“MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…”. EROII UNEI LUMI DISPARUTE
- Hotnews: Mama Elisabeta Rizea
Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.
A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.
Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.
A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.
Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.
A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.
In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei.
“Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.
In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.
35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.
La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid“. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.
Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea si au inceput sa i se ia interviuri.
Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de staff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…
Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.
In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. “Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.
Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.
O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” – spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.
Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
Ginerele, cuscrul, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”
- Despre demnitate: Liga femeilor extraordinare
Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai “Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara. A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la “Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.
Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.
Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei. Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956. Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe “Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor. A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964). Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg – Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană. Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând. Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însă mărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?
Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven – Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă. Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață? Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…
Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. […].
Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutând-și aproapele. Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview. Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.
[…]
„Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia… Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Şi nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile şi pe toate dealurile. Când a născut pe fetiţa aia, i-a făcut copăiţă de coajă de brad şi au cusut-o, aşa, şi a dat-o cu răşină să nu curgă şi să-i facă baie. Până au făcut şi ei rost de o copaie. Şi noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam şi răbdau.“
(Elisabeta RIZEA)
***
Legaturi:
- PATIMIRILE GRUPULUI DE REZISTENTA DE LA NUCSOARA. Marturiile zguduitoare ale Elenei Arnautoiu (93 de ani)/ CAT VALOREAZA UN POPOR?
- PILDA DE REZISTENTA JERTFELNICA: ANA SIMION
- ULTIMII PARTIZANI – Memorialul demnitatii (I) (video si audio)
- Calai, victime, iertare, credinta, eroi, testamente… “NOI NE IUBIM NEAMUL ASA CUM UN COPIL ISI IUBESTE PARINTII”
- REFERINTE DESPRE UN FILM DUR SI REALIST PRIVIND REZISTENTA DIN MUNTI: “Portretul luptatorului la tinerete” (marturii de la si despre Ioan Gavrila Ogoranu)
- ”PARTIZANUL SE INTOARCE ACASA”: scurt documentar despre rezistenta din Tara Hategului
Statul Roman este DATOR SA FACA O LISTA A COMUNISTILOR TORTIONARI.
Noi, poporul roman, dorim sa stim cine au fost tortionarii. Cu nume si prenume si fotografie. Si ce rau a facut fiecare si in ce inchisoare.
Cum marturiseste si eroina urma alege.Uimeste longevitatea fostilor detinuti politici,dar si moartea dramatica a tortionarilor demonizati care isi termina existenta ,ca si in cazul Rizea,prin suicid.Cum poti sa-ti torni colegii la serviciu pentru o paine aparent mai buna,cand Elena Rizea suferea alaturi de oamenii persecutati in muntii reci si salbatici?Au fost si cazuri de haiduci turnati de popriul frate santajat cu cei dragi.Greu de judecat…
Declaraţia privind NECESITATEA PROCESULUI COMUNISMULUI prezentată în Senat de către Senatorul Ioan Moisin la 25 februarie 1997
Supun atenţiei o problemă de principiu. Este necesar astăzi un proces al comunismului? Până acum a fost evitat – fie în numele iertării creştine, fie în cel al reconcilierii. În acest timp, cei care ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru răul făcut sau susţinut de ei în regimul comunist n-au găsit timpul şi dispoziţia sufletească să o facă, dar extrem de mulţi au găsit timpul şi energia malefică pentru jefuirea şi mafiotizarea României. Acum, când tot poporul trebuie să plătească poliţa lipsei lor de scrupule, a venit vremea să lămurim şi această intolerabilă situaţie.
Vom porni de la vocea cea mai autorizată a lumii creştine. Papa Ioan Paul al II-lea, care în recentul mesaj pentru celebrarea la 1 ianuarie 1997 a Zilei Mondiale a Păcii aşeza următorul subtitlu:„Dăruieşti iertarea, primeşti pacea!” Dar în mesaj arăta fără echivoc că iertarea nu se dăruieşte
oricum şi adăuga alt subtitlu: „Adevărul şi dreptatea – premise ale iertării!”
Sfântul Părinte preciza că iertarea, deşi este un act de iubire, tocmai ca act de iubire îşi are experienţele intrinsece. Prima dintre ele este respectarea adevărului. După ce menţiona că toţi sunt chemaţi să trăiască adevărul, Papa avertiza – citez – „Acolo unde se seamănă minciuna şi falsitatea, înfloresc bănuiala şi dezbinarea!” Corupţia şi manipularea politică şi ideologică sunt,
de asemenea, esenţialmente contrare adevărului. Ele lovesc înseşi temeliile convieţuirii sociale şi ameninţă posibilitatea unor relaţii sociale paşnice.
Ne întrebăm acum: s-a arătat respect faţă de adevăr la noi în ultimii 7 ani?! Sub regimul comunist a fost întronată minciuna, de la minciuna că nu ar exista Dumnezeu până la aceea că se urmărea fericirea poporului şi nu a unei bande de sceleraţi care au uzurpat puterea. Pe baza minciunii a fost lucrată nedreptatea pe toate planurile posibile, fiind prezentată întotdeauna ca dreptate. Aşa s-a ajuns la distrugerea păcii sociale! Aparent era pace, deoarece tensiunile de tot felul nu puteau răbufni din pricina fricii inspirate de un aparat de represiune fără egal în istorie, prin ferocitate şi perversitate. Ele totuşi mocneau şi, când s-a ivit momentul potrivit, au izbucnit ca un vulcan.
Vreme de 45 de ani la noi nu a fost pace, ci război surd între popor şi regim, un război cu sute de mii de victime, chinuite sau ucise în tăcere, sub zâmbetul diabolic al unei propagande neruşinate.
Firesc era ca după căderea acestei cetăţi a întunericului şi răului să se treacă la construirea păcii sociale. şi ce constatăm azi? Suntem mai dezbinaţi ca oricând, încât aproape s-a ajuns ca toţi să lupte cu toţi! Nu există domeniu în care să nu fie conflicte. De ce? Pentru că nu s-a spus adevărul şi nu s-a făcut dreptate. Pentru a se acoperi vechi minciuni, de care depinde soarta multor adepţi ai fostului sistem, s-au adus altele noi. În felul acesta s-a tăiat posibilitatea de a se face dreptate cu adevărat tuturor celor care au fost şi mai sunt nedreptăţiţi. Să faci dreptate în prezenţa minciunii este ca şi cum ai vrea să dai o sentinţă dreaptă, bazându-te pe martori falşi. Trebuie să pornim construcţia păcii sociale de la afirmarea adevãrului despre ceea ce s-a petrecut şi se mai petrece.
Nu afirmarea adevărului ameninţă pacea socială, ci ascunderea sau măsluirea lui. Poporul român este destul de matur ca să judece corect, să discearnă şi să ierte, acolo unde adevărul se spune de vinovat cu părere de rău şi cu dorinţa de a repara răul făcut. Dar mulţi vinovaţi nu repară răul făcut ci îl măresc prin minciună, ameninţări, violenţă, rapacitate în lupta pentru capital etc. Ei, care zeci de ani au condamnat capitalismul, au devenit peste noapte capitalişti, la fel de lipsiţi de scrupule ca în anii când erau comunişti. Ascund adevărul şi îngroapă dreptatea, ca şi cum nu i-ar vedea poporul şi Dumnezeu.
Conducătorul Bisericii Creştine Universale arăta clar legătura dintre adevăr şi dreptate, ca premise ale iertării. Papa scria: „Iertarea, departe de a exclude căutarea adevãrului, o cere. Răul săvârşit trebuie recunoscut şi, pe cât posibil, reparat”. Fără recunoaşterea răului nu există reparaţie, deci nici dreptate. Papa afirma cu tărie: „Altă premisă esenţială a iertării şi a reconcilierii este dreptatea, care-şi are criteriul ultim în legea lui Dumnezeu. De aceea nu există nici-o contradicţie între iertare şi dreptate”. Într-adevăr, iertarea nici nu elimină şi nici nu scade exigenţa reparării, care e proprie dreptăţii.
Unde este astăzi nomenclatura comunistă, prima chemată dintre toţi comuniştii să-şi recunoască vinovăţia şi să repare dezastrul în care a fost împins poporul pentru a obţine iertarea?
Sub ochii noştri se formează o nouă clasă de afacerişti şi profitori, compusă din nomenclatura vechiului sistem comunist. Dacă în comunism eram dominaţi de frica aparatului de represiune al securităţii, în curând vom fi dominaţi de noii parveniţi care îşi însuşesc treptat şi pe tăcute, prin influenţa banului, puterea economică. În obţinerea acestei puteri, noua clasă de privilegiaţi se bazează în primul rând pe dezinformarea şi minciuna permanent întreţinute de ignoranţa, indiferenţa şi nepăsarea noastră.
Adoptând politica struţului, din comoditate, câţi dintre noi nu gândesc astfel? De ce să mă amestec eu?! Să lupte şi să facă alţii! Şi astfel ajung să facă alţii împotriva intereselor noastre. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră! Cine sunt de fapt campionii economiei de piaţă? Desigur, foşti activişti de partid, securişti şi unii directori – într-un cuvânt întreaga suprastructură comunistă. Ei, care s-au scăldat în abuzuri şi putere, se vor scălda în continuare, sub privirile noastre îngăduitoare, în bani nemunciţi! Ei, care susţin acum cu tărie că au fost marginalizaţi, ce au făcut atunci când un întreg popor era distrus moral, biologic şi material? Nimic altceva decât că au participat, activ şi cu entuziasm, la măreaţa operă de făurire a „omului nou”.
Şi, culmea neruşinării, propagandiştii de ieri ai materialismului ateu şi demolatorii de biserici vă învaţă astăzi cum să vă faceţi semnul crucii, uitând prea repede cum îl luau în derâdere şi-i persecutau pe cei care cu adevărat au crezut şi cred în Dumnezeu. Pentru aceşti slugoi şi cântăreţi de curte ai comunismului, ideile de dreptate, adevăr, credinţă şi patriotism sunt doar instrumentele diversiunii.
Dacă în continuare vom sta pasivi şi indiferenţi, dacă îi vom tolera pe aceşti impostori să gândească pentru noi, ce vom putea lăsa moştenire copiilor noştri? Doar sărăcie, nedreptate, minciună şi suferinţă, precum şi reproşurile lor îndreptăţite că nu ne-am putut ridica deasupra laşităţii noastre.
De la un proces al comunismului aşteptăm, mai ales, două lucruri:
– Reparaţiile materiale şi morale pentru cei ce au suferit să fie făcute de către cei vinovaţi, în mod direct. În aceasta includem şi jefuirea ţării făcută în ultimii 7 ani.
– Să fie condamnat comunismul ca doctrină criminală, pe de o parte, datorită crimei spirituale de luptă violentă împotriva credinţei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, datorită crimei de genocid faţă de poporul român.
Nu toţi comuniştii au avut aceeaşi vină, dar una fundamentală au avut-o toţi egal: ca să intre în partid au trebuit să accepte doctrina ateistă, înscrisă în programul comunist.. Că unii au făcut-o pentru 30 de arginţi, ca Iuda, sau au zis din teamă, ca Apostolul Petru: „Nu-l cunosc pe Omul acesta”, tot trădare s-a chemat. Numai că Sfântul Petru a plâns toată viaţa pentru această trădare, de i se făcuseră şănţuleţe pe obraji. Aşa a fost iertat! Comuniştii însă nu-şi cer iertare. De aceea este necesar procesul comunismului din România!
Ioan Moisin
Pentru a ajunge din nou in fruntea tarii acest asa zis rege este in stare sa faca orice compromis si manipulare dar cine cunoaste istoria lui va avea atata discernamant incat sa nu-l bage in seama cred ca Romania are nevoie de cineva mult mai patriot ,mai nationalist,cineva cu mai multa iubire de Dumnezeu si de aproapele care sa conduca aceasta tara.Foarte multi oameni sunt care tradeaza ,manipuleaza,fura in numele crucii si a Lui Dumnezeu lasand impresia ca asa trebuie sa se intample ca asa vrea Dumnezeu.Total fals,daca Dumnezeu este iubire nu cred ca ne vrea raul.
@ terezia:
Probabil nu stiti ce vorbiti. Ce compromisuri si manipulari face regele? Ca sa ajunga pe tron la 90 si… de ani?! Si daca el nu e patriot, atunci cine sunt patrioti: comunistii si (neo)securistii?
Cum puteţi să scrieţi despre Elisabeta Rizea şi în acelaşi timp să îndemnaţi populaţia să voteze psd???!!!
Există lucruri care nu se iartă!
@ V:
Unde am indemnat populatia sa voteze PSD??!! Aveti orbul gainii? Ce legatura are Elisabeta Rizea cu ce se intampla azi in tara si in lume? Si ce inseamna ca “nu se iarta”? Cine nu ne iarta si ce ni se va intampla daca nu votam (si nu votam deloc, apropo, dupa cum am si precizat) cum ne cere “ordinul” propagandei? 🙂