FACEBOOK decide pentru dumneavoastra!/ Copiii intre CONEXIUNEA DIGITALA si CONECTAREA AFECTIVA/ LUMINA emisa de TELEFONUL MOBIL – afecteaza somnul si vederea

• Adevarul/Cezar Paul Badescu: Cum ne trage în piept Facebook

Credeţi că sunteţi stapâni pe propria persoană în lumea creată de Mark Zuckerberg? Că fiecare decide ce face şi cum e? Vă înşelaţi! Uneori, Facebook sau ceilalţidecid pentru dumneavoastră.

Dintr-un joc studenţesc inventat de un puşti inteligent, Facebook a devenit un spaţiu virtual serios, frecventat de cei mai puternici oameni ai planetei, de politicieni, de instituţii de stat, de artişti, de cercetători etc. Facebook nu mai e de mult o simplă joacă şi s-a transformat într-un adevărat fenomen contemporan. Prin urmare, nu e deloc inoportună atenţia pe care i-o acordăm.

Reprezentantul fiecăruia în acest spaţiu e propriul profil, pe care utilizatorii şi-l construiesc cum vor. Apoi, oamenii îşi aleg ce prieteni vor, îşi exprimă preferinţele şi îşi asezonează wall-ul cu ce floricele au chef. Ideea e că fiecare se defineşte după pofta inimii şi nu contează dacă imaginea pe care şi-o compune pe Facebook are sau nu legătură cu persoana reală. Totul ţine de alegerea fiecărui individ.

În fine. aşa ar trebui să fie. În realitate, nu eşti tu singurul la butoane. Există destule cazuri în care alţi utilizatori aleg pentru tine, ca să nu mai vorbim de situaţia în care însuşi Facebookul acţionează în numele tău. Şi nu mă refer la lucrurile care pot fi setate (şi pe care mulţi nu şi le setează din comoditate sau din necunoaştere) şi nici la datele personale pe care se zice că Facebook le distribuie unor terţi. Vorbim de lucruri mult mai simple şi palpabile – dar care îţi afectează şi ele imaginea personală.

De exemplu, oricine te poate băga într-un grup fără să te întrebe. Şi aşa, mai ales în perioade electorale, te poţi trezi în grupuri ce susţin un politician sau altul. De asemenea, poţi fi transformat într-un fan al unei pagini, fără ca tu să ai habar. Schema e simplă: unul dintre prieteni poate să-şi schimbe numele şi apoi să-şi transforme contul în pagină de like-uri, convertindu-şi toţi prietenii în fani. Prin urmare, tu erai prieten cu Ion Popescu, iar acesta, pe şest, îşi schimbă numele în „Susţin politicianul X sau partidul Y sau produsul Z“, pentru ca apoi să-şi transforme contul în pagină cu like-uri. Dacă nu-ţi verifici periodic grupurile din care faci parte sau paginile pe care le apreciezi, te poţi trezi că susţii tot felul de grozăvii. (Pe de altă parte, mişcarea este incorectă şi dacă Ion Popescu nu face altceva decât să-şi transforme contul în pagină – una e să-l ai printre prieteni şi alta e să fii fanul lui.)

La toate acestea se adaugă cazul în care însuşi Facebook te poate desprieteni de cineva cu de la sine putere. Nu ştiu care e explicaţia, s-ar putea să fie o eroare, dar m-am lovit de astfel de cazuri şi nu sunt eu singurul. Trebuşoara asta poate părea nevinovată, dar în realitate riscă să-ţi altereze relaţiile cu persoane pe care le cunoşti. Desigur, dacă observi că nu mai eşti prieten cu un cunoscut şi nu există motive pentru ruperea relaţiei, poţi discuta cu respectivul şi astfel eroarea se poate remedia. Dar dacă omul ţi-a dat unfriend el însuşi? Nu pare că te milogeşti de el sau că-i ceri socoteală?

Mi se poate spune că nu ar trebui să am vreo pretenţie, din moment ce Facebookul e gratuit. Nu plătesc pentru acest serviciu, prin urmare nu pot reclama că mi se dă în schimb un produs necorespunzător. În fond, e moşia lui Zuckerberg şi poate face ce vrea pe ea.

Nu e deloc aşa. Nu plătesc eu niciun ban, dar îi aduc destui lui Zuckerberg. Cu toţii îi aducem – bani făcuţi din munca noastră pe plantaţia lui. Din conţinutul pe care-l punem acolo şi din faptul că ne expunem la publicitate. Prin urmare, suntem îndreptăţiţi să avem pretenţii. În plus, dacă e vorba de imaginea noastră, aici pretenţiile sunt cu atât mai justificate.

• Contributors/ Oana Moraru: Copilul din capul calculatorului

Știu o fetiță de 10 luni care își glisează degetul pe masă, într-un gest hotărât de tip swipe ori de câte ori nu-i place mâncarea. În mintea ei, piureul de morcovi trebuie să dispară întocmai ca imaginile de pe tableta pe care s-a obișnuit să se joace de vreo lună. Deocamdată, manifestarea obiectelor în câmpul ei vizual este o chestiune dictată din vârful arătătorului. Pentru copilul ăsta, lumea a început să capete sens într-un fel aparte, iar provocarea imediat următoare nu vor fi doar primii pași, dar și clarificarea pe care mintea ei trebuie să și-o facă între mai multe lumi posibile și concurente: pe de-o parte, un virtual deja confecționat, pe de alta, realitatea imediată în relație cu imaginația proprie, fabulatorie, specifică vârstei. Sau, de ce nu, o distincție între o lume electronică, una a obiectelor palpabile și alta a emoțiilor și relației cu cei din jur.

Vorbesc cu o mulțime de mame care își aduc copiii pe sus la grădiniță, cu mult înainte ca aceștia să se fi dezmeticit cu adevărat: îmbrăcatul, mâncatul și pieptănatul se petrec toate în fața televizorului, deschis de la prima oră ca să inhibe orice protest sau joc de putere. Cunoscutele hachițe la alegerea hainelor sau legatul șireturilor, plânsul de despărțire sau fixațiile de ultim moment pentru o jucărie sau alta dispar ca prin minune în fața ecranului. M-am întrebat chiar, dacă nu cumva mulți dintre noi – părinții tracasați ai zilelor noastre – n-am prefera ca această stare de hipnoză să continue până în pragul maturizării. S-ar arde astfel câteva etape dificile, am trece în modul fast forward peste mofturi, crize, pretenții, explicații sau negocieri obositoare.

În toate cazurile de mai sus este vorba despre conectarea la o realitate fascinantă în care cel mic devine involuntar, captiv. Stimularea simultană a mai multor simțuri, cel puțin până la 7-8 ani este o ”arestare” a copilului într-o zonă a feed-backului imediat și a satisfacției rapide. Un input supraîncărcat de imagini ușor digerabile, asociate cu mișcare, culoare, cuvinte, onomatopee, muzică, efecte supranaturale și umor – servit sistematic în perioada educației timpurii – va contribui probabil la formarea unui mod de operare a minții, a unui nivel de reactivitate și sensibilitate la stimuli pe care puțini dintre adulții de astăzi sunt pregătiți să-l înțeleagă, în toate implicațiile lui.

Cel mai greu par să înțeleagă asta educatorii lor. Puțini recunosc că sosesc astăzi în grădinițe copii cu o ”altfel” de minte – sau cu un alt tip de apetență față de ”hrana intelectuală” planificată în programele noastre școlare. În băncile școlilor se așază astăzi copii în capul cărora au rulat milioane de clipuri publicitare, s-au instalat inconștient mii de jingle-uri comerciale, s-au perindat zeci de simboluri, semne și animații, s-au manifestat sute de aplicații electronice, au rulat nenumărate play-list-uri de melodii obsedante, cu versuri și ritmuri primitive, în sensul insinuării lor involuntare în memorie. Ei sunt copiii ai căror părinți apasă mai tot timpul pe buton ca să se întâmple ceva, învârt câte o cheie ca să ajungă departe, mânuiesc telecomenzi magice ca să deschidă uși sau porți virtuale către lumi fascinante, zgomotoase, trepidante. Și nu în ultimul rând, ei sunt copiii jucăriilor suprefinisate, explicite și multifuncționale.

Noi, pe de altă parte, suntem generația care am urmărit jocul de andrele ale mamei, ochiurile de bumbac trecând simetric de pe un vârf pe altul al croșetei; suntem generația care am admirat în tăcere o menghină sau învârtirea unui șurub, generația care a simțit mirosul de lemn sub rindeaua bunicului, roua pe tălpi sau mirosul buruienilor smulse proaspăt din vie. Suntem generația care a făcut dintr-un singur băț zeci de jucării cu întrebuințări imaginare.

Ca profesori sau părinți, suntem generația lucrurilor făcute sistematic și algoritmic. A operațiilor care decurg liniar una din alta, a efectelor și a consecințelor previzibile. Noi venim din lumea în care existau reguli prestabilite și șansa anticipației destinelor noastre. Când nu reușim să fim metodici, așa cum am fost programați, devenim nevrotici și neliniștiți. Când nu reușim să controlăm resursele noastre existențiale, sfârșim jonglând impulsiv cu toate lucrurile imposibil de premeditat ale prezentului în continuă și buimăcitoare transformare. Cineva îmi spunea că ne alintăm excesiv copiii pentru că venim dintr-o copilărie plină de frustrări. Dimpotrivă, cred. Pentru adulții de astăzi, prezentul e cel cu adevărat frustrant – noi nu am fost pregătiți pentru o lume în permanentă schimbare, nu avem talentul reinventării sau al gestionării ingenioase a crizelor. De aceea, ca o compensare a anxietății noastre zilnice, ne hrănim întru amorțire copiii cu stimuli supradimensionați și ne amăgim că îi mulțumim. Le confundăm această falsă mulțumire cu echilibrul după care noi înșine tânjim.

Tehnologia pare să fi intervenit între noi și copiii noștri. Aceasta a funcționat clar ca un fel de pedală de accelerație. În viteza mecanismelor din ce în ce mai sofisticate, noi de-abia am ținut pasul și nici timpul necesar n-am avut să observăm cum se modifică percepțiile celor mai tineri veniți în lume. Am fost suficient de metodici să inventăm sindromul deficitului de atenție, al hiperactivității, am descoperit denumiri interesante pentru tot felul de afecțiuni legate de învățarea citit-scrisului. Acesta era modul nostru de operare, sistemul nostru de adaptare comportamentală și relațională cu lumea de atunci. Astăzi încă ne încăpățânăm să punem ordine în sertare cu un conținut din ce în ce mai greu de etichetat.

[…]

Acum doi ani jucam ”roll over” pe saltele cu cei de clasa I cu o frenezie greu de imaginat. Se bucurau să-și imagineze că sunt zece într-un pat, de unde fiecare cade pe rând când ceilalți se rostogolesc, pe versurile popularului cântec. Astăzi i-am propus același joc actualei generații de clasa I. Mi-au răspuns plictisiți că îl știu deja – l-au văzut într-un clip animat pe youtube. Am trecut greu peste șocul dezolantei descoperiri: acestor copii le place încă jocul respectiv, numai că experiența practică propriu-zisă a fost deja înlocuită de satisfacția anticipării virtuale. Ca profesor, nu am cum să înot contra curentului. Trebuie să mă adaptez. Ar fi o prostie să mă încăpățânez și să-i fac să participe la ceva deja consumat.

Nu-i de mirare că școlile sunt astăzi în permanentă criză. Cu atât mai mult cele ca ale noastre, dirijate de obstinația funcționărească și disciplinată a adulților înțepeniți în trecut. Învățământul ultracentralizat, școlile-sincron, școlile-clonă în toate localitățile țării și metoda predării după principiul ”one size fits all” sunt cele care au pus cea mai mare distanță între programele educaționale și nevoile copiilor de astăzi. Nu cred că există soluția unei reformări revoluționare. Există însă numeroși pași de făcut pentru scurtarea punților între modelele impuse de voința noastră și nevoile copiilor acuali. Școala românească funcționează încă pe modulul conținuturilor adaptate uniform unei vârste și, implicit, al ”ajustării” copiilor la etaloanele care au funcționat pentru noi la un moment dat. N-am reușit să ne reformăm nu doar pentru că suntem condiționați de interese politice și slabă finanțare. Cred că problema e cu mult mai adâncă: cei care au încercat reforme au uitat mai mereu mereu cui se adresează. I-au preocupat pe toți construcția teoretică, armonia pârghiilor în sistem, procedurile și corectitudinea formulărilor în documente. Au lăsat însă pe dinafară o variabilă mereu în schimbare: mintea copilului și ritmul trepidant al stimulilor care acționează deja asupra ei. Chiar și mânia vocilor care se ridică împotriva celor care acuză școala de astăzi este un simptom al acestei neputințe. Într-un fel – buni sau răi – toți profesorii de astăzi, aflați la catedră, se străduiesc, muncesc, dau ce au mai bun. Totul într-o permanentă desincronizare cu apetitul adevărat al copiilor din clase. Avem o groază de adulți serioși, regulamentari, solemni și procedurali în fața unor generații care funcționează pe modulul ”wow”. Niște copii pentru care virtualul și realitatea au țesut probabil transformări neurologice de care încă nu suntem conștienți. Copii bombardați cu mii de răspunsuri cu mult înainte de a încerca să-și pună vreo întrebare.

Cu toate astea, cred că și de stadiul lamentării trebuie deja să trecem. Da, lucrurile acestea se întâmplă și sunt dincolo de controlul nostru disciplinat. Copiii noștri vor fi din ce în ce mai invadați de mediul online, cu o viteză și dibăcie pe care nu le vom ajunge niciodată din urmă. Vor fi în egală măsură incredibil de ajutați să-și reveleze singuri adevăruri, să integreze concepte complexe, să inoveze, să cerceteze, să-și satisfacă pasiuni și curiozități. Rolul profesorului și al părintelul va trebui să se redefinească.

La cei care încă n-au găsit încă ecuația care să echilibreze prezența tehnologiei în viața de zi cu zi, observ o din ce în ce mai încordată punere sub lupă a ”tineretului” disfuncțional de astăzi, cel dependent de jocurile video, adică. Și, în paralel, o evitare sistematică a adevărului despre noi: asaltați de transformări încredibile, de ritmuri pentru care n-am fost construiți, de informații greu de selectat și presiuni permanente de reevaluare și reinvetare, s-ar putea să fi depus de mult armele. S-ar putea să nu mai avem suficiente resurse de energie, bucurie de joc și conectare emoțională ca să compensăm nevoile celor care evadează în online. Ce rămâne de făcut?

Singurul lucru care pare încă plauzibil ar fi o încercare de evoluție a generației deja adulte. O ardere de etape și așezare în actualitate, un nou tip de maturizare care să ia în calcul concurența noastră cu un tip de conectivitate extrem de puternică. În mintea copilului meu este un calculator care ocupă un centru afectiv pe care l-am lăsat probabil sub asediu și am uitat să îl revendic. Ar fi de bun simț să constat ca nu ne rămâne decât să devenim niște părinți/profesori la fel de spectaculoși și interesanți ca desenul animat din fața bolului cu cereale. Ca să înlocuim conectarea electronică, pare că ne-ar trebui un truc extraordinar, o strategie care să surprindă și să anihileze, care să-l smulgă pe copil din lumea în care s-a refugiat involuntar sau a fost împins din comoditate. Ar trebui – la clasă – de pildă, să fiu un fel de magician care scoate din mânecă tot felul de dispozitive care să forțeze învățarea sau s-o faciliteze prin amuzament și consum de senzații tari. Or, asta este imposibil și ar duce către același tip de dependență.

Cred că lucrurile sunt cu mult mai simple. Nu am să le pun într-un răspuns cu pretenția unei sentințe. Am să spun totuși o altă poveste: am făcut la clasă un experiment banal: am dictat doua texte banale unui grup de copii (10-11 ani). L-am dictat pe primul foarte clar, cu repetări si intonație. Nu m-am uitat însă la copii deloc pe parcurs: am ținut nasul în carte, m-am făcut că ordonez caiete pe catedră, m-am uitat lung pe geam. Am dictat și al doilea text, la fel de clar. De data asta, m-am uitat mereu la copii si mintea mea a fost mereu concentrată pe ce fac ei. Prima oară, au greșit aproape toti (greșeli elementare, de punctuație, ortograme, omisiuni de cuvinte.) La a doua dictare, 8 din 10 copii au scris perfect.

Diferența asta de reacție a copiilor imi este foarte familiară: cand nu ești cu totul în clasă, oricat de stăpan ai fi pe materia ta, rezultatele celor care învață sunt cu mult sub potențialul lor. Nu cred că exista copii leneși. Toate lucrurile de care ne plângem în clasă, sau acasă, ca părinți: neatenția, lipsa de motivație, ritmul lent sau mințile așa-zis “greoaie” s-ar putea să fie și răspunsul lor la incapacitatea noastră de a ne conecta sufletește la ei. Cel puțin la început, în primii ani de formare. Deși generații abile și intuitive ale supertehnologiilor, copiii aceștia par să aibă o direct proporțională fragilitate emoțională și nevoie de validare sufletească. Au nevoie să fii în clasă PENTRU ei, și nu doar CU ei. Au antene speciale pentru detectarea adulților neautentici și neangajați, pe care, cel mai adesea, îi răsplătesc cu indiferență sau agresivitate. În același timp, câți profesori au rămas doar funcționari, câți vorbesc cu o voce metalică sau își privesc copiii intâmplător, pe sub sprâncene, întocmai ca o vânzatoare la vreun ghișeu cu geam minuscul? Câți părinți au rămas în zona controlului prin condiționări și câți își pun încă speranțele propriilor eșecuri într-un profesor mai ”dur” și mai ”autoritar” care să forțeze în copil comportamentele dorite?

Cred că acestea sunt unele dintre cele mai puternice forme de abuz față de copii: indiferența, lipsa de contact vizual și înexpresivitatea emoțională. Mintea lor este mereu în schimbare. Dezvoltarea pozitivă nu este o chestiune de abilitate, ci una de motivație. La copii, motivațiile sunt inspirate in prima fază doar de calitatea sufletească a adultului care “dictează”. Cât despre calculatorul din capul lui, cel puțin acesta e onest și constant: va pune acolo mereu stimuli interesanți, în concurență cu decența și echilibrul emoțional al adulților care trebuie să devenim. Din fericire sau din păcate, odată cu creșterea copiilor noștri are loc și maturizarea noastră. Ambele procese nu au linie de sosire. Deci nici limite. Sunt simultane și se influențează reciproc. Fiecare copil dependent de jocul pe calculator are sigur un echivalent în lumea adulților, cel puțin la fel de deconectat de realitate pe cât e el de absorbit de mediul virtual. […]/ integral pe contributors.ro

• Mediafax: Lumina albastră emisă de telefonul mobil afectează vederea şi somnul

Lumina albastră emisă de telefonul mobil afectează vederea şi somnul, ceea ce poate duce inclusiv la probleme de sănătate mentală, potrivit mai multor studii.

Lumina de culoare albastră face parte din spectrul luminii emise de Soare, ceea ce înseamnă că oamenii sunt expuşi ei în fiecare zi. Totuşi, expunerea pe timpul nopţii la lumină albastră, care este emisă la niveluri mari de telefoanele inteligente, tablete, laptopuri şi alte dispozitive cu ecrane bazate pe tehnologia LED, poate duce la deteriorarea vederii, informează businessinsider.com.

De asemenea, expunerea la acest tip de lumină duce la încetarea producţiei de melatonină, un hormon care reglează trecerea organismului din starea de veghe în cea de somn. Când nivelul de melatonină şi ciclul somnului sunt dereglate, creşte riscul de a dezvolta o serie de maladii, de la depresie la cancer.

Ecranele dispozitivelor folosesc lumina albastră pentru că este foarte puternică şi permite folosirea aparatelor şi în condiţii de lumină solară puternică, pentru a putea citi afişajul. Oamenii au început să fie expuşi unor niveluri ridicate de astfel de lumină doar în ultimii 10-20 de ani, iar acum au început să se vadă şi consecinţele.

Daunele pe care lumina albastră le poate aduce ochilor sunt semnificative şi surprinzătoare. Expunerea directă la această radiaţie poate afecta retina. Organizaţia American Macular Degeneration Foundation, care se ocupă de problemele privind degenerarea maculară, o afecţiune oftalmologică, avertizează că lumina albastră poate fi o cauză a acestei boli, care duce la pierderea capacităţii de a vedea clar obiectele aflate în zona centrală a câmpului vizual.

Businessinsider.com precizează însă că cele mai multe studii au arătat că acest efect negativ apare atunci când sursa de lumină albastră este ţinută foarte aproape de ochi, ceea ce nu se întâmplă în mod obişnuit în utilizarea dispozitivelor electronice.

Unii experţi spun că ar putea exista o legătură între cataractă şi lumina albastră, dar este nevoie de mai multe cercetări pe acest subiect. Un oftalmolog american a declarat că a avut mai multe cazuri de pacienţi în jurul vârstei de 35 de ani cu o vedere înceţoşată, asemănătoare celei a bătrânilor de peste 70 de ani care suferă de cataractă. O singură astfel de raportare nu poate fi considerată însă o dovadă clară privind legătura dintre dispozitivele mobile şi cataractă, dar specialiştii cercetează ipoteza.

Expunerea la lumină albastră afectează somnul de noapte, influenţând negativ producerea de melatonină, hormonul care reglează somnul. Dimineaţa, expunerea la această lumină nu este o problemă, dar creierul ar trebui să producă melatonină când ne pregătim să dormim, iar lumina albastră afectează procesul. Probleme cu somnul sunt considerate factori importanţi în instalarea unor maladii, de la obezitate la probleme cognitive.

[…]/ integral pe mediafax.ro