Iulian Capsali despre amendamentul care recunoaste rolul BISERICII ORTODOXE IN MODERNIZAREA STATULUI ROMAN

13-07-2013 3 minute Sublinieri

brancoveanu

„România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege” – aşa este definit rolul Bisericii noastre în actualul proiect parlamentar de modificare a Constituţiei, promovat de actuala putere politică a ţării. Textul este nefericit şi dezvoltă o întreagă teorie pornind de la o premisă absolut falsă. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă nu a construit statul „modern”; cum ar fi putut să contribuie la „modernizarea” statului?!

Ar fi însemnat că Biserica este o continuare a Revoluţiei Franceze, cea care a fost sursa de inspiraţie a secularismului agresiv şi a proiectului „modernizării” ţării, organizat de elitele nutrite de această nouă religie a „drepturilor omului”. Dacă ar fi să discutăm pe teoria modernităţii, comunismul a făcut mai mult decât oricine în această privinţă: electrificarea şi industrializarea ţării, şcolarizarea tuturor copiilor, un sistem de sănătate destul de performant etc. Cei mai mari „liberali” din istoria României au fost comuniştii, în mod oarecum paradoxal. Dar şi unii şi alţii au văzut dimpotrivă în Biserică un factor de frânare a „modernităţii” în spiritul revoluţionar, de „propăşire spirituală a maselor”, având bazele în ideile iluminismului şi ale marxismului, care făcea din lupta de clasă un model de evoluţie socială.

Acest text din viitoarea Constituţie este complet fals. Un ortodox nu poate susţine o asemenea alegaţie bizară. Sigur, liberalii actuali se pot simţi mândri că au dat B.O.R. o importanţă recunoscută în textul constituţional. Dar, aşa cum am arătat, textul este incult teologic şi, de aici, se poate trage concluzia că este o fraudă intelectuală involuntară.

Să ducem explicaţia mai departe: Biserica Ortodoxă este parte intrinsecă a formării neamului românesc, şi asta o poate vedea şi un neofit care vizitează Muzeul Ţăranului Român (de aceea şi se doreşte ca acesta să-şi piardă semnificaţia profundă, prin atragerea lui în propaganda homosexuală), asta o poate vedea oricine citeşte istoria Ţărilor Româneşti, inclusiv cele scrise de occidentali cum ar fi Keith Hitchins, care a scris un studiu despre Mitropolitul Andrei Şaguna şi, implicit, despre rolul Ortodoxiei din Ardeal în prezervarea etnică, sau Charles Upston Clark, care a cunoscut bine istoria Basarabiei. Biserica Ortodoxă este cea care a îmbogăţit enorm patrimoniul cultural românesc, aşa cum o recunoaşte indirect şi UNESCO, instituţia care a pus pe lista de patrimoniu universal toate marile ctitorii voievodale sau bisericile ţărăneşti de lemn. Poţi să-l citeşti doar pe Creangă şi să vezi că şi-a datorat instrucţia pornită pe Ceaslov cu „popa Duhu”, continuată apoi cu şcoala de catiheţi – „fabrica de popi”, cum era ea denumita ironic în epocă. Sau pe prietenul său Eminescu, cel care a făcut afirmaţia tranşantă cu privire la români şi Ortodoxie:

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (în articolul Liber-cugetător, liberă-cugetare din Timpul, 2 februarie 1879).

Prima şcoală românească a luat fiinţă sub egida Bisericii, în Şcheii Braşovului, construită în curtea Bisericii Sfântul Nicolae şi consemnată pentru prima dată în secolul al XIV-lea – loc unde, în secolul al XVI-lea, Diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română. În Bucureşti, Academia Domnească de la Sfântul Sava a fost prima şcoală superioară din Bucureşti, înfiinţată în 1694 de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu. Nu mai vorbim de Ardeal, unde Ortodoxia a păstrat fiinţa naţională a neamului cu preţul unor jertfe ştiute şi, mai ales, neştiute, vreme de sute de ani în care elementul românesc a fost asuprit în cele mai teribile moduri cu putinţă.

De la soldaţii creştini ai Imperiului Roman şi până la diviziile trace din subordinea Sfântului Constantin, trac el însuşi (cel ce a ridicat un alt imperiu, Romania, numit mult mai târziu în istoriografia modernă „Bizanţ” şi a cărui moştenire o purtăm prin felul în care ne numim şi noi, şi ţara noastră, şi care a oferit creştinismului posibilitatea de a exista social şi instituţional), apoi de la primele cnezate proto-româneşti şi până la primii regi maghiari ardeleni, cum a fost Regele Gyula (care a fost ortodox şi a construit prima catedrală, la Alba Iulia, în care a slujit episcopul bizantin Ierotheos, venit din Constantinopol), Biserica Ortodoxă a fost permanent prezentă în viaţa începuturilor statale şi implicit în viaţa românilor, modelându-le sufletul şi substanţa etnică.

Dacă avem o astfel de perspectivă asupra Ortodoxiei şi-a rolului ei crucial în plămădirea neamului românesc, cât şi asupra Bisericii, care şi-a dat, inclusiv în plină „modernitate”, obolul jertfelniciei în puşcăriile comuniste ce ne-au dăruit prisos de mucenici – printre mulţi alţii, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, sau mărturisitori ai Domnului Hristos ca Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Iustin Pârvu şi sutele de alţi mărturisitori, dintre care unii, prin mila Domnului, sunt încă în viaţă – atunci înţelegem deplina mediocritate a articolului constituţional comentat cu atâta fervoare în media noastră.

Acesta este unul dintre multele motive pentru care Alianţa pentru Demnitate Naţională cere invalidarea actualelor revizuiri propuse de Parlamentul ţării în colaborare cu O.N.G.-urile stipendiate de mari finanţişti internaţionali (ce au ca scop exclusiv asigurarea de „pieţe deschise” cu preţul distrugerii identităţii naţionale şi a statelor însele)(…). Iar realitatea poate crea un cadru legal, nu cadrul legal creează realităţi – asta se întâmplă doar într-o viziune totalitară.

Rolul Bisericii Ortodoxe este mult prea important în viaţa neamului românesc, în plămădirea noastră ca neam şi în devenirea noastră statală ulterioară, până la realizarea completă numită Marea Unire. Nu putem lăsa Ortodoxia noastră să fie circumscrisă fără discernământ într-o formulare ce poate stârni doar controverse sterile. Să sperăm că lucrurile vor reveni la normalitatea pe care o difuzează calm raportarea la aceste adevăruri funciare.

Iulian Capsali

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă numărul 54 (Iulie 2013)

iulian capsali


Categorii

1. DIVERSE, Iulian Capsali, Revizuirea constitutiei

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Iulian Capsali despre amendamentul care recunoaste rolul BISERICII ORTODOXE IN MODERNIZAREA STATULUI ROMAN

  1. Problema cu articolul de fata, la fel ca si cu celelalte care lovesc in sens opus http://www.criticatac.ro/22923/amendament-la-constituie-dar-dac-principele-motenitor-se-nate-gay/, e ca porneste de la o premisa simplist/rigida: aceea ca exista o relatie strict dihotomica intre crestinism (incluzandu-l aici si pe cel rasaritean) si modernitate. E adevarat ca, in forma iluminismului radical, modernitatea s-a autodefinit ca opozitie la crestinism. Insa legitimitatea acestei autodefiniri a fost contestata cel putin de la Hegel incoace. Exista un intreg corp de literatura de specialitate care insista asupra substratului crestin al modernitatii fara de care modernitatea nu s-ar fi putut naste si din care aceasta se alimenteaza in mod continuu. Asta in ciuda conflictului care a existat deseori intre Biserica oficiala si adeptii modernizarii. Ca atare, multi sunt cei care se refera la modernitate mai degraba ca la o erezie crestina. La urma urmei, iacobinismul doar a pervertit idealurile de libertate, egalitate si fraternitate. De generat le-a generat crestinismul (si repet, asta n-o spune Racu – o spun studii serioase). Pe de alta parte, nu putini sunt autorii crestini, din toate confesiunile (inclusiv de la noi – Homiakov, Dostoievski, Yannaras) care au insistat asupra necesitatii si posibilitatii de a crestina modernitatea, sau care au propus o modernitate alternativa crestina, reconciliata in chip armonios cu traditia. Astfel, chiar daca e adevarat ca raportul dintre crestinism si modernitate se defineste diferit in spatiul apusean (acolo unde s-a nascut modernitatea) si in cel rasaritean (acolo unde a fost importata), eu personal n-as sustine ideea unui antagonism strict dintre Ortodoxie si modernitate.

    De altfel, autorul insusi se contrazice atunci cand pe de o parte subliniaza performantele comuniste in materie de educatie si sanatate, iar pe de alta parte subliniaza contributia Bisericii Ortodoxe Romane la dezvoltarea acestora din urma (concentrandu-se pe educatie, desi, putem mentiona aici si faptul ca spitalele au fost practic inventate de catre Sfantului Vasile cel Mare). Ca sa nu mai vorbim de rolul ei in materie de emancipare politica a romanilor, emancipare care trece, la fel ca si in cazul polonezilor, irlandezilor si grecilor prin conservarea identitatii nationale in conditiile subjugarii fata de o putere straina. Ce altceva este modernitate politica daca nu autodeterminare politica? Si de ce s-ar opune automat Ortodoxia acestei forme legitime si benefice de autodeterminare (cum, evident, nu o face) daca se opune la formele radicale de autodeterminare care tin mai degraba de hipermodernitate, precum comunismul. Pe de alta parte, nu e mai putin adevarat ca, in mod paradoxal, din multe punct de vedere pe noi comunismul nu doar ne-a modernizat, dar ne-a si tinut izolati de o serie de aspecte ale modernitatii: unele benefice si altele malefice care, dupa cum stim, ne-au invadat abia dupa 1989. Mie mi se pare destul de clar ca globalizarea neoliberala erodeaza structurile traditionale romanesti intr-un ritm mult mai rapid decat a facut-o comunismul care, dupa cum stim din tanguirile intelectualilor, se face vinovat printre altele si de deconectarea noastra de la occidentul revolutionat din punct de vedere sexual.

    Spun toate acestea nu ca pe o critica distructiva, pentru ca stiu ca vorbim de o problema foarte complexa si cu foarte multe fete, in conditiile in care mintile politicienilor si legislatorilor nostri sunt foarte inguste si profund marcate de un papagalicism occidentolatru care reprezinta, in ultima instanta, vectorul dominant al modernizarii spatiului romanesc. Din acest punct de vedere, este drept ca separata de referirea la rolul ei in dezvoltarea si conservarea identitatii bimilenare a poporului roman, referirea la rolul Bisericii Ortodoxe Romane in “constituirea si modernizarea statului roman” este cel putin bizara, daca nu de-a dreptul periculoasa, in masura in care poate sugera ca in cadrul noii ordini constitutionale are loc doar o Ortodoxie care imbratiseaza modernitatea in mod necritic; sau mai precis, care se lasa redefinita in termenii unei modernitati seculare care, asa cum o indica proiectul UE, nu vrea sa stie de radacinile ei crestine. O Ortodoxie care canta la unison cu clasa politica uni singur refren dezolant si imbecilizant: refrenul integrarii. In acest sens, e important sa ne reamintim ca daca “traditia fara modernitate este o fundatura, modernitatea fara traditie este o iremediabila si totala nebunie” (George Saintsbury). Si e important ca Biserica sa reaminteasca acest lucru clasei politice in mod recurent, inclusiv in contextul actualei dezbateri constitutionale. Din punct de vedere crestin aceasta mi se pare atitudinea corecta.

  2. Biserica nu are rol onorific, ci sfant si identitar al poporului, al oamenilor. O dihotomie intre Biserica si stat nu poate fi evitata in cazul acestui popor, dar poate fi una blanda si rezolvabila, o datorie si o provocare la sfintenie de fapt. De unde pana unde se merge asa departe cu punerea Bisericii in discutie si cu casatoriile homosexuale (spre alt exemplu)? Nu ma opun cu forta, dar mi se pare o extrema, ceva din senin, impus, nefiresc, care nu reflecta acest popor nicidecum.

  3. “traditia fara modernitate este o fundatura, modernitatea fara traditie este o iremediabila si totala nebunie” (George Saintsbury)
    Despre ce traditie este vorba in acest citat/context? Despre traditia japoneza, chineza sau romaneasca. O fi valabila ideea lui Saintsbury pentru altii dar nu pentru romani. Sunt roman in masura in care sunt crestin si sunt crestin in masura in care sunt ortodox(madular al unei singure Biserici sobornicesti(=universale=catolice) si apostolesti). Pentru noi traditie este sa ne traim viata conform invataturilor din Evanghelia lui Iisus Chrisros. Aceasta traire nu are nevoie de modernitate, numai modernitatea are nevoie de Iisus Christos daca nu vrea sa ajunga rapid in fundatura.

  4. @nicolaie

    Daca definiti traditia in acest mod, evident ca nu aveti nevoie de modernitate. E ca si cum ai spune ca si Dumnezeu are nevoie de lume, nu doar lumea are nevoie de Dumnezeu. Probema e felul in care va raportati, ca si crestin, la modernitate. Iar felul in care va raportati la modernitate depinde de felul in care o definiti pe aceasta din urma si, implicit, de felul in care definiti traditia. Astfel, puteti sa condamnati modernitatea total si irevocabil, in masura in care prin ea intelegeti doar “secularism agresiv”, sau puteti sa va raportati la ea in mod mult mai nuantat in masura in care considerati ca modernitatea se prezinta ca un fenomen mult mai ambiguu, cu parti bune si parti proaste, si ca diverse aspecte ale modernitatii (spre exemplu democratia) nu trebuie sa se manifeste musai in mod anticrestin. Da, daca definiti traditia ca fidelitate fata de Evanghelie, nu aveti nevoie de nicio modernitate. Insa lucrurile stau cu totul astfel daca definiti traditia ca fidelitate fata de tot ce e vechi si impamantenit, nu doar la japonezi si la chinezi, ci inclusiv la romani si la alti pravoslavnici. Pentru ca la fel cum modernitatea se manifesta deseori ca neopaganism si traditia, in sens larg si nu strict crestin, contine o serie de persistente pagane. Adevarata lupta, asa cum a intuit Nietzsche, nu se da intre traditie si modernitate ci intre paganism si Evanghelie. In acest sens, exemplul pe care il da domnul Domnisoru in articolul la care am facut trimitere in comentariul de mai sus, cel privitor la robia tiganilor, este graitor: ma tem ca in problema asta, un crestin care isi traieste “viata conform invataturilor lui Iisus Hristos” se va situa de partea modernitatii, nu de partea “datinilor stramosesti si a obiceiurilor impamantenite”. Evident, asta nu inseamna ca va inghiti modernitatea in totalitatea ei, incluzand aici aspectele care tin de “secularismul agresiv”. De altfel, in Rusia, slavofilii nu doar au atacat secularismul agresiv promovat de Petru cel Mare, ci au si militat pentru abolirea serbiei (si pentru libertatea de exprimare, si pentru multe alte valori moderne), randuiala stabilita cu mult inaintea lui Petru cel Mare si inasprita altminteri de catre acesta din urma si de catre alti despoti luminati care i-au urmat pe tronul rusesc. Pe scurt, la fel cum nu orice trebuie schimbat (sau cle putin nu oricum), tot asa, nu orice trebuie pastrat.

  5. Revin cu mai multe comentarii. Eu prefer sa evit discutia ca de ce e buna Biserica si cu ce a contribuit pe plan lumesc. E buna pentru ca este cale de mantuire, cale catre Dumnezeu si asta e scris in constiintele oamenilor. Daca ar fi sa argumentez ceva este ca acest popor a fost si este crestin de foarte mult timp, iar asta o dovedeste istoria si o marturisesc majoritatea oamenilor in ziua de azi — de aici as porni discutia, adica de unde si contemplezi sa ataci Biserica? Pe cine reprezinti si cum iti permiti sa lovesti in ce are poporul mai drag si mai scump? In fine, stiu ca batalia este si va fi foarte grea si eu nu incurajez la forta si vehementa pentru ca nu este in duhul crestin. Tot ce pot sa zic este ca ce se intampla este extrem de pervers si nefiresc la scara duhovniceasca si asta fara nici un efort supra-intelectual sau mai stiu e ce.

  6. “Din acest punct de vedere, este drept ca separata de referirea la rolul ei in dezvoltarea si conservarea identitatii bimilenare a poporului roman, referirea la rolul Bisericii Ortodoxe Romane in “constituirea si modernizarea statului roman” este cel putin bizara, daca nu de-a dreptul periculoasa(…)”

    Ma bucur ca dl. Racu are, la finalul unei lungi volute critice, aceeasi opinie cu a mea: “Acest text din viitoarea Constituţie este complet fals. Un ortodox nu poate susţine o asemenea alegaţie bizară.”

    Pe de alta parte, cred ca nu am fost bine inteles: orice proiect silit, orice constrangere cu care se face “binele” intra in pattern-ul “modernitatii”, deci nu este nicio contradictie interna in comparatia dintre modul in care Biserica s-a ingrijit de scoli sau spitale, si modul heirupist in care s-au facut electrificarea tarii, alfabetizarea/scolarizarea, proiectele de sanatate publica etc, in perioada comunista. Cea din urma s-a facut, ca sa fie mai simplu de inteles, “sine Deo”- fara Dumnezeu. Ca modernitatea poarta cu ea o memorie vaga a Traditiei crestine, asta este fara indoiala. Foarte interesant totusi modul cum se raporteaza “modernitatea” (liberala si extensia sa comunista)la Evul Mediu, perioada de maxima inflorire spirituala a Europei, o epoca a geniului mistic. Modernitatea “picteaza” Evul Mediu in cele mai sumbre moduri cu putinta, atunci cand nu il repudiaza cu ferocitate. Ca in cadrul istoriei ultimelor sute de ani stau personalitati conservatoare care invalideaza modul stupid in care secularismul (in mod necesar “modern”) se raporteaza la Biserica, asta este o alta discutie. Aceste personalitati sunt in permanent raspar cu ateismul (secularismul) modernitatii, iar nu o valideaza. Doar o puncteaza critic. Conceptia organica a conservatorului identitar nu are legatura cu viziunea “revolutionara” a modernitatii. Care poarta cu sine morbul lui 1054, dar asta poate da o lunga dezbatere teologica, la care chiar “teologii” cred ca m-ar trata condescendent. Eu cred ca modernitatea apare o data cu izbucnirea tensiunii interioare date de îndepărtarea de matricea creștină primara, exprimata complet in Crezul niceo-constantinopolitan si ea se concretizeaza istoric in actul brutal al Revolutiei Franceze. De asta fraze de tipul “traditia fara modernitate este o fundatura, modernitatea fara traditie este o iremediabila si totala nebunie”, mi se par aforisme gonflate pretios peste o realitate psihologica explicabila in spatiul occidental (din pacate si in spatiul rasaritean occidentalizat), dar nu mai putin dureroasa: cum sa te impaci cu o modernitate inconstient-abrutizanta, care isi cerseste dreptul la fiintare in istorie, desi nu isi mai intelege propriul suflet, pentru ca-i lipseste “organul”? Toate aceste pusee vin, repet, din frustrarea pe care sufletul o resimte fata de un transcendent pe care nu-l mai poate cuprinde. Cred ca Dostoievski in “Fratii Karamazov” reuseste sa dea imaginea omului care isi contempla hăul interior si care, la rândul lui, nu are cum sa nu se reflecte in istorie. Intrebarea mea pentru Alex. Racu este de ce incearca sa astupe caverna modernitatii cu poncifuri de tipul “Petru cel Mare = despot luminat”, “libertatea de expresie = valoare moderna” si alte asemenea? Petru cel Mare a dat o lovitura ortodoxiei pravoslavnice atat de mare, incat se resimte si astazi, iar ce libertate de expresie mai mare decat la Sf. Ioan Gura de Aur sau la toti cei prin care a vorbit Duhul Sfant, de la Aposoli pana astazi, mai vrem? A venit “modernitatea” sa ne “elibereze”? Sa fim seriosi!

  7. @ Iulian Capsali

    Pai sper ca n-ai concluzionat din postarea mea ca eu as fi un fan al lui Petru cel Mare. Dimpotriva, prin exemplul acestuia din urma am incercat sa sublinez cum se poate realiza o sinteza sinistra dintre ce era mai rau in Rusia premoderna (serbie, cenzura) si ce e mai rau in modernitate (secularism agresiv si distrugerea programata a traditiei). Iar faptul ca am definit libertatea de exprimare ca valoare de la care se revendica modernitatea asta nu inseamna (iar asta rezulta clar din postarile mele) ca libertatea de exprimare este o pura inventie a modernitatii. Dimpotriva, libertatea de exprimare (nu ce se intelege astazi prin ea – adica libertatea de a exprima toate dejectiile) are adanci radacini iudeo-crestine dar si grecesti.

    Pe de alta parte, cred ca trebuie sa facem distinctia dintre ideal si realitate si, pe cale de consecinta, sa evitam atat caricaturizarea facila a Evului Mediu (de care se face vinovat iluminismul radical care, repet, nu este singurul curent modern sau nu este singurul mod de raportare critica la Evul Mediu) cat si idealizarea acestuia din urma. Daca vorbim de libertatea Duhului, fireste ca aceasta a existat si va exsta oriunde exista oameni ai lui Dumnezeu, independent de conditiile istorice. Daca vorbim de garantarea dreptului la libera exprimare sau de alte drepturi asociate cu liberalismul modern, la care nici eu nici tu nu suntem pregatiti sa renuntam (fara ca asta sa ne faca mai putin crestini), cred ca ar trebui sa fim realisti cu privire la gradul real de libertate de exprimare care exista pe vremea lui Ivan cel Groaznic sau pe vremea Inchizitiei Spaniole (ca sa luam exemplele cele mai extreme). Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca regimul inrobitor si profund neortodox impus de Petru cel Mare Bisericii Rusesti a fost mentinut si pe alocuri inasprit si de tarii de secol XIX pe care multi i-ar percepe altminteri ca pe aparatori ai traditiei pravoslavnice (vezi in acest sens Caile teologiei rusesti scrisa de parintele Florovski).

    Totul tine de capacitatea de a face distinctia dintre ideal si realitate si dintre Biserica (realitate mistica deopotriva vizibila si invizibila) si Crestinatate (realitate istorica strict exterioara si prin definitie imperfecta – desi perfectibila). Lasand la o parte toate discutiile complexe care tin de geneza modernitatii in Apusul Catolic, in mare, modernitatea este un raspuns la o stare de fapt: distanta dintre principiile crestine (libertate, iubire/fraternitate, adevar) si ordinea concreta socio-politica a Crestinatatii marcata de diverse forme de asuprire, cenzura, perescutii culminand cu razboaiele religioase din secolele XVI-XVII care au dus la nasterea statului liberal neutru din punct de vedere religios. Sigur, aceasta distanta dintre ideal si realitate tine in ultima instanta de firea cazuta si de persistentele unei ordini socio-politice precrestine care nu se poate crestina peste noapte. Iar in istoriografa iluminista viciile lumii premoderne au fost intotdeauna exagerate. Cert este ca in raspuns la aceasta stare de fapt proiectul modern (asa cum se manifesta el in matricea lui initiala) propune abandonarea principiilor crestine si constructia unei noi ordini seculare la baza careia se gaseste, asa cum ai subliniat si tu, un crestinism diluat (religia drepturilor omului – adica o rastalmacire a crestinismului care exista deja si nu [fapt extrem de important de subliniat] o creatie moderna ex-nihilo), dar de la care se asteapta in termeni practici rezultate mult mai “eficiente” decat cele produse de fidelitatea fata de adevaratele principii crestine.

