat o confruntare între panslavism şi germanism, susţinând cu tărie că pentru România pericolul cel mai mare îl reprezenta expansiunea Rusiei. Regele având numai un singur susţinător, Consiliul de Coroană a respins intrarea României în război alături de Puterile Centrale, deoarece acestea, prin agresiunea armată întreprinsă împotriva Serbiei, au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al tratatului din 1883 şi a decis adoptarea unei poziţii oficiale de neutralitate armată, care corespundea, de altfel, interesului naţional al României. Regele Carol, monarh constituţional, s-a supus voinţei cvasi-generale.

Vreme de doi ani, până la intrarea României în război alături de Antanta, la 4/17 august 1916, ambele tabere beligerante vor exercita asupra României puternice presiuni diplomatice pentru intrarea ei în război, Tripla Înţelegere oferind unirea cu Regatul României a provinciilor româneşti aflate în stăpânirea Imperiului dualist Austro-Ungar, iar tripla Alianţă revenirea Basarabiei, ocupată de Rusia ţaristă în 1812, la patria-mamă.

„Răspunsul românesc este destul de satisfăcător”

Primul document la care ne referim este telegrama expediată de la Sinaia, la 22 iulie/4 august, de către ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, în urma Consiliului de Coroană; o telegramă trimisă tuturor misiunilor României în străinătate – şi primită, deci, şi de Nicolae Mişu la Londra:

„Într-un Consiliu de Miniştri prezidat de Majestatea Sa Regele şi la care au luat parte Alteţa Sa Prinţul Regal, Preşedintele Camerei, foştii Preşedinţi ai Consiliului şi mai mulţi Miniştrii reprezentând partidele de opoziţie, a fost examinată atitudinea pe care România trebuie să o aibă în actualele circumstanţe presante. Cu aproape unanimitate, Consiliul de Miniştri a decis ca România să ia toate măsurile pentru a-şi păzi frontierele”.

Următorul document, telegrama nr. 573, din 30 iulie/12 august, se referă la o falsă ştire de presă, emisă fără îndoială în vederea dezinformării şi intoxicării de ziarul german „Kölnische Zeitung”. Ştirea se referă nici mai mult nici mai puţin la intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. „Mai multe ziare din Londra – se spune în telegrama trimisă de Nicolae Mişu – publică ştirea dată în «Kölnische Zeitung», numărul de ieri seara,conform căreia România ar fi decis să se alieze cu Tripla Alianţă iar armata română va invada Serbia în orice moment. Din toate părţile mi se cer explicaţii asupra acestei ştiri”.

Dezinformarea şi intoxicarea prin presă cu informaţii false se poate dovedi o armă extrem de redutabilă… Iar reprezentanţii Triplei Alianţe, în special ai Germaniei, o mânuiau, se pare, cu multă pricepere.

Ultimul document analizat reprezintă reacţia unor state, prietene şi viitoare aliate ale României, la poziţia oficială a ţării noastre, de neutralitate şi espectativă armată.

„Aflu că Guvernul Rus – menţionează Mişu – este foarte dezamăgit de răspunsul Guvernului român la deschiderile (sunt avute în vedere propunerile compensatorii – n.n.) ruse. Puterile prietene ale României – este clar că este vorba despre Franţa şi Anglia – găsesc că date fiind condiţiile delicate în care se află România, răspunsul românesc este destul de satisfăcător deoarece el nu este categoric unul negativ, ci numai suspensiv”. […]/ integral pe historia.ro

Primul Război Mondial: fotografii de pe front

World-war-1-trench_2954206k_0


Categorii

Documentare/ Reportaje, Istorie, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “CUM A INCEPUT PRIMUL RAZBOI MONDIAL – [film documentar difuzat la emisiunea Digipedia]: “VERII REGALI IN RAZBOI” (I)/ Comemorarea a 100 ANI DE LA MARELE RAZBOI – marturii istorice

  1. Exista o organizatie mondiala care nu-si mai spune secreta ci “discreta”, vorba lui Antonie Iorgovan, care a murit, omorat de mana ei, în care numarul “11”, are o simbolistica deosebita.
    Gradele membrilor acestei organizatii graviteaza in jurul numarului “11”, ca la urma de tot, ultimul grad al masonilor sa fie un intreit nr.11, adica “33”.
    Probabil, prin coincidenta aceasta TRIPLA in care apare in acest eveniment nr. “11”, respectiv “luna a 11-a, ziua a 11-a si ora a 11-a”, s-a vrut de catre organizatia amintita ca sa se lase in memoria istoriei omenirii “amprenta” clara a “urmei sale simbolistice”…

  2. 100 de ani de la invadarea Belgiei. “Neutralitatea nu mai este o miză, trebuie să fim vigilenţi”
    17 şefi de stat şi de guvern sunt invitaţi astăzi, în oraşul belgian Liège, să comemoreze 100 de ani de la invadarea Regatului Belgiei de către trupele germane, în Primul Război Mondial. TVR News a transmis LIVE evenimentul, într-o Ediţie Specială.

    http://stiri.tvr.ro/100-de-ani-de-la-invadarea-belgiei-neutralitatea-nu-mai-este-o-miza-trebuie-sa-fim-vigilenti_48330.html

  3. Pingback: Margarita Ioana Vulcanescu: PAGINI INEDITE DE JURNAL din timpul PRIMULUI RAZBOI MONDIAL: “La ce a folosit atata sange varsat in zadar? Mi-e necaz pe lasii, pe miseii care s-au vandut si pe ei, si-au vandut si cuvantul, si Tara” -
  4. Anul 2014 a marcat o suta de ani de la inceputul primului razboi mondial.
    National Geographic Channel , comemorand acest eveniment a produs un documentar (remarcabil de altfel …) pasionant si foarte amplu
    Am urmarit cu mare atentie si interes toate episoadele …
    Nu se pronunta nici macar o data numele Romania , in nici un context , militar sau politic !
    Mai mult , la sfarsitul documentarului se face referire la pierderile suferite in razboi pornind de la 9.000 -Portugalia , pana la Germania 2.000.000. Despre Romania niciun cuvant ! Interesant , nu-i asa !?

  5. @MILESCHRISTI
    Vom (re)vedea asta in curand, pe 11.11. In Romania timpul s-a intors inapoi, asa ca suntem ca inaintea primului razboi mondial.
    Constantin Argetoianu a consemnat in „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”: „Pe când în Partidul Conservator lumea se certa (fiindcă unii erau de partea Puterilor Centrale, alţii pentru Antantă), în cel Liberal lumea se îmbogăţea. Liberalii lăsau în seama Brătenilor grija politicii, tăceau şi-şi umpleau pungile. Cu începutul lui 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire, peste noapte, prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrările publice, încât numai cei tari de îngeri sau cei proşti nu s-au pricopsit. Intrările la Costinescu, la Constantinescu-Porcu, la secretari în general se precupeţeau şi se plăteau scump. Samsari nemţi, samsari unguri, samsari englezi mişunau pretutindeni şi oamenii cinstiţi – mai erau şi dintr-aceştia (n.n.) – nu mai îndrăzneau să dea cuiva un bilet de recomandare de frică să nu fie bănuit că au luat şperţ”. Istoricul Ioan Scurtu şi alţi cercetători relevă că la începutul anului 1916 se exportau aşa de mari cantităţi de produse agroalimentare, încât în ţară de manifesta o penurie de cereale, de făină, deşi Vechiul Regat era considerat până atunci un mare exportator de grâne.
    Ca şi astăzi – după ce a fost împuşcat Ceauşescu, şi încă în ziua de Crăciun –, „vajnicii” conducători ce i-au urmat au lichidat întreg patrimoniul industrial al ţării, l-au privatizat, înstrăinat, vândut la fier vechi, fără cel mai elementar discernământ de-a păstra şi ceea ce era bun, încât s-au format în cele aproape trei decenii numeroşi „baroni” locali ai tuturor partidelor; şi tinerii s-au văzut obligaţi să devină salahori şi cerşetori în Occident – ceea ce înseamnă că puţin s-a schimbat „fauna” românească într-un veac.
    https://www.crainou.ro/2016/04/11/cateva-reflectii-la-un-veac-de-la-prima-conflagratie-mondiala-lxviii/
    MILESCHRISTI

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare