DESPINA DOAMNA, sotia Sfantului Neagoe Basarab, O VIATA CU MULTE LACRIMI/ Cui ii e frica de Fericitul Augustin?/ BISERICA, SINGURA NADEJDE PENTRU VLAHI/ Crucea lui Karagounis

• Ziarul Lumina:

[Dragos Marsanu] Fericitul Augustin în Răsărit, din vremea sa până la primirea în Sinaxar : Cine îl cunoaşte pe Augustin?

Deşi a fost o figură exemplară a creştinismului primului mileniu, Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V), se bucură astăzi numai de o primire cu jumătate de gură între sfinţii Bisericii Ortodoxe. Nu puţini dintre creştinii ortodocşi de astăzi sunt contrariaţi de apelativul de “Fericit” asociat numelui acestui Părinte al Bisericii. Nu este Augustin chiar un sfânt? În ciuda importanţei generale a operei sale pentru gândirea occidentală, sau poate tocmai pentru aceea, Augustin este astăzi, pentru unii ortodocşi, un străin sau chiar un intrus.

Pentru teologi chiar, Augustin este o piatră de încercare. Deşi nu le este de-a dreptul necunoscut, aceştia intră rar în dialog cu teologia lui sau preferă să o treacă cu vederea. De pildă, în faimosul său studiu intitulat Treimea, structura supremei iubiri, propunând definirea iubirii ca act divin fiinţial lui Dumnezeu şi ca relaţie în Dumnezeu-Treime, părintele Dumitru Stăniloae se afla, în mod evident, în posteritatea celebrei analogii augustiniene despre iubire (“Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea”, De Trinitate VIII, 10, 14). Îndatorat teologiei lui Pavel Florensky, pe care îl şi citează, marele teolog român preferă să nu facă nici o referire la Augustin, nici măcar pentru a-şi manifesta rezerva – aşa cum s-ar fi cerut în acest caz – faţă de riscul pe care îl presupunea învăţătura sa (care ar putea sugera că Sfântul Duh nu este o Persoană aflată în relaţie, ci relaţia însăşi).

Această trecere cu vederea este simptomatică… Că opera lui Augustin are unele erori în privinţa doctrinei despre Sf. Treime ori a celei despre păcat şi har este ştiut. Reacţia corectă ar trebui să fie promovarea dialogului critic cu opera, şi nu ignorarea acesteia, ori sfiala semantică este evidentă azi prin impunerea consecventă de către unii ortodocşi a apelativului de “fericit” şi nu de “sfânt”. De ce şi de când această frică de Augustin? Din rândurile de mai jos se va vedea că în fapt această atitudine e mai degrabă de dată recentă, el fiind multă vreme ţinut la loc de cinste între Părinţii Bisericii.

Augustin şi Răsăritul: din vremea sa, prin Bizanţ, în Sinaxar

A spune că Augustin (353-430) a devenit foarte repede, şi a rămas până astăzi, un stâlp al creştinismului apusean nu va contraria pe nimeni. Recunoaşterea acestui fapt începuse din vremea ucenicilor săi şi se poate spune că era definitivată deja în vremea Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei (540-604). Spre deosebire însă de scrierile acestuia din urmă, ca şi de cele ale răsăriteanului Ioan Casian, opera lui Augustin, deşi uriaşă, nu a fost propriu-zis citită în Răsărit până în secolul al XIII-lea, cu excepţia unor florilegii*.

Dincolo de operă, însă, Augustin era îndeajuns de cunoscut în Răsărit, încât să fie invitat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Chiar fără a fi propriu-zis citit, Augustin a rămas şi după vremea sa o figură respectată. Actele Sinodului al V-lea Ecumenic (553) îl enumeră între părinţii şi învăţătorii Bisericii, include extrase din florilegii şi atestă faptul că unele dintre scrisorile sale fuseseră citite public în cadrul deliberărilor. Actele următorului Sinod Ecumenic (680-681) îl numesc “preastrălucitul şi fericitul Augustin”, iar Actele Sinodului constantinopolitan din 1166-1167 citează unul dintre florilegiile sale, numindu-l “sfântul Augustin”.

Augustin în Bizanţ

Una dintre mărturiile importante cu privire la reputaţia lui Augustin în Bizanţ provine de la patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea). În disputele sale cu teologii franci, care îşi bazau opiniile greşite pe scrieri ale lui Augustin, Fotie a depus eforturi pentru apărarea corectitudinii învăţăturii acestuia, cu scopul menţinerii sale ca autoritate a creştinismului ortodox. În “Mystagogia Sfântului Duh”, ca şi în “Scrisoare către Mitropolitul din Aquileea”, eruditul patriarh susţinea că cei care îşi bazau părerile eronate pe textele lui Augustin nu făceau altceva decât să ponegrească memoria acestuia. Teologul bizantin, care îl ştia pe Augustin doar după reputaţie şi din florilegii, era înclinat să creadă fie că textele acestuia, ca şi ale altor Părinţi apuseni, suferiseră intervenţii străine, fie că ele cuprindeau unele exagerări care puteau fi înţelese ca mijloace de a evita erori mai mari, adică în contextul epocii în care au fost scrise. Chiar şi în cazul în care Augustin sau alţi părinţi apuseni au scris poate unele lucruri uşor diferite de învăţătura ortodoxă, ei au făcut aceasta fără intenţie, iar teologii franci făceau, după el, un abuz susţinându-şi ereziile pe scăpările din textele lor teologice, scăpări ce trebuiau, dimpotrivă, “acoperite”, precum au făcut fiii lui Noe în cazul goliciunii tatălui lor.

Dacă Patriarhul Fotie a apărat, strict, reputaţia Părintelui Bisericii, fără a-i cunoaşte opera, rolul teologiei augustiniene în dialogul teologic al Răsăritului cu Apusul a crescut începând cu secolul al XIII-lea, când au început să fie făcute traduceri în greceşte ale lucrărilor importante. Datorită acestora, Augustin a fost receptat pozitiv de personalităţi precum Sfinţii Grigorie Palama şi, mai ales, Marcu Eugenicul. Acesta din urmă a acceptat autoritatea lui Augustin la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), citându-i mai multe lucrări în dezbaterile cu privire la Purgatoriu, numindu-l “Fericitul Augustin” şi înscriindu-l între “Învăţătorii” Bisericii.

Respectul arătat lui Augustin de Răsăritul ortodox, ilustrat aici tocmai de mari stâlpi ai Ortodoxiei precum Fotie, Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul este, cred, demn de remarcat. Deşi ar fi putut fi tentaţi să-l respingă pe Augustin, în contextul insistenţei apusenilor de a-şi întemeia erorile pe teologia sa, ei au continuat să-l rânduiască între Părinţii Bisericii, considerând că erorile promovate ulterior în Apus nu i se puteau imputa.

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de “fericit” nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune “Fericitul Augustin” fără ca acesta să însemne altceva decât “Sfântul Augustin”. Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de “fericit” reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt.

* Datorez majoritatea informaţiilor istorice lui George E. Demacopoulos şi Aristotle Papanikolaou, “Augustine and the Orthodox: The West in the East”, în Orthodox Readings of Augustine, 2008, p. 11-40).

[Alexandru Briciu] Fiică de despot, soţie, mamă şi soacră de domnitor : Despina Doamna, o viaţă cu puţină fericire şi multe lacrimi

S-au împlinit de curând 500 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a Sfântului Voievod Neagoe Basarab. În scurta viaţă şi mai scurta domnie ce i-au fost date să trăiască, i-a stat alături Despina Miliţa, coborâtoare din neamul despoţilor sârbi. Unul dintre cele mai frumoase chipuri de domniţe ale istoriei noastre, Despina a fost fiică de despot, soţie, mamă, soacră şi cumnată de voievod şi a trecut la Domnul îmbrăcată în haină monahală, cu numele Platonida.

În anul 1504, la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare din Târgovişte, se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, împreună cu mama sa, Anghelina, şi cu nepoatele sale Elena şi Despina Miliţa. Ambele s-au căsătorit cu domnitori români: Despina cu Neagoe Basarab, iar Elena (zisă şi Cătălina) cu Petru Rareş.

Pe Despina Miliţa, tânărul jupan, mare postelnic şi vătaf de vânători la acea vreme, Neagoe o va lua în căsătorie după anul 1504, aşadar după vârsta de 22 de ani. Din această căsătorie avea să se nască primul fiu, botezat Theodosie, nume unic în pomelnicul domnesc al Ţării Româneşti. Acestuia, tatăl său îi va dedica monumentala operă a “Învăţăturilor”. După el au urmat alţi cinci copii: Ioan (botezat după numele bunicului său, Iovan Brancovici), Petru, Anghelina (după numele mamei lui Maxim Brancovici), Stana şi Ruxandra, ambele soţii de domni, prima a lui Ştefăniţă-Vodă al Moldovei, iar mezina a lui Radu de la Afumaţi.

Nicolae Iorga descrie atmosfera în care au fost educate tinerele vlăstare domneşti la Curtea Domnească după anul 1512, când Neagoe Basarab a ocupat tronul Ţării Româneşti: “În palatul lui Neagoe şi al Despinei, însă, copiii lor sunt crescuţi în norme stricte bizantine ale evului mediu, în camere închise, supt îngrijirea deosebită şi ideală a tatălui. Numele, al Marelui Teodosie, al lui Teodosie Caligraful de mai târziu, n-a fost ales cine ştie cum – Teodosie nu s-a chemat nici un Domn al nostru”. Tabloul votiv din ctitoria voievodală de la Curtea de Argeş arată că Teodosie şi Stana au fost copiii cei dintâi născuţi ai lui Neagoe Basarab şi ai Despinei Doamna.

“Unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române”

Nicolae Iorga o descrie pe Despina Miliţa drept “unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”. În timpul domniei, Neagoe Basarab şi Despina Doamna, iubitori de artă, au strâns o colecţie impresionantă de obiecte religioase de mare preţ, printre care Constantin Gane numără “Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”. Podoaba cea mai de preţ a rămas, însă, biserica de la Curtea de Argeş. Legenda spune că Doamna Despina, pentru a săvârşi această costisitoare biserică, şi-ar fi vândut toate bijuteriile pe care le avea moştenite din casa domnitoare a Serbiei.

La scurt timp după moartea lui Neagoe Basarab, petrecută la 15 septembrie 1521, Despina, retrasă undeva în apropierea Sibiului, ţine să mulţumească sibienilor printr-o scrisoare, pentru faptul că i-au dat de ştire despre ocuparea tronului Ţării Româneşti de către fiul său Teodosie: “Şi iată am înţeles – scrie văduva Despina – ce mi-aţi scris graţia voastră şi bună veste mi-aţi dat a cunoaşte despre fiul meu, că i-a dat Dumnezeu Ţara Românească”. A fost o bucurie efemeră, însă, deoarece tânărul Theodosie a fost chemat de turci la Poartă, pentru a fi recunoscut, şi nu s-a mai întors. Aceste fapte se întâmplau la începutul anului 1522, iar “Doamna nu fusese lăsată să-şi întovărăşească fiul, care se stânse acolo între străini”, notează Iorga.

După trecerea prematură la cele veşnice a fiului său, Despina a comandat o icoană în care este reprezentată Maica Domnului purtând pe braţe trupul Mântuitorului coborât de pe Cruce. În partea stângă a icoanei, în depărtare, “Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”. Dinu C. Giurescu remarca “durerea cu care Despina, văduva lui Basarab Neagoe, îşi plânge pe fiul ei Theodosie mort prea timpuriu”: “Intensitatea sentimentului omenesc este sugerată de o reprezentare iconografică unică în aria sud-est europeană: Despina, ţinându-şi în braţe feciorul, este înfăţişată alături de Maria, plângând pe Iisus mort. Iar într-o vreme când moartea lovea în primul rând pe copii, părinţii lăsau poruncă să fie îngropaţi alături de cei pe care-i pierduseră prea de timpuriu, ca cel puţin astfel să fie împreună. Aşa aflăm o serie de morminte, cu oasele celor mici alături de cei în vârstă, mărturii tăcute ale unor dureri de zeci de mii de ori trăite”.

Nicolae Iorga avea să remarce dramele prin care a trecut Despina Miliţa, despre care spunea că “n-avu zile fericite”: “Doi fii ai ei, Ioan şi Petru, o fiică, Anghelina, muriră în vârstă fragedă. După nouă ani de căsătorie, se stingea şi soţul ei, încă tânăr. Singurul fiu al ei rămas în viaţă, Teodosie, desbrăcat de moştenirea lui, muria la Constantinopol, fără să fi putut avea măcar mângâiere că i-a adormit pe braţe. Apoi ea fugi în lume, rătăcind multă vreme prin Ardeal, desbătându-se cu datornicii unui soţ risipitor pentru lucrurile frumoase”.

Sibiul găzduieşte trei văduve de domnitori români

În 1525, pentru mâna fiicei sale celei mici, Ruxandra, s-a purtat, “ca în poveştile cu fata de Împărat”, război între domnitorul Ţării Româneşti Radu de la Afumaţi şi Ştefăniţă Vodă al Moldovei. Biruitor a ieşit domnul muntean, iar nunta a avut loc în mai-iunie 1526. Învinsul, Ştefăniţă Vodă, a luat în căsătorie pe Stana, cealaltă fiică a Despinei cu Neagoe Basarab.

Având ambele fiice măritate cu domnitori de dincolo de Carpaţi, un Basarab şi un Muşatin, Despina Doamna a continuat să locuiască în Ardeal, la Sibiu. Soarta celor două fiice rămase în viaţă nu a fost mai blândă decât a sa. În anul 1527 moare Ştefăniţă şi Stana rămâne văduvă, iar în anul 1529 moare şi Radu de la Afumaţi, lăsând-o văduvă pe Ruxandra. Domniţele rămase singure se refugiază alături de mama lor la Sibiu şi, astfel, oraşul ardelean găzduieşte trei văduve de domnitori români în acelaşi timp.

“O, maică Platonida, rătăcind de-a lungul zidurilor unei vechi mănăstiri”

Ruxandra, “fiind încă tânără şi frumoasă”, se mărită a doua oară, “tot c-un Domn muntean şi tot cu un Basarab, Radu Paisie”. De data aceasta, Despina Doamna părăseşte Sibiul, pentru a locui la Curtea Domnească a ginerelui său. Revine, astfel, în Ţara Românească, după 20 de ani de pribegie. “Printre anii 1541 şi 1545 o aflăm în Bucureşti, unde nu mai găseşte din splendorile-i de altădată, decât un locşor în Curtea Domnească, o cameră a ei anume, în care, singură şi amărâtă, urmează a-şi plânge morţii”, notează Constantin Gane.

Radu Paisie este mazilit în 1545, iar Despina Doamna hotărăşte să lepede grija lumească şi să îmbrace haina monahală. Cea care fusese fiica unui Despot sârb, soţie, mamă şi soacră de Domn român, era acum “o maică, Platonida, rătăcind de-a lungul zidurilor unei vechi mănăstiri, rememorând poate în bătrâna ei minte puţina fericire şi multele lacrimi de care a avut parte în viaţă, rememorând faptele războinice ale Despoţilor sârbi, cele bisericeşti ale lui Neagoe Basarab şi cele lumeşti ale frumoaselor ei domniţe”. Avea să revină în Sibiul pribegiei sale, unde a murit răpusă de ciumă, la 30 ianuarie 1554, iar cronicarul sas nota: “A lăsat aşa de mari bogăţii după dânsa la Sibiu, încât i s-a făcut o înmormântare măreaţă”.

Întrunirea preoţilor din Protoieria III Capitală Vlahii, în trecut şi prezent

Conferinţa pastoral-misionară din Protoieria III Capitală care a avut loc, joi seară, la Centrul social-cultural “Sfântul Ierarh Calinic” de la Mănăstirea Cernica, a avut ca temă situaţia românilor din sudul Dunării, în special a celor de pe Valea Timocului.

În prima parte a întrunirii, pr. dr. Constantin Claudiu Cotan, profesor la Facultatea de Teologie din Constanţa, a făcut o incursiune în istoria vlahilor, reliefând atestarea documentară a populaţiei latinizate din sudul Dunării, dislocarea acesteia din cauza triburilor slave, rolul fraţilor Asăneşti în formarea statului bulgar sau rolul istroromânilor în apărarea Imperiului Habsburgic. De asemenea, s-a precizat dorinţa vlahilor de a recupera latinitatea sud-dunăreană, tratativele pentru înfiinţarea unei episcopii vlahe, fapt justificat prin reforma împăratului bizantin Vasile II Macedoneanul în care erau prevăzute o episcopie a vlahilor, precum şi misiunile preoţilor români la sudul Dunării din secolul al XX-lea.

În continuare, pr. dr. Ion Armaşi Vartan, secretarul Sectorului Comunităţi externe al Patriarhiei Române, a reliefat că, în afara Bisericii, aproape nimeni nu face ceva pentru aceşti români, din cauza politicilor de deznaţionalizare pe care statele respective le practică.

În Bulgaria, deşi există o parohie românească, nu mai sunt români, în Ungaria, românii au dreptul să se organizeze în autoguvernări locale, foarte bine controlate de către statul maghiar, românii din Voievodina se bucură de toate drepturile, doar românii de pe Valea Timocului, care sunt cei mai mulţi, nu se pot bucura de nici un fel de drept. De aceea, sublinia părintele secretar, este datoria Bisericii să intervină şi să sprijine în continuare comunitatea românească, fiindcă, dacă nu s-ar fi făcut acest lucru, conştiinţa identităţii şi limbii româneşti ar fi fost demult dispărute, mai ales că românii timoceni nu beneficiază de şcoli în limba română, iar cunoaşterea limbii sârbe este o condiţie sine qua non pentru a fi angajaţi. La această situaţie critică a contribuit şi ierarhia sârbă, deoarece astăzi sunt români de 60, 70 de ani care sunt botezaţi de puţinii preoţi români din Timoc, ca să nu mai vorbim de alte necesităţi pastorale, după cum a precizat pr. Ion Armaşi.

La finalul conferinţei, pr. prof. dr. Constantin Pătuleanu, consilier patriarhal – Sectorul Teologic-educaţional, a arătat însemnătatea întreprinderii unei cercetări arheologice a zonei, unde se pot descoperi lucruri importante pentru istoria antică şi a creştinismului la sudul şi nordul Dunării, dar mai ales iniţiativa de a merge în acele locuri, de a-i cunoaşte, de a realiza anumite parteneriate prin care copiii de acolo să vină în tabere la noi, precum şi de a le dărui cărţi româneşti, literare sau duhovniceşti.

• Catalin Tolontan: Economistul Karagounis și soarta Europei

[…] Elenii au fost formidabili la Varșovia. Plecau practic cu șansa a patra în dubla Rusia – Grecia și Cehia -Polonia. Au făcut un meci total, de dăruire și fantezie deopotrivă, una dintre acele întîlniri cu istoria care fac mîndria unui fotbal și care se povestesc sub măslinii din piețele mărunte și proaspăt văruite ale Cicladelor.

Au fost cum am fost noi la Cardiff sau pe Wembley, cînd Vasile Iordache plonja la sacrificiu, deasupra inimilor noastre gata să pocnească. Așa au fost grecii și ei au rezistat inclusiv teribilei nedreptăți de a li se refuza un penalty la 1-0 pentru ei. A fost un moment de neuitat!

În minutul 61, Karagounis a șerpuit printre ruși, evident a fost atins și evident că a căzut abil și repede, dar acesta e jocul și merita un 11 metri care ar fi lămurit totul. Arbitrul n-a văzut! Refuzul său ne-a oferit imaginile  fabuloase ale protestului căpitanului elen.

Nimic nu e mai expresiv pentru om decît fața altui om.

Karagounis a fost cîteva fracțiuni de secundă împietrit, apoi figura lui a prins viață, viața disperării și a dramei.

S-a închinat de trei ori, crucea incorectă politic, cică UEFA e împotriva manifestărilor religioase, dar crucea pe care n-o vom uita multă vreme de acum înainte, crucea așternută pe albul tricoului și pe jurămîntul că a fost lovit și că spune adevărul.

O cruce limpede și parcă izbăvitoare peste un continent care tremură și peste 11 milioane de oameni care, ce mînă are uneori destinul!, vor participa peste cîteva ore la niște alegeri capitale pentru ei, grecii, și pentru noi, restul.

E tîrziu aici, în Est, e tîrziu pe malul Mediteranei, și fața lui Karagounis e tot ce am văzut mai uman în acest an fotbalistic. N-am avut nevoie de nici o reluare, ele au venit și l-au confirmat, dar nu mai era cazul, pentru că fața lui spunea tot, așa cum nimeni nu avea nevoie să-l creadă pe Herodot, pentru că, de la el am învățat, istoria este cea crezută, nu neapărat cea întîmplată. […]