    Evident, mai devreme sau mai tarziu, un crestinism diluat sau altfel spus un pseudocrestinism fara transcendenta nu poate duce decat la catastrofa nihilista. Asta e tragedia modernitatii. Si e adevarat si faptul ca, asa cum a observat Dostoievski in Fratii Karamazov, in Apus, diluarea crestinismului are radacini mai vechi in Catolicism. Pe de alta parte, aceasta tragedie nu poate fi tratata atata timp cat nu se insista clar asupra distinctiei dintre Biserica (realitate prezenta in istorie dar care depaseste istoria) si Crestinatate (realitate strict istorica), si atata timp cat nu se recunoaste faptul ca, din nefericire (si, asa cum am spus, cu consecinte catastrofale pe termen lung, pe care le experimentam cu toti) asa diluat si insuficient cum e el, nu de putine ori crestinsimul modernilor s-a dovedit (si uneori inca se dovedeste, existand agnostici si atei mult mai morali, mai rezonabili si mai de bun simt decat multi crestini) in practica mai crestin decat practica institutiilor traditionale ale Crestinatatii. Revin in acest sens la exemplul dat de Domnisoru, care nu e singurul (am mai discutat noi in acest sens si pe tema pedepsei cu moartea): e crestineste sa tii tiganii in robie? Sau e mai crestineste sa-i dezrobesti? Si daca e mai crestineste sa-i dezrobesti, nu e in acest caz modernitatea mai crestina decat “traditia”/”obiceiul pamantului”? Ca ne place sau nu, in spatiul romanesc, pe tigani da, i-a eliberat “modernitatea”. Dar asta nu pentru ca cuviosii arhimandriti si cinstitii boiernasi care aveau rob tigani erau insuficient de moderni, ci pentru ca erau insuficient de crestini (asa cum multi, incepand cu subsemnatul, continua sa fie si astazi – chiar daca il tradeaza pe Hristos in alte moduri, eventual foarte compatibile cu modernitatea), ridicand astfel mingea la fileu partizanilor modernizarii. Or asta e: adevarul istoric trebuie recunoscut. Nu poti, daca nu vrei sa cazi intr-o marginalitate ridicola, sa zbieri pur si simplu ca te persecuta corectitudinea politica de fiecare data cand esti pus sa te uiti in oglinda. Si nu poti sa condamni o modernitate suta la suta impura (care exista in mod concret doar in gandirea si practica unor nihilisti consecventi) de pe pozitiile unei traditii crestine suta la suta pure (care a existat doar prin pustia Egiptului). Ca ne place sau nu, istoria reala e mult mai ambigua.

    Ca atare, solutia concreta si crestineasca la problema modernitatii nu este pur si simplu respingerea fara echivoc a modernitatii de pe pozitiile unui traditionalism autosuficient (care nu face distinctia intre ce ar trebui sa fie si ce este) si incult (daca nu chiar delirant) din punct de vedere istoriografic. Solutia este critica selectiva a modernitatii insotita de autocritica si, in cele din urma, depasirea in sens crestin a insuficientelor modernitatii in speranta ca la final, prin forta exemplului concret (nu prin elegii traditionaliste si isterii apocaliptic-sectare), crestinii vor reusi sa-i faca si pe rataciti (modernii cu bune intentii, atatia cati or mai fi ramas in ziua de astazi) sa se intoarca acasa, la singura realitate care poate schimba cu adevarat lumea in sens bun: Biserica. Caci, in ultima instanta, numai Biserica are capacitatea de a scoate un drac fara sa bage o Legiune in loc (adica fara sa cada in tragedia modernitatii).

    Asa intelegea Dostoievski lucrurile. Dar, dupa cum stim, reintoarcerea fiului risipitor acasa presupune pocainta: nu doar a fiului risipitor ci si a fiului cel bun sau, mai exact, a fiului care se crede bun. Si care in cazul de fata isi are partea lui de vina (deloc mica) pentru ratacirea in care a cazut fratele.

    Daca vrei, putem continua discutia pe blogul meu.

  8. Multumesc pentru nuantari; discutia poate continua, desigur. Daca as fi avut vreme, as fi facut-o aici, pe acest site care ne gazduieste cu generozitate. Insa ma pregatesc sa plec in Sf. Munte. O sa te pomenesc!
    Doamne ajuta!

  9. Multumesc si eu! Drum bun si pelerinaj cu folos!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare