“E prea tarziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum”/ IZVORUL INSETAT, CARE (NE) PLANGE IN NOI/ Oameni de vizuina si oameni de cuib/ LUMEA DIAVOLULUI, LUMEA UCIGASILOR DE COPII….

21-05-2012 7 minute Sublinieri

Doxologia [pr. Ioan Valentin Istrati]:

Profesorul cerşetor

Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Şi toată frumuseţea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc şi profesor al tainelor dumnezeieşti.

Asistăm de vreo două mii de ani la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naştere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu ştia cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumuseţea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceştia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minţii, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naştere este prizonier al întunericului total. Nici măcar nu ştie ce e acela întuneric, căci a trăit în el dintotdeauna şi viaţa lui a fost mereu un chin al celui silit să trăiască într-o lume compusă din lumină, fără ca să o vadă vreodată. Ochii lui erau buni doar pentru plâns, nu şi pentru vedere.

Orbitele sale goale vădeau disfuncţia firii umane rănite şi răpite de întuneric, omul zăcând în propria-i suferinţă devenită aer pe care îl respiră mereu. Cele mai simple principii fundamentale ale umanităţii îi erau străine: recunoaşterea, asemănarea, apropierea, zâmbetul, gestica, trecerea zilelor şi a nopţilor era un întuneric tern şi etern, fără deosebire, o noapte fără de sfârşit îngânându-i suferinţa.

În această beznă a firii, în care orice căutare înseamnă cădere, în care orice obstacol înseamnă lovire, vine Mântuitorul la firea umană, orbită de păcat şi de moarte. Orbul din naştere era analfabet, cerşetor, vrednic de milă, izvor de plângere şi prilej de tânguire.

Odată ce fiinţa lui se atinge de Lumina lumii, întunericul cade, ca rod al ascultării. Spălarea – ca tipologie a Botezului – devine prilej de vedere. Un nou univers se deschide celui ce murise întreaga lui viaţă. Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Şi toată frumuseţea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc şi profesor al tainelor dumnezeieşti. Cerşetorul devine dăruitor de taine. Analfabetul pătrunde în Învăţăturile Logosului etern. Locaşul rănilor vindecă prin cuvânt. Cât de sfidător îi desfiinţează pe învăţătorii orbi ai Legii trecute! Cum râde el, cel ce a plâns toată viaţa, de cei ce bâjbâie în căutarea unui răspuns de la propria viaţă inutilă. În faţa zbaterii sterile a fariseilor, omul văzător de cele cereşti, simţind încă saliva lui Dumnezeu pe orbite, rosteşte un adevăr absolut: „şi noi ştim că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi. Şi dacă este cineva bun şi cinstitor de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cineva să fi deschis ochii unui orb”.

Dumnezeu nu este o reţetă de porunci, o structură morală, o ţintă ideatică, o sumă de valori. El nu este un afişier al sfinţeniei. El este Lucrătorul, Cel prezent, Vindecătorul, Doctorul universului, Persoana de lângă noi şi din noi, dintru adânc. El creează lumea mereu din nimicul propriei ei suficienţe, deschide mereu galaxii valorice în suflete, pătrunde lumea cu nemurire şi adânceşte adevărul necreat al harului în materia coruptibilă. Orbul din naştere a aflat că lucrarea lui Dumnezeu nu este doar o istorie a minunilor, ci o minune a istoriei lucrătoare în prezent, vie şi vibrantă în sufletele celor ce văd. Degeaba vii la Biserică, dacă nu îţi schimbi viaţa în Biserică a Celui Preaînalt. Degeaba cinsteşti pe sfinţi dacă nu devii unul dintre ei. Degeaba te minunezi, dacă nu devii minune totală a iubirii dăruitoare. E prea târziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum.

Omul cerşetor atins de sărutul lui Dumnezeu află adevărul fundamental al istoriei: veşnicia din ea. Dumnezeu este aproape, mâinile Lui ating ochii celor ce cred, gura Lui dăruieşte vindecare, chipul Lui iubit devine chipul meu într-o îmbrăţişare veşnică. Noi toţi suntem cerşetori ai împărăţiei, sărmani la porţile luminii, aşteptând atingerea mâinilor Celui ce a zidit cerul şi pământul.

În genunchi vă rog: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.

Când Izvorul devine sete

Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este exemplul suprem de lecţie de viaţă dat de Dumnezeu omului.

Miez de zi, arşiţă insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobişnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de ruşine, poate de altceva, nu venise dimineaţa, ca toate femeile samarinence la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.

Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infinit al sufletelor, cu sufletul samarinencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generaţii de suferinţă, abandon şi speranţă de dedinaintea femeii şi tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie şi mărturisire.

Când Hristos doreşte să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele fiinţei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruieşte. Inversează dumnezeieşte rolurile.

Izvorul vieţii devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzeşte după iubirea oamenilor. Cel ce odihneşte în mâinile Sale tot neamul omenesc doreşte să-şi plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veşnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înţelepciunea cea ipostatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.

Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care uneşte paradoxal pământul cu cerul, cele create şi cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înţelege durerile omeneşti, nu privindu-le de departe, din condescendenţa unui Cer atotstăpânitor, ci simţindu-le şi plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos îşi frânge inima şi pătrunde în abisul de suferinţă al umanităţii, experiază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Şi mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-şi dumnezeieşte fiinţa vindecătoare în toţi asupriţii acestui pământ: „Întrucât aţi făcut acestora prea mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu şi se preface în izvor de lumină şi de mângâiere pentru cei ce sunt împovăraţi de jugul acestei morţi.

 

Vocaţia de vizuină şi dorul de cuib

Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi. Fiul Omului nu are însă unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).

pogorarea la iad detaliuAtunci când Mântuitorul Hristos a fost rugat de un cărturar să fie primit de El şi să-L însoţească oriunde va merge, Fiul lui Dumnezeu îl avertizează că nu este uşor să mergi pe urmele paşilor lui Hristos. Misiunea Sa dumnezeiască înseamnă oboseală, foamete, lipsă de adăpost, sete, frig, căldură, inospitalitatea neamurilor generatoare de demonizaţi, chinuri şi până la urmă moarte. Iubitorul de oameni experiază în adâncurile ei toată firea umană, vindecă participând la neputinţele omeneşti, priveşte din interior umanitatea suferindă de moarte şi dăruieşte învierea pogorându-se în adâncurile iadului, chemând la lumină pe cei iubiţi.

La prima vedere, afirmaţia Mântuitorului este doar o afirmare a diferenţei dintre oamenii preocupaţi de a-şi clădi un adăpost, o casă, şi cel care are casă întregul univers, fiind Înţelepciunea lui Dumnezeu: „Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă”. Omul are vocaţia stabilităţii, plasării sale într-un areal uman anume, simţul locaţiei şi dorinţa „aşezării sale la casa lui”. Chiar şi animalele nu se apucă de cuibărit sau de puit până nu au o vizuină, un cuib, un loc ferit de furia prădătorilor, unde să hrănească puii vulnerabili.

Există însă în viaţa creştină şi o anumită mobilizare permanentă, o stare lăuntrică de străinătate a acestei lumi, o dorinţă de amendare a prezentului prin urcuş spiritual, conştiinţa statutului de venetic al acestei lumi:noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie. Realizarea provizoratului acestei lumi şi ţintirea veşniciei încă de aici sunt esenţiale pentru o aşezare a noastră în regnul cetăţii de dincolo de veac.

Mai există însă ceva mai fascinant în cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Diferenţa pe care El o face între vizuină şi cuib.

Vizuina înseamnă întuneric insidios, adânc subteran, obscuritate valorică, ascundere de ceilalţi, pândă a suspiciunii şi sălaş al vicleniei.

Cuibul înseamnă deschidere, înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a zborului, răbdare a ploii şi intemperiilor dar şi ascensiune către culmile fiinţei.

Există două feluri de oameni, oameni de vizuină şi oameni de cuib, unii aşteaptă în căldura blănii să vină întunericul peste ei, pe când ceilalţi aşteaptă la lumina soarelui să le crească aripi pe suflet.

Mostenirile celui viclean

Vorbim pe net dincolo de ocean, dar ne desparte un ocean de indiferenţă de cei apropiaţi, care urlă de durere în pustia inimilor celorlalţi.

Mântuitorul Iisus Hristos, cu puţină vreme înainte de moartea Sa pe Cruce, a rostit o cuvântare care ar putea umple lumea cu învăţături, dacă ar fi explicate şi tâlcuite cum se cuvine. Această cuvântare se găseşte la Evanghelia lui Ioan, capitolele 11-17. În ea există şi promisiunea Mângâietorului, şi Rugăciunea arhierească şi alte învăţături dumnezeieşti cu neputinţă de pătruns exhaustiv, însă întemeietoare pentru viaţa veşnică a lumii. Între alte cuvinte rostite de gura lui Dumnezeu, se află şi acesta: „dar iată, vine stăpânitorul acestei lumi, el nu are nimic din Mine” (Ioan 14, 30).

Unii exegeţi catolici au insinuat că este vorba despre autoritatea politică, şi de aici adversitatea absolută dintre civitas dei şi civitas terrena sive diaboli, în cheie augustiniană. Hristos Mântuitorul însă nu are de făcut niciun fel de răfuieli politice. Vorbea desigur despre diavol, stăpânitorul acestei lumi, marele meşter al deşertăciunii, povăţuitorul spre moarte, marele iluzionist al veacurilor, tatăl minciunii, ucigătorul de oameni de la începuturi. Lupta cea mare a Mântuitorului lumii nu era aşadar deloc cu autorităţile politice, nu urmărea să răstoarne imperii sau să instaureze revoluţii sociale, ci era războiul absolut cu imperiul morţii, revoluţia iubirii răstignite care dăruieşte învierea, asedierea de către umanitate a polis-ului veşnic, adică al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Oare nu spunem noi răspicat că Hristos, Dumnezeul Om este Stăpânitorul universului, Creatorul şi Proniatorul tuturor? Într-adevăr, însă din această perspectivă, „lumea” este tocmai adunarea celor străini de Dumnezeu, conglomeratul deşertăciunilor, imperiul păcatului, iar acolo Hristos este încă străin.

Pentru a vă convinge de justeţea acestei stăpâniri malefice asupra umanităţii vă voi prezenta un top neoficial (pentru că este imposibil de realizat), însă corect şi onest. Citeam de ceva vreme într-o revistă americană că – într-o ierarhie estimativă – cele mai mari industrii create de om şi care generează cei mai mulţi bani sunt în stare să ne zdruncine din temelii optimismul naiv cu privire la vocaţiile umanităţii.

Pe locul întâi ca putere financiară şi de influenţă, se află industria armelor. Instrumentele generatoare de moarte consumă o atât de mare parte din energia umanităţii, încât dacă ar fi scăzute cu 10%, nimeni n-ar mai muri de foame pe pământ. Din păcate, omul se epuizează fiinţial prin inventarea uneltelor tot mai sofisticate şi mai devastatoare de ucidere de fraţi, vădindu-şi astfel consangvinitatea valorică cu „cel ce de la început a fost ucigător de oameni”. Traficul – legal sau nu – de arme a dat naştere unei curse a înarmărilor, care chiar dacă nu mai are vehemenţa mediatică a războiului rece, nu este defel mai puţin efectivă.

Pe locul al doilea se află industria drogurilor şi a medicamentelor. Primele deţin o supremaţie financiară certă. O umanitate bolnavă îşi cauză alinarea în iluzii şi doctorii, atenuând vremelnic sindromul pierderii veşniciei prin răutate, fals şi minciună. Anestezia la care este supus „omul” nu este în măsură să vindece vreo boală, nicidecum cea acut spirituală, care duce spre azilul întunericului.

Pe locul al treilea se află industria energetică, adică tot ceea ce omul extrage din pământ, soare, apă şi vânt pentru a-şi pune în funcţiune mecanismele care-i uşurează munca şi-l imobilizează pe tronul creaţiei. Totul într-o secătuire aberantă a resurselor mamei pământ, şi într-o transformare rapidă a terrei într-un coş de gunoi albastru, în care copiii noştri vor căuta după ceva resturi lăsate de înaintaşi.

Pe locul al patrulea, se află industria de comunicaţii, IT şi electronice, adică device-uri în măsură să ne apropie oamenii şi locurile de pe pământ, pe măsură ce ne depărtăm spiritual tot mai mult unii de alţii, de noi înşine şi evident de Dumnezeu. Am transformat planeta într-un sat, dar am desfiinţat satele vechi, pline de tradiţii şi de credinţă. Vorbim pe net dincolo de ocean, dar ne desparte un ocean de indiferenţă de cei apropiaţi, care urlă de durere în pustia inimilor celorlalţi.

Şi de-abia pe locul al cincilea, se află industria alimentară, şi ea compromisă de modificări genetice, însă gemând sub povara unei umanităţi în care un miliard de oameni se culcă flămânzi seara, iar un copil moare de foame la câteva secunde. Dacă s-ar scădea doar câteva procente din celelalte industrii generatoare de moarte sau care ne atenuează dorul de cer, nimeni n-ar mai muri de foame în lume. Însă nimeni nu vrea să renunţe la confortul demiurgic al indiferenţei.

Proorocul Isaia, într-o interogaţie inspirată de Duhul Sfânt, spune:

Pentru ce cheltuiţi argintul vostru pentru un lucru care nu hrăneşte şi câştigul muncii voastre pentru ceva care nu vă satură? Ascultaţi-Mă pe Mine şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va desfăta sufletul vostru” (Isaia 55, 2).

Prin aceste cuvinte arată că orice lucru care nu hrăneşte este iluzoriu, arătând fundamentul euharistic al lumii, în care hrănirea noastră cu Dumnezeu este începutul şi sfârşitul fiinţării noastre nemuritoare, prin Trupul înviat din morţi al Mântuitorului.

De când citiţi acest articol, 34 de copii au murit de foame pe pământ.


Categorii

1. Slider, Pagini Ortodoxe, Preot Ioan Valentin Istrati, Razboiul impotriva populatiei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la ““E prea tarziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum”/ IZVORUL INSETAT, CARE (NE) PLANGE IN NOI/ Oameni de vizuina si oameni de cuib/ LUMEA DIAVOLULUI, LUMEA UCIGASILOR DE COPII….

  1. Slava lui Dumnezeu ca inca vine la noi, “in această beznă a firii, în care orice căutare înseamnă cădere” si “orice obstacol înseamnă lovire”, si ne vorbeste prin slujitorii Sai, luminandu-ne ochii mintii ca sa intelegem frumusetea lucrarii Sale.
    Frati admini, de mult vroiam sa va multumesc pentru preluarea cuvintelor parintelui Istrati, care imi aduc multa mangaiere si bucurie.

  2. @ Elena:

    La multi ani! 🙂

  3. @admin
    Doamne ajuta!

    Sfintii Imparati, Constantin si Elena, sa ne apere pe toti cu rugaciunile lor!

  4. “Odată ce fiinţa lui se atinge de Lumina lumii, întunericul cade, ca rod al ascultării. Spălarea – ca tipologie a Botezului – devine prilej de vedere.”
    Ma duce gandul ca si la o spovedanie sincera, completa lucrurile ar putea sta la fel.

  5. Oare chiar cred ortodoxește
    Iisuse cu adevărat
    (Şi…cred), ca să’mplinesc cu fapta
    Ceia ce Tu ai învăţat ?

    Oare chiar vreau cu dinadinsul
    Să împlinesc ce’ai porincit,
    Sau cred, că vreau numai să-mi aperi
    Orgoliul pururea rănit ?

    Oare chiar vreau dreptatea-Ţi sfânta
    (S-o împlinesc) şi calea Ta
    Sau cred că vreau numai să-mi aperi
    Oricând şi’oricum dreptatea mea ?

    Oare chiar cer cu dinadinsul
    Celor ce le-am greşit iertare
    Sau eu mă văd fără de vină
    Şi’aştept la Tine răzbunare ?

    Oare chiar vreau să-i ierţi Iisuse
    Şi să le’araţi cât îi iubesti
    (Când mie mi’au rănit orgoliu)
    Sau…, vreau rapid să-i pedepseşti.

    Nu vreau cumva să faci să vadă
    Că ce spun eu e drept şi sfânt,
    Că Tu m’auzi şi aştepţi gata
    Să-mi împlinesti orice cuvânt ?

    Şi nu vreau oare cumva Doamne
    Să îi lovești rapid şi greu
    Să vadă cât de drept şi vrednic
    E gestul şi cuvantul meu ?

    Oare nu cred, doar ca să-mi aperi
    Onoarea, cinstea şi mândria
    Şi să-mi şi dovedeşti la ceilalţi
    Valoarea şi credincioşia ?

    Oare nu rabd, ca pentru asta
    Să-mi faci (pe faţă) răzbunare
    Când le acord ca pe’o sentința
    Superioara mea iertare ?

    Credinţa mea Te are’n centru
    Pe Tine ca pe Dumnezeu
    Sau ca pe cel ce executa
    Şi apăra doar ce vreau eu ?

    Ortodoxia mea e crucea
    Ce după lege’o am de dus,
    Sau doar dorinţa ocrotirii
    Şi’a ajutorului de sus ?,

    Ori setea mea de’ascensiune
    Şi dorul de a stăpâni,
    De-a fi în frunte totdeauna
    De-a defăima şi umili?

    Nu-i oare râvna afirmării
    Înalte dar în chip ascuns,
    Prin nevoință, prin rigoare,
    Imagine şi prin discurs ?

    Ori nu-i iubita, apărata
    Şi nesmerita-mi îngustime
    (Corectă-n literă şi crudă ),
    Ca cea mai sfânta înălţime ?

    Cât oare sunt dispus Iisuse
    Să rabd, să iert cu’adevarat
    Când pentru relele primite
    N’am fost şi nu sunt vinovat ?

    Cât pot răbda jugul ocarii
    Şi al necinstei (din credinţa)
    Cât pot purta ( fără de vină)
    Bajocură şi umilimță ?

    Cât pot ierta atunci când sufăr,
    Ori îndura ori milui ?
    Şi… pe vrajmașii cei mai aprigi
    Cât ostenesc să-i pot iubi ?

    Cât ai răbdat Tu în calvarul
    Şi chinul crucii ştiu prea bine,
    Dar (oare) ce şi cât Iisuse
    Pot îndura eu pentru Tine ?

    Ajută-mi Doamne-n tot şi-n toate
    Să fiu creştin cu’adevarat
    Nu cum vreau “eu”. Nu’n ce-mi convine
    Să fiu demonic înşelat.

  6. @Elena
    La multi ani!

  7. @ Elena

    Sa ne traiesti Elena, purtatoare de nume sfant! Ma ierti de intarziere…

    Sa mantuiasca Domnul sufletul tau bun, si Sfinta imparateasa Elena sa-ti fie ocrotitoare si mijlocitoare in fata Lui!

  8. “De când citiţi acest articol, 34 de copii au murit de foame pe pământ.”

    Doamne iarta-ne !

  9. Pingback: BIRUINTA CULTULUI MORTII SAU A INVIERII?/ Iubire, suferinta, pacat,… neiubire/ LA CE SUNT BUNI PREOTII, CEI ATAT DE HULITI?/ Slujbele de seara si acordarea la viata sfintilor (Recomandari duhovnicesti II) - Recomandari
  10. Tare frumos si plin de intelepciune este cuvintul Pr. Ioan Istrati! Exprima in cuvinte putine si cu claritate ceea ce altora le-ar lua carti sa descrie. Doamne, lumineaza-ne prin cuvintul slujitorilor Tai.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare