Ernest Bernea si CRIZA LUMII MODERNE – carte de la Predania: “Suntem in fata celei mai mari crize din cate a cunoscut umanitatea”

3-08-2011 8 minute Sublinieri

Cuvant inainte – Daniel Mazilu

O CARTE INTERZISĂ PUBLICULUI, DAR CITITĂ CU MARE ATENŢIE DE SECURITATE

Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, întrun chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.” Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,„a avut puterea să reziste. Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist – un autentic ev întunecat – a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist. Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 Octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.” Locotenent colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,„Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.” Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor al societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant ) din cadrele sale. (…)

O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR

De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nici o legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu  nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici.

Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei. (…)

***

Ernest Bernea – Criza contemporana, criza a omului

(…) În desfăşurarea ciclică a istoriei, putem afirma că sântem în faţa celei mai mari crize din câte a cunoscut umanitatea. Începuturile ei pe plan spiritual sânt în impresionismul.  Francez (ca stil de cultură), fenomen care a închis epoca începută cu Renaşterea şi a deschis căile frământate ale unei alte lumi, departe încă de a-şi găsi formula de viaţă şi instituţiile  corespunzătoare.

Unii din factorii de răspundere cred că nu sânt bine repartizate materiile prime, alţii că nu au pieţe de desfacere, iar alţii cred că belşugul şi confortul nu corespund între clasele sociale şi, toţi laolaltă, cred că soluţia trebuie găsită în ordinea economică şi socială. Lucrurile au fost privite numai exterior şi material. Criza economică şi social-politică, pe care nu le neagă nimeni, nu sânt decît manifestările adevăraţilor ei termeni, vor face ca umanitatea să-şi consume răul încă multă vreme, până va putea să ajungă în pragul altei epoci, mai bune.

Marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă parte decât în crizele economice şi politice, acolo de unde pornesc isvoarele răului şi de unde poate veni şi binele: în natura intimă a omului, în orizontul său, în spiritul care îl guvernează şi îl face să fie ceea ce este. Căderea omului contemporan este răul principal, răul de care suferim cu toţii şi care se manifestă în toate domeniile de activitate umană, de la religie trecând prin filosofie, ştiinţă şi artă până la educaţie, de la economie până la politică şi întreaga condiţie istorică şi spirituală a omului.

Cine şi-ar fi  închipuit cu două secole în urmă, atunci când atât de luminos şi naiv se plămădea acest desnodământ tragic, că omul va ajunge în starea de negaţie a propriei sale naturi şi că lumea sa de valori va fi răsturnată, stare pe care atât de nedumeriţi şi chinuitor o experimentăm cu toţii azi? Epoca modernă, mai ales după Revoluţia Franceză, s’a mândrit cu cuceririle sale – şi multe dintre ele au fost o înaltă manifestare a geniului uman – dar aceste cuceriri, oricând s’au produs, au marcat şi o trădare a naturii omului şi destinului său spiritual, în aşa fel încât azi vedem întorcându-se asupra noastră ca o pedeapsă grea, tot ceea ce s’a socotit cale a mântuirii. Gândul curat, care luminează interior fiinţa umană şi care îl arată superior animalului, s’a stins, înlocuit de senzaţii tari, care l-au coborât sub nivelul acestei fiinţe cu adevărat naturale. Gândul, dacă a mai dăinuit sub fruntea tulburată a omului cetăţii moderne, a devenit instrument diabolic (scopul scuză mijloacele), flacăre mistuitoare a aspiraţiilor şi demnităţii umane.

Principiile cetăţii moderne, activităţile şi întreaga sa rânduială converg către un rezultat sigur: desfigurarea omului. Cultura s’a transformat în propagandă şi distracţie, binele în succes material, frumuseţea în rafinament pervers. Economia şi politica, mult preţuite pentru eliberarea omului, nu au făcut decât să-l supună unor condiţii tot mai grele. Ştiinţa şi morala industrială, care i-a stat la temelie, mult lăudate pentru progresul ce-l promiteau, au închis omului căile către o viaţă proprie naturii sale, către o viaţă de creaţie şi echilibru. Care să mai fie alte înţelesuri ce ar putea fi date activităţilor fundamentale şi valorilor omului, în afară de acestea ale cetăţii dominate de economia şi politica ei, fatum (destin) modern care chinuie azi întreaga umanitate?

Lumea de azi, ca şi în trecut, când a mai străbătut perioade de criză, a uitat ce înseamnă om şi umanitate, a uitat cât îi este dat să fie şi cum să fie, pentru a răspunde tuturor schimbărilor timpului şi a rămîne mai departe om cu firea întreagă, a uitat unde este prinsă existenţa sa şi încotro trebuie să meargă pentru a-şi împlini un destin pe cât de imperios, pe atât de greu. Omul modern, al cărui exemplar desorientat şi chinuit îl trăim noi azi, a năzuit dincolo de natura şi puterile sale, a mers pe căi improprii şi amăgitoare, ceea ce nu a întârziat să-şi arate roadele. Criza contemporană este consecinţa logică şi istorică a orientării omului modern, a spiritului demiurgic ce l-a dominat, a absolutismului său şi a falselor divinităţi ce şi le-a creat: proprietatea şi capitalul, statul-zeu, pan-sexualismul etc. (…)


Mersul plural si divergent al istoriei

Evenimentele se pot desfăşura în mai multe direcţii. Istoria, în realitatea concretă a faptelor sale, nu cunoaşte un strict determinism. (…) Determinismul strict, aşa cum l-au conceput istoricii şi sociologii veacului trecut, nu mai are trecere, după cum se ştie, nici în ştiinţele fizice, cu atât mai puţin în cele umaniste. Realitatea istorică este mult mai complexă şi mult mai ascunsă decât pare. Judecăm şi acţionăm asupra acestei realităţi, pe datele ce ni le pune la îndemână o instrumentaţie abstractă, ceea ce în mare măsură presupune o îndepărtare de realitate. Sânt aici lucruri şi evenimente aparte bine definite, care manifestă însă o intimă legătură şi o perfectă unitate. Altele, care se întrepătrund, se petrec intim şi totuşi nu se confundă unul cu celălalt, păstrând caractere proprii individuale. Desfăşurarea unor fenomene care se prezintă în acest chip nu poate fi cuprinsă într’o formulă simplă, liniară, ci mult mai sigur, într’o definiţie cuprinzătoare, largă şi armonioasă.

Istoria privită integral nu este ceva lent, desfăşurare determinată de la cauză la efect, într’o singură direcţie, cu un destin pecetluit şi nici petrecere întâmplătoare de fenomene desordonate, anarhice şi fără sens. Plecând de la constituţia complexă, atât de umbrită a fenomenelor istorice, vedem că desfăşurarea lor are un caracter ritmic şi bogat prin care este posibilă o sinteză între ceea ce este unitar şi multiplu, continuu şi discontinuu, către o armonie finală, care păstrează deplin lumea noastră în ceea ce are ea mai caracteristic, mai individual, prin ceea ce are mai adânc şi permanent. (…)

În concluzie, pentru a înţelege realitatea istorică trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult cu putinţă de schemele şi formulele abstracte, atât de proprii şi comode intelectului nostru şi atât de apreciate în ultimul veac de o cultură cantitativă şi deterministă, pentru a ne apropia pe alte căi de acel real bogat şi adânc care este istoria omenirii şi a-l cunoaşte în intimitatea sa deplină, în dinamismul, direcţia şi ritmul său ascuns. A-i înţelege structura şi aprecia calitatea, a-i determina formele şi funcţiunile caracteristice, reprezentările active, este o operă de largă deschidere a spiritului nostru. (…)

Nu întotdeauna cei mulţi au dreptate. Omenirea întreagă, dacă ar merge într’o singură direcţie, şi încă nu este o dovadă că merge bine. Nu numai individual, dar şi colectivităţile pot rătăci. „Într-acolo merge lumea” poate marca un fapt istoric, unul politic, dar nu întotdeauna şi unul de împlinire a unui ideal social, etic sau religios. De aceea, istoria cunoaşte epoci de decadenţă. Într-acolo merge lumea” nu poate fi pentru noi un îndreptar către cucerirea binelui. Între desfăşurarea evenimentelor istorice şi căile binelui pot fi numai coincidenţe întâmplătoare. În orice caz, sensul şi valoarea faptelor noastre nu poate fi găsit în sensul general şi valorile determinate de direcţia evenimentelor exterioare ale societăţii.

A le afla înseamnă tocmai a depăşi acest domeniu. În marea întinsă de fapte şi evenimente, omul este obligat să deosebească caracterul şi rostul tuturor lucrurilor, acordând fiecăruia numai atât cât este scris în natura sa. Omul trebuie să ştie să aleagă esenţialul de întâmplător, binele de rău. Nu poţi face istorie în sens creator, fără metafizică şi religie, după cum nu poţi să faci politică de ordonare şi creaţie, fără a trece din temporal în spiritual, unde nu se mai pot găsi temeiurile unei noi aşezări, cu forme superioare şi un caracter statornic (nu definitiv, pentru că în veac nu e nimic definitiv). O aşezare de durată a istoriei nu ţine de succesul politic şi angajarea masselor într’o direcţie, ci de exprimarea în aşezăminte şi rânduieli sociale a fondului uman profund şi a aspiraţiilor lui istorice.

Atunci când nu se ţine seama de aceste lucruri, oamenii sânt în derută şi istoria în criză. Omul este activ în istorie, dar nu întotdeauna prin ce are mai profund, mai aproape de Dumnezeu – atunci ar fi numai soluţionări fericite -, ci şi prin ceea ce are căzut, întunecat. În istorie învinge nu numai adevărul şi binele; învinge şi răul, mai ales răul, prin puterea cu care este înfipt în natura omului. Răul nu are puterea raţiunii şi nici aceea a luminii ce călăuzeşte marile aspiraţii, dar are puterea slăbiciunii, aceea a înclinaţiilor omeneşti, a efectului uşor şi imediat a ceea ce îndeamnă massele către o direcţie cerută de panta pe care omenirea s’a angajat. În istorie o poziţie şi o direcţie sânt active nu numai în raport cu adevărul, cu creaţia fascinată de împlinirea binelui, ci şi în raport cu succesul, cu imediatul, cu datele empirice şi exterioare ale vieţii istorice, date care pot mai uşor satisface apetitul omului ce se manifestă prin natura sa infirmă. (…)

O singură dată i s’a oferit omului o formă de viaţă pe calea căreia conflictul istoric ce consumă lumea fără oprire, a putut să obţină o reparaţie – nu în formă ideală, ci într’o formă încorporată istoric. E vorba despre Creştinism, care este religia dragostei şi a carităţii. O singură dată a fost posibilă încercuirea şi diminuarea fondului subuman, ameliorarea condiţiei morale şi spirituale, individual şi colectiv. Dacă formele istorice Creştine, adică instituţiile, care nu sânt decât obiectivări sociale ale religiei, au putut decade în activitatea lor, cedând în faţa contradicţiilor şi ordinei efemere temporare, Creştinismul, ca învăţătură, nu este nici azi mai puţin pur şi revelator, iar în realitatea istorică a adus cea mai avansată contribuţie la reabilitarea omului. Creştinismul vrea întâi transformarea omului, înălţarea lui, ca fiind factorul prim al realităţii istorice, cel mai important în determinarea evenimentelor, şi apoi vrea întocmirea unor forme sociale care să corespundă nevoilor omului la o treaptă superioară, aceea a omului evanghelic renăscut.

Concepţia şi atitudinea Creştină nu ignoră lumea, aşa cum au crezut unii filosofi cu două veacuri în urmă şi după ei mulţi intelectuali. Ea poate fi împotriva lumii, „aşa cum este,” adică a fondului subteran din om atât de activ în istorie, dar nu este împotriva existenţei ei reale, cu sens afirmativ, creator, perfectibil; e împotriva lumii acesteia, atât întrucât are în ea negaţia luciferică, dar e pentru ea întrucât poate fi inspirată divin şi transfigurată în spirit. Omul nu se salvează pe sine izolat, ignorând lumea, deoarece îşi aparţin reciproc şi de aceea el este responsabil ca în faţa uneia din dimensiunile sale.

Lumea este în criză pentru că omul este în criză; lumea este direct legată de destinul uman şi omul nu o poate trăda.(…)

Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Predania

Legaturi:


Categorii

anunturi, Criza mondiala, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Ernest Bernea si CRIZA LUMII MODERNE – carte de la Predania: “Suntem in fata celei mai mari crize din cate a cunoscut umanitatea”

  1. Multumesc, Utzu!
    Doamne-ajuta!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare