TAINA INVIERII: IUBIREA care “calca pe moarte cu MOARTEA”/ Putem trai Invierea in fiecare zi, prin fiecare jertfa, cat de mica!/ Cum putem fi partasi pogorarii la Iad: SA TRIMITEM MACAR O LACRIMA DIN ADANCUL INIMII IN CASELE SUFERINTEI, pentru a mangaia “necazul saracilor si suspinul nenorocitilor”

20-04-2014 10 minute Sublinieri

anastasis-1

Dumnezeu, Atotputernicul, poate orice, în afară de a ne obliga să-L iubim, spun Părinţii Bisericii.

El, care a sfâşiat cerurile (după frumoasa sintagmă a proorocului Isaia), ca să Se coboare în mijlocul nostru, a dat, prin aceasta, un sens istoriei, sacralizând timpul.

Pentru cei ce nu pot trăi bucuria Învierii, care practică un soi de selfie religios, închinându-se loruşi, transcriu câteva rânduri ale lui Paul Evdokimov (”Arta Icoanei. Teologia frumuseţii”):

În <Crimă şi pedeapsă >”, fantoma femeii asasinate de Svidrigailov îi apare şi îi aminteşte că a uitat să întoarcă ceasul. Putem opri ceasul, nu însă timpul care se îndreaptă împlacabil spre Judecată. Timpul oprit este imaginea cea mai de temut. Kierkegaard descrie astfel trezirea unui păcătos în iad: <Ce oră să fie? >. Cu o indiferenţă glacială, satana îi răspunde: <Eternitatea> ”.

Hristos a înviat pentru noi, păcătoşii.

***

Lumea Credintei:

Părintele Galeriu: învierea întru iubire

Mântuitorul a asumat moartea din iubire. A primit-o din iubire pentru noi, în iertarea osânditorilor şi răstignitorilor, pe Cruce. Sau în cuvintele Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, în care Mântuitorul strigă cu strigătul psalmistului din Psalmul 21.

Părăsirea – moartea înseamnă părăsire… Părăsirea nu a lui Dumnezu, că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, ci părăsirea omului. Acesta se simte părăsit. Şi aici e un cuvânt din Ezra: „Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Când îl părăseşti pe Dumnezeu, practic te părăseşti pe tine, îţi părăseşti menirea ta, părăseşti lumina! Iar tot „tu” strigi: Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”! Mântuitorul a strigat atunci aşa doar ca să fie împreună cu noi. A rămas nedespărţit de Tatăl, dar S-a unit cu noi în starea despărţirii noastre.

Blaise Pascal a zis: „Mori singur, zici? Când eşti cu Hristos, nu mori singur!”. Şi a fi cu El înseamnă a fi cu viaţa şi izvorul vieţii. E singurul cuvânt din cele şapte spuse de Mântuitorul pe Cruce care nu e al Lui, ci al nostru… al părăsirii noastre. Şi atunci, tocmai din iubire pentru noi a primit să trăiască această taină. Parcă e cea mai adâncă taină ca deodată să zică: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Tocmai Cel Care e nedespărţit de Tatăl Lui?! Nu se poate, niciodată, ca nici Tatăl, nici El să se părăsească unul pe altul. Pentru că El din voia Tatălui şi-a pus trupul pentru noi.

Observaţi? Dar, pe de altă parte, El e cu noi tocmai ca să fie în drama ultimă a morţii, cu noi, în despărţirea noastră de Dumnezeu. urlTrăieşte antinomic: pe de-o parte, trăieşte despărţirea noastră; pe de altă parte, e nedespărţit de Tatăl. Intâi, prin taina dumnezeirii şi prin taina iubirii. Pentru că El în iubire trăieşte, iar în iubire nu e despărţire. În iubire e Dumnezeu, în iubire este nemurire, este veşnicie, este nedespărţire. În misterul iubirii… Moartea nu-i trăită ca iubire, iubirea-i eternă, ea nu cunoaşte, propriu-zis, despărţirea, sub nici un chip.

Iubirea pentru om, pentru suferinţa, dar şi pentru moartea omului o restaurează Hristos. El retransformă starea de despărţire… Dacă Adam a transformat jertfa în moarte, Hristos transformă moartea în jertfă, în iubire. Aici se descoperă iubirea, care e viaţă. Aici a înţeles Eminescu atât de adânc când a spus despre Mântuitorul, cerând iertare de la Tatăl pentru răstignitori, dezvăluind iubirea din El: „A te jertfi din iubire pentru alţii a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane. Acel sâmbure de adevăr în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă! Misterul iubirii…”.

Repet, Iisus a trăit altfel moartea.

Moartea din iubire, pentru viaţă – căci în iubire stă misterul vieţii. Atunci înţelegem cuvintele atât de adânci ale Bisericii: Cu moartea pre moarte călcând”. Moartea ca jertfă, ca iubire, omoară moartea! Şi omorând-o, trăim taina pascală: Ziua învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă, de pe pământ la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”; sau celălalt cuvânt: Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului, începutul unei alte vieţi, veşnice…

[…]

Înviere

Trecem cât mai discret prin lume, nedorind să rămânem în memoria istoriei drept genii. Smerenia înseamnă să imiţi delicateţea Maicii Domnului, care s-a strecurat nebăgată în seamă, ajutând enorm, fără să deranjeze pe nimeni. Smerenia înseamnă să recunoşti că singurul eveniment demn de reţinut de către istoria lumii este unicul care a transformat totul din iad în posibilitatea raiului: Învierea lui Iisus. Trăim pentru Înviere, murim pentru Înviere. Merită un efort suportabil pentru cucerirea veşniciei.

Adevărul biblic nu poate fi înlocuit de către nici un produs comercial, oricât ar fi de atractiv. Văzui recent un film 3D pentru copii, cu următorul schimb de replici: “Te iubesc, domnule Peabody!”. “Şi eu am sentimente calde pentru tine, Sherman!”. Cred că intuiţi unde vreau să ajung: umanismul tinde spre autonomie, un majorat plin de orice, numai de religios nu. Credincioşii sunt ironizaţi până şi la orele de curs din facultăţi. Miza este enormă: există sau nu Învierea?!

Este eficientă iubirea creştină, aduce profit? Dacă toţi postim, câţi falimentează?

Învierea nu trebuie comparată cu nimic uman, pentru că este dumnezeiască. Ne putem bucura de Înviere zilnic, nu doar o dată pe an! Putem retrăi starea de har în fiecare Liturghie, în fiecare act de milostenie, în fiecare jertfă, cât de mică. De asta deranjează Iisus: Face (prea multe) minuni! Are (prea mulţi) adepţi! (Ne fură clienţii!) Face curăţenie: alungă pe valutişti (zarafi) din templu, le răstoarnă taraba, pentru că au deturnat destinaţia iniţială a acelui loc sacru. Pentru că sunt indiferenţi în faţa învierii (lui Lazăr). Lucrarea lui Iisus în noi e blocată doar când nu Îl lăsăm să lucreze. Faptul că unii aleg să nu creadă în Înviere nu afectează cu nimic infinitatea iubirii lui Iisus. Perdanţii sunt cei ce se pun de-a curmezişul luminii.

Învierea înseamnă bucurie, dar Iisus e trist, văzând indiferenţa noastră

Avem nădejde: până şi gândul la Înviere clatină lucrarea celui rău din noi. O dezrădăcinează din inimă. Sufletul se poate mântui, printr-o credinţă de foc. Sfinţii sunt martori ai Învierii: Ioan de Rila înmulţeşte mana adusă de înger… Maxim Gorliţki vorbeşte despre primejdia nepăsării (există riscul să rămânem pe dinafară, deznădăjduiţi). Ioil din Kalamata răspunde la interogaţia Cine mai cinsteşte azi Învierea? Iată cine: înţelepţii (cei care au scăpat de indiferenţă, sunt în etapa fricii, conştienţi că urmează stagiul iubirii). Dar ca să fim împreună cu Iisus la Înviere, e musai să fim cu El şi pe Cruce. Aici, mulţi zicem Pas! Cel mai mare păcătos, Adam, este scos din iad! Asta este icoana (chipul) Învierii. Ratează doar cei ce se menajează (egoiştii).

Două definiţii: Dumnezeu este iubire. Şi Biserica este extinderea Învierii Dumnezeului-iubire în noi. Învierea vindecă singurătatea noastră. Nu mai ducem viaţă de cerşetori. Evenimentul capital este prezenţa lui Iisus în noi. Domnul vine! Degrabă, iute, repede. Iisus Înviat stăpâneşte întregul cosmos! Suntem copleşiţi… Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre! Doar aghiuţă vrea să ne vadă întristaţi. Învierea este sursa majoră de fericire, de zâmbete şi de bucurie. Creştinismul este slab într-un singur punct: neaşezarea permanentă a Învierii pe primul loc.

Iisus a înviat ca să ne replămădească în Duhul Sfânt!

iisus-hristos-batjocoritDeşi era lovit continuu, Iisus avea o privire blândă şi calmă. Nu arăta nici un pic de ură sau dorinţă de răzbunare. Oricine şi-ar fi putut da seama că nu era un criminal (deşi era condamnat ca şi cum ar fi fost). Dacă i-am întreba pe oamenii de atunci din popor ce vină are Iisus, cu toţii ar ridica din umeri.

Menţinerea succesiunii tradiţei apostolice despre Jertfă şi Înviere se bazează pe un raport (Noul Testament), care generează o bază de date (actele martirice), care mută centrul de gravitate în jurul unui protocol angelic (frângerea pâinii), care chestionează pedagogic (Spovedania), pentru ca – la final – să menţină fidelitatea faţă de Original.

Marius MATEI

Va indemn si va rog

Aşa mi-au rămas în minte cuvintele părintelui Aurelian – bătrânul cu mintea limpede şi suflet mare,vrednic lucrător în via Domnului, bun păstor şi adevărat părinte. Cunoscător de taină a firii omeneşti lesne înclinată spre păcat îşi învaţă enoriaşii: “A început postul şi Hristos ne mai dă vreme de pocăinţă. Vă îndemn şi vă rog să aveţi grijă de sufletele voastre şi de ceilalţi că nimeni nu se mântuie singur”.

Acel – vă rog – m-a nedumerit puţin şi în iuţeala gândului am judcat pe cei tari în cerbice care nu vor să înţeleagă că pentru ei se face toată lucrarea. “Adică de ce trebuie să-şi pună preotul sufletul la bătaie dacă ei nu-şi cunosc interesul şi fac tocmai invers? Lasă-i să vadă pe pielea lor ce înseamnă s-o iei razna!”, mă gândeam eu revoltată privind feţele pe care se citea nerăbdarea de a pleca acasă unde obiceiurile şi vechile tabieturi păreau mai atrăgătoare decât sfatul părintelui.

Dar era nevoie să atingă coarda sensibilă din fiecare inimă ca să fie sigur că mesajul a ajuns în locul unde sămânţa cea bună ar trebui să răsară căci ogorul fusese desţelenit de aspre şi neaşteptate încercări.

Faceţi milostenie, dar să ştiţi că milostenia nu înseamnă numai să dai ceva de pomană, ci să şi vezi sufletul omului care are nevoie de ajutor. Iată, în curtea bisericii sunt cinci-şase nevoiaşi care vor un semn de milă de la voi. Nu-mi daţi mie, daţi-le lor, căci ei au nevoie să mănânce”, mai spunea părintele.

Într-adevăr, în fiecare duminică dimineaţa veneau mai mulţi necăjiţi care stăteau acolo în frig, pe ploaie sau zăpadă şi ascultau slujba care se auzea prin staţie până în stradă. N-am văzut pe niciunul să întindă mâna ori să te asalteze cu cereri sau rugăminţi. Stăteau cuminţi aşteptând să fie miluiţi, cu răbdarea pe care ţi-o dă numai nădejdea sau foamea.

Mama cu doi băieţi şi-un prunc în braţe, tânără dar având întipărită grija pentru pâinea cea de toate zilele pe care nu reuşea s-o aducă pe masa copiilor săi, bătrânul de pe băncuţa de la uşă, uitat poate de propria familie tot trăgându-şi căciula roasă peste urechi, cei doi din căruţul cu rotile rămaşi acolo unde-i lăsaseră cei care-i însoţeau şi alţii.

Vitregiţi ai sorţii însă demni în neputinţa lor de a nu se fi putut adapta legilor unui capitalism nemilos care aşază banul mai presus de fiinţa umană într-o societate nepăsătoare la nevoile şi necazurile semenilor. Simţeau că prin simpla lor prezenţă în curtea bisericii şi-au câştigat dreptul de apartenenţă la comunitatea creştină în care au văzut scânteia ce luminează calea de la suflet la suflet.

Se bucurau de întâlnirea saptămânală cu cei care intrau pe rând în biserică şi pe care îi cunoşteau după chipul milosteniei.

Nu păreau să se simtă înjosiţi de faptul că se aflau în dificultate pentru că n-au reuşit să se descurce în lupta pentru existenţă în care unii sunt învinşi iar alţii, învingători.

Am redescoperit că sărăcia nu-i neapărat posomorâtă, căci omul nevoiaş se mulţumeşte cu puţin şi crede că de la Dumnezeu îi vine binefacerea. Numai bogatul nu-şi priveşte Binefăcătorul şi tot amână recunoştinţa pentru mai târziu când va avea “pentru ce să fie recunoscător”. Dar cei de la uşa bisericii şi alţii care se expun privirilor, oprob[r]iului, dispreţului, grosolăniei celor din jur sunt exemple vii ale modului în care se învârte roata vieţii antrenându-ne în mişcarea ei fie spre culmile triumfătoare ale succesului, fie spre latura cea mai de jos a existenţei.

Scara vieţii are trepte de urcat şi de coborât pentru fiecare.

După cum spunea părintele, nimic nu-i sigur în lume. Banii, sănătatea, timpul se strecoară pe nesimţite ca firele de nisip între degete şi ne lasă goi şi sărmani, plini de regrete dacă n-am luat seama la chemarea Mântuitorului care ne îndeamnă să ne agonisim averi în Cer. Numai El este statornic, Acelaşi azi ca şi ieri şi în veac.

Dumnezeu nu-şi neglijază “obligaţiile”are grijă atât de cei drepţi cât şi de cei păcătoşi; pe unii îi miluieşte pe alţii îi iubeşte, face să răsară soarele pentru toţi şi dă ploaie aducătoare de roadă tuturor.

Pentru necazul săracilor şi suspinul nenorociţilor acum Mă voi scula…

 “Nu spuneţi Tatăl nostru numai cu gura şi mintea o purtaţi în troaca gândurilor rele că degeaba vă rugaţi! Şi dacă îi cereţi Lui Dumnezeu să vă dea sănătate, dar de cei oropsiţi nu vă pasă şi nu-i vedeţi cum suferă credeţi că o să primiţi?”

Aşa îşi învaţă părintele enoriaşii: când cu duhul blândeţii când cu şfichiul vorbelor căci îndărătnicia-i boală grea şi dacă unii au nevoie de balsam, altora le trebuie bici spre îndreptare. O adâncă înţelepciune dublată de acea dragoste frăţească dreaptă şi curată, o cunoaştere profundă a problemelor vieţii îl determină pe preot să insiste şi să stăruiască în rugăciune şi îndemn pentru cei pe care Hristos i-a încredinţat spre păstorire ca niciunul dintre ei să nu piară.

Sfinţia sa ştie că va da seamă în faţa Lui Dumnezeu pentru turma sa. Dar şi “oile” vor răspunde la judecată despre cum au ascultat şi au împlinit învăţătura primită. Şi poate că osteneala preotului, răbdarea şi smerenia vor face să crească “în loc luminat, în loc de verdeaţă” un lăcaş fericit pentru sfinţia sa.

Dar sper că asta se va întâmpla mai târziu căci eu vreau să-l găsesc pe părintele Aurelian mereu acolo, printre credincioşi atunci când mă voi duce la biserica aşezată la răscrucea a trei drumuri.

Dumnezeu să ni-l ţină sănătos !

Teodora Luca

Casa suferintei: iadul din spital…

4Abia când intri intr-un spital şi vezi suferinţa şi degradarea fizică a bolnavilor de aici realizezi cât de frumoasă este viaţa şi cât de fericit eşti că poţi să mergi, poţi să te dai jos din pat, poţi să-ţi desfăşori activitatea oricât ţi-ar fi de greu. Stând pe paturile înguste, în atmosfera încărcată de mirosul acela specific de medicamente şi trupuri bolnave, totul se reduce la o simplă şi omenească dorinţă: “Să mă fac bine!” Către binele acesta concret, simţit, valabil pentru orice om indiferent de pregătirea lui intelectuală sau spirituală, tindem toţi dar numai cine a avut pe viu o asemenea experienţă poate inţelege în toată plenitudinea lui acest bine. Vezi figuri transfigurate de durere şi aşteptare a ceva ce urmează să se întâmple şi toate “strigă“ după ajutor. Acolo este “plângerea şi scrâşnirea dinţilor“, o părticică din iad lăsată anume ca noi să vedem şi să ne dorim cu şi mai multă osârdie dobândirea raiului.

Oameni fără mâini, fără picioare, cu tăieturi adânci în trupul lor având aceeaşi întrebare întipărită în minte: “De ce eu ?” sau ”Ce păcate m-au adus aici ?

Printre ei sunt şi copii ţintuiţi la pat de boli perfide a căror privire nevinovată înlăcrimează Cerul.

Când omul se îmbolnăveşte, toate resorturile lui interioare se clatină. Suferinţa, teama, îndoiala pun stăpânire pe el şi-i macină credinţa. “M-a pedepsit Dumnezeu. Alţii fac atâta rău şi nu-i mai pedepseşte!” Sufletul se tulbură, trupul se revoltă în încercarea lui de a-şi pastra integritatea şi frumuseţea dintâi. Boala nu-i ceva firesc pentru om. Ea vine în urma neascultării, ca urmare a păcatului atunci când nesocotim glasul conştiinţei – omul-Dumnezeu din noi. Amândoi au greşit înaintea Domnului. Trupul s-a dedat plăcerilor lumeşti iar sufletul, în loc să-i fie călăuză şi stăpân, i s-a făcut rob. Privirea umilă, rugătoare spune multe despre omul aflat pe patul de suferinţă. Într-o ultimă încercare de a se smulge din mrejele înşelătoare, cheamă preotul. Caută cu disperare spre solul Domnului care, venit la căpătâiul său, îl acoperă cu Sfântul acoperământ al milei creştineşti. Cuvintele curg lin, rugăciunea pune înaintea Domnului toată nimicnicia şi zădărnicia zbaterii omeneşti. Sufletul se descarcă şi plânge în rugăciune. Cere milă şi iertare pentru omul păcătos care este gata să plece din lumea aceasta care l-a ţinut în slavă până mai ieri iar acum l-a abandonat în toată goliciunea şi neputinţa lui.

Dar Dumnezeu nu-l părăseşte pe omul care-L caută pe Dânsul.

Mângâierea cerească se revarsă prin mâinile preotului şi-l ajută pe bolnav să-şi poarte crucea. “Pe bolnavi mâinile veţi pune şi bine le va fi lor. Lacrimile celor din jur sunt ca un balsam pe sufletul chinuit al bolnavului. Compasiunea lor, participarea la drama pe care acesta o trăieşte îl ajută să înţeleagă că nu este singur, că alături de el se află fraţii lui intru Hristos trimişi de Acela care adeseori a plâns pentru oameni. Aşa vede că, de fapt, Dumnezeu nu l-a părăsit, certarea Lui este a tatălui care-şi iubeşte fiul şi care-i pregăteşte locul din care a fugit toată întristarea şi suspinul şi în care nimeni nu poate intra decât spălat de toată întinăciunea.

Dacă omul conştientizează că boala este partea lui rea din viaţa pământească şi pe care trebuie s-o ispăşească pentru a ajunge la Dumnezeu, el se împacă în inima lui cu încercările la care este supus şi nu cârteşte împotriva Lui. Pentru aceştia, Dumnezeu a pregătit cunună de martir. Însă dacă omul se revoltă împotriva Lui Dumnezeu atunci când este în suferinţă sau necaz, el se lipseşte de la sine de ajutorul Domnului şi cu greu, printr-o şi mai mare suferinţă se mai poate mântui. Dar nici pe aceştia nu-i părăseşte. Pentru ei Biserica a rânduit canoanele de rugăciune în fiecare zi. “Rugaţi-vă unii pentru alţii că mult poate rugăciunea dreptului în lucrarea ei.

Rugăciunea făcută din adâncul inimii pentru cel aflat în nevoie este arvună la Dumnezeu pentru posibilele, viitoarele noastre suferinţe.

Să ne ajute Dumnezeu să putem pune câte o lacrimă pe fiecare rană sufletească sau trupească a semenilor noştri!

Teodora Luca

Iisus - Bunul Samarinean


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Galeriu, Pastile/ Invierea, Sarbatori, comemorari, sfinti, Suferinta de langa noi

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “TAINA INVIERII: IUBIREA care “calca pe moarte cu MOARTEA”/ Putem trai Invierea in fiecare zi, prin fiecare jertfa, cat de mica!/ Cum putem fi partasi pogorarii la Iad: SA TRIMITEM MACAR O LACRIMA DIN ADANCUL INIMII IN CASELE SUFERINTEI, pentru a mangaia “necazul saracilor si suspinul nenorocitilor”

  1. Pingback: DOUA MORTI SI DOUA INVIERI. Parintele Rafail ne ajuta sa intelegem mai bine: CE MOARTE A NIMICIT HRISTOS? (audio + text) -
  2. Pingback: POGORAREA LA IADUL PENITENCIAR. Marturii din locul unde “TE FACE SITĂ RĂUL si SUFLETUL ȚI SE DESTRAMĂ, BUCATĂ CU BUCATĂ”, chiar si daca esti preot…. Parintele Dumitru Beşleagă, duhovnicul de la INCHISOAREA JILAVA: “BUCURIA
  3. Pingback: PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE -
  4. Pingback: DATORIA DE A DUCE MARTURIA LUI HRISTOS IN LUME, PRIN VIATA NOASTRA – Predici (si audio) la DUMINICA FEMEILOR MIRONOSITE: “A crede in Hristos inseamna a-L lua din biserica in relatiile de fiecare zi dintre oameni” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: VIATA PARINTELUI GALERIU in marturii si evocari (inclusiv video). OCHII ARZATORI AI DRAGOSTEI CARE A ARS FARA ODIHNA SI FARA CRUTARE IN SLUJBA LUI HRISTOS: “Iubirea lui circula ca un fluid, punand in miscare inimile, cladind nadejdi, daruind bucurii
  7. Pingback: “BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: INVIEREA LUI HRISTOS CA POGORARE IN MIJLOCUL IADULUI DIN LUMEA NOASTRA… Pastorala IPS Teofan: “Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşeza
  9. Pingback: VIAȚA CA O SĂPTĂMÂNĂ LUMINATĂ: “Acum toate s-au umplut de Lumină: și cerul, și pământul, și cele dedesubt”/ “FĂCLII SĂ FIȚI ACOLO UNDE MERGEȚI!” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: HRISTOS A ÎNVIAT din morți cu moartea pe moartea călcând! CUM ÎNVIEM ȘI NOI? “Mâna Celui Care a biruit moartea se întinde spre noi; nu trebuie decât să întindem şi noi mâna noastră şi să o prindem pe a Lui” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare