ISTORIE SI DEZINFORMARE. De ce este atacat vehement istoricul american LARRY WATTS de intelectualii euroatlantici ai lui Basescu? ROLUL STRATEGIC AL UNEI ROMANII INDEPENDENTE

25-06-2013 13 minute Sublinieri

Larry-L-Watts-Cei-dintai-vor-fi-cei-din-urma-Romania

 

  • Adevarul/ Larry Watts: 

Falsificatori, contestatari şi şarlatani. Partea I

Între 1849 şi 1850 profesorul de la Harvard, Francis Bowen, a contestat paradigma deja acceptată că revoluţia maghiară condusă de Lajos Kossuth a fost înainte de toate o luptă pentru libertate şi pentru o republică democrată. Din contră, a subliniat Bowen, Ungaria a luptat în special împotriva propriilor naţionalităţi non-ungare – slavii, germanii şi românii (valahii). Şi acea luptă a fost determinată de decretul pe drepturi egale dat de Imperiul Habsburgic în ceasul al unsprăzecelea, care ameninţa privilegiile absolute ale artistocraţiei ungare, ce până atunci se bucura de imunitate legală completă, nu plătea niciun fel de taxe şi, în ceea ce-i priveşte pe români, le nega orice reprezentare în Transilvania.

Profesorul Bowen a descris mai departe, din surse de primă mână, campania de atrocităţi a generalului Bem, dusă pentru Budapesta, împotriva românilor, ca fiind una care „aproape depăşea imaginaţia”; precum şi extremismul generalului Damianich împotriva propriului popor, care le-a declarat co-etnicilor săi că: „Vin să vă extermin de la rădăcină; apoi o sa-mi trag un glonţ în cap pentru ca ultimul sârb să dispară de pe faţa pâmântului”. (F. Bowen, “The War of the Races in Hungary,” (Războiul raselor în Ungaria) North American Review (1850): 132; F. Bowen, “The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars,” (Revolta slavilor, valahilor şi germanilor unguri împotriva maghiarilor) North American Review (1851): 226).

În timp ce interpretarea lui Bowen era împărtăşită de o mare parte din europeni, se confrunta direct cu opinia populară a concetăţenilor săi. Influenţată de viziunea unei noi republici democrate în politica internaţională, de justificarea aparentă a modelului american încă neobişnuit, şi, nu în cele din urmă, de o propagandă ungara a cărei armă principală era elocvenţa extraordinară a lui Kossuth, chiar şi administraţia prezidenţială a SUA – şi senatul statului Massachusetts care făcea parte din conducerea universităţii Harvard – au făcut public sprijinul acordat lui Kossuth şi că revoluţia lui reprezenta un aspect de interes pentru politica americană. Bowen a fost ulterior acuzat ca fiind un „falsificator” şi un „manipulator” al adevărului istoric. A fost criticat pentru că s-a bazat doar pe surse care i-au susţinut argumentaţia sa. S-au depus eforturi considerabile pentru a-l discredita drept un plagiator atât al cuvintelor, cât şi al ideilor. S-a insinuat că ar fi fost un paravan sau chiar un agent al Austriei. Şi a fost acuzat în mod public că ar fi susţinut absolutismul – fiind astfel un duşman al democraţiei americane – şi că ar fi fost un ”admirator al lui Haynau şi al lui Metternich” – la acea vreme „bestiile negre” ale opiniei publice internaţionale.

„Nu cred”, a declarat un detractor, „că pot fi găsite altundeva în limba engleză, în acelaşi cadru, atât de multe greşeli, atât de multe falsităţi, atât de multă dezonoare literară”. Bowen a fost privit că fiind un oponent nu doar „al opiniei generale din ţara sa, dar şi a lumii civilizate”. (R. Carter, The Hungarian Controversy: An Exposure of the Falsifications and Perversions of the Slanderers of Hungary (1852); (Controversa ungară: o expunere a falsificării şi denaturării ale calomniatorilor Ungariei) M. Putnam, The North American Review On Hungary (1851)). Criticii lui Bowen şi-au concentrat o mare parte din atacul lor asupra surselor profesorului, şi au descris-o pe una dintre cele mai importante, „care i-a oferit nu mai puţin de o duzină din citatele sale”, ca pe „o producţie fără valoare şi care nu merită să fie menţionată”. (Putnam (1851): 343). Lucrarea în discuţie – Ungaria: Constituirea şi Catastrofa sa (1850) – a fost ridiculizată ca fiind „prea josnică pentru a fi luată în serios”, iar autorul său era presupus a fi un „agent austriac” sau „un englez în serviciul austriac (sunt sute în armata austriacă)” sau un „avocat plătit al lui Metternich sau Haynau”. (Carter (1852): 25)

De fapt, sursa a fost expertul constituţional englez Sir Travers Twiss, membru al Societăţii Regale, consilier al reginei, profesor de drept civil şi economie politică la Universitatea Oxford şi profesor de drept internaţional la Kings College London. Twiss era deseori chemat să ajute ambasadele britanice în cele mai spinoase probleme legale de diplomaţie internaţională. Fără a fi omul doborât de o provocare, Bowen a adunat zeci de surse germane, franceze, britanice şi

Profesorul Francis Bowen FOTO Arhiva Universităţii Harvard (adevarul.ro)

Profesorul Francis Bowen FOTO Arhiva Universităţii Harvard (adevarul.ro)

ungare pe acest subiect doar ca să fie din nou acuzat de tot felul de infracţiuni şi contravenţii (inclusiv de o „aversiune puternică” faţă de limba maghiară şi de o „ură profundă pentru unguri”). În timpul acestor atacuri, traiul său, şi chiar viaţa, i-au fost ameninţate. În ultima astfel de incursiune deschisă împotriva libertăţii de exprimare academice la Harvard, în februarie 1951, senatul statului Massacussetts a profitat de poziţia pe care o deţinea în conducerea universităţii Harvard şi l-a îndepărtat pe Bowen de la conducerea Catedrei de Studii istorice „McLean” a Universităţii Harvard. Universitatea Harvard, condusă de un preşedinte care ocupase acelaşi scaun de la Catedra de Istorie chiar înainte de Bowen, a considerat acuzaţiile ca fiind nejustificate şi complet false. Senatul statului Massachusetts a fost scos din Consiliul de conducere de la Harvard – şi nu s-a întors niciodată – iar în 1853 Bowen a fost reangajat şi numit în unanimitate la conducerea Catedrei de „Religie naturală, Filosofie Morală şi Politică civilă”, o poziţie în care avea să rămână pentru următorii 36 de ani. Universitatea Harvard continuă să acorde şi astăzi un premiu anual Francis Bowen în Filosofie morală.

Am o oarecare afinitate pentru Profesorul Bowen. În timp ce nu am pretenţia de a mă afla la nivelul erudiţiei sale (Bowen, la urma urmei, a absolvit primul de la Harvard în generaţia 1833), am publicat recent două volume – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României şi Cei din urmă vor fi cei dintâi: România şi sfârşitul Războiului Rececu privire la comportamentul României ca un actor de stat în alianţa sovietică, în cadrul mai larg al comunităţii socialiste, şi pe plan internaţional. În aceste cărţi, am contestat paradigma acceptată anterior cu dovezi noi care demonstrează că România nu a fost „calul troian” al Uniunii Sovietice în vest (sau oriunde altundeva), că politicile şi acţiunile române au constrâns în mod semnificativ comportamentul sovietic pe plan internaţional, în timpul Războiului Rece, şi că cei de la Kremlin „i-au permis” României independenţa doar în acelaşi mod în care Moscova „a permis” comportamentul independent al SUA – pentru că a fost obligată să facă astfel din cauza lipsei oricărei alternative viabile nu pentru că n-a dorit în mod disperat să schimbe comportmentul României şi nu pentru că n-a căutat în mod activ o altă soluţie.

Abordând această percepţie convenţională am fost pe deplin conştient de necesitatea de a oferi o gamă largă de cazuri specifici cu mii (aproximativ 5,000) de note de subsol pentru a demonstra că o schimbare de paradigmă în interpretare a fost justificată. În această privinţă sunt de acord cu Bowen că „întrebările factuale, oricând prejudecăţile comunităţii au fost incitate, pot fi rezolvate doar prin abundenţă de mărturii; şi prin urmare noi am chemat în instanţă o mulţime de martori…ale căror mărturie unită şi armonioasă nu poate lăsa nicio urmă de îndoială într-o minte cu o capacitate normală, oricât de nedorit ar putea fi acel adevăr, sau oricât de încăpăţânate au fost prejudecăţile care au prevenit receptarea sa mai devreme”. (Bowen (1851): 236-237)

Într-adevăr, modul în care prejudecăţile cognitive operează şi cum au funcţionat în ceea ce priveşte relaţiile americano-române şi ruso-române în mod special, este o temă principală a lucrării mele. În diferite atacuri pe care profesorul Bowen le-ar fi găsit familiare, am fost acuzat de falsificarea şi distorsionarea istoriei. Munca mea, spun unii, este unilaterală. (A. Pavelescu, 3/4/11, wordpress.com) Numele meu, spun alţii, a fost folosit ca să camufleze opiniile şi lucrările altora. (C. Vasile, 17/12/11, contributors.ro). Iar alţii chiar susţin că sunt un paravan sau un agent al serviciului de informaţii român, un susţinător al stalinismului naţional, si un admirator şi un apologet al lui Nicolae Ceauşescu – „bestia neagră” a opiniei publice internaţionale pentru o mare parte din ultimul sfert de secol. (V. Tismaneanu, 11/05/13, 20/12/11, 30/5/11, contributors.ro)

Cei cu şi mai multă imaginaţie mă acuză că aş poza în rolul unui spion american (după ani de zile în care am contestat public acuzaţiile presei că aş fi fost „antena CIA”) şi că aş fi solicitat şi aş fi obţinut azil politic în România de la o democraţie americană represivă în timpul regimului lui Ceauşescu – deşi probabil nu din motive economice. (A. Bădin, 18 & 19/10/12, badin.ro) Desigur, orice provocare la o paradigmă cunoscută şi convenţională este obligată să stârnească emoţii, controverse şi critici. Astfel de revelaţii contrare nu trebuie numai să fie dovedite, dar şi să fie demonstrate din nou şi din nou, în destule cazuri specifice ca noile contururi să apară în mod clar, înainte ca paradigmele şi interpretările să fie schimbate. Nu există niciun mister şi nicio conspiraţie aici. Schimbarea de paradigmă este acceptată doar cu mare reticienţă de cei care s-au obişnuit cu paradigma veche, şi în special, de cei care şi-au bazat propriile interpretări şi chiar carierele pe paradigma acum demodată. Ce va rămâne din munca lor dacă fundaţia lor de orientare se dovedeşte să fie puţin mai mult decât picioare de lut?

Acestea fiind spuse, multe dintre afirmaţiile menţionate mai sus sunt în mod evident destinate să distragă atenţia de la cărţi. Rolul lor nu este de a discuta argumentele conţinute în paginile cărţilor, dar de a reorienta atenţia de la ele, şi de la orice ar putea fi într-un fel interpretat ca fiind vinovat în atitudinea sau în comportamentul autorului, fie descoperite sau inventate. Unii calomniatori au apelat indirect la instituţiile şi autorităţile americane să se alăture în campania lor, pretinzând o ameninţare la adresa intereselor americane în România, şi chiar la însăşi democraţia României, cauzate de practicile mele subversive. Abordarea mea, spun ei, este o încercarea de a submina politica americană şi de a discredita CIA. În perioada 1850-1852 profesorul Bowen a fost supus la o ofensivă similară care implica denaturarea surselor sale, atacuri false asupra metodologiei sale, şi acuzaţii de motivare perfidă şi agenţie clandestină. Un calomniator a recunoscut în mod oficial într-o diatribă de 66 de pagini că primele 50 de pagini au fost dedicate atacului asupra surselor lui Bowen şi modului în care le-a folosit (şi, chiar dacă nu a recunoscut în mod deschis, motivaţiile sale „dubioase” de a scrie pe acest subiect). (Carter (1852)). Ultima parte a acelei diatribe cuprindea simple refuzuri şi repetiţii ale afirmaţiei iniţiale – de la aceleaşi sau surse similare – care au determinat articolele lui Bowen în primul rând. Astfel, au declarat criticii, nu au existat niciodată „încă din cele mai vechi timpuri, niciun fel de distincţii politice în Ungaria, fondate pe diferenţa de naţionalităţi” şi Ungaria „nu a încercat niciodată să interzică limbile locuitorilor non-maghiari din Ungaria sau să le impună, prin violenţă, limba maghiară”. (Putnam (1851), p. 293; Carter (1852), p. 54) Dovezile oferite erau afirmaţiile oficialilor unguri sau aristocraţilor maghiari din Europa şi America care reflectau în mod constant doar ceea ce era mai liberal şi mai generos în gândirea politică maghiară de la acea vreme. Românii / valahii, insistă criticii, se bucurau de drepturi egale şi „orice înţelegere greşită cu privire la acest subiect, care ar fi putut exista între valahi, nu poate fi pusă decât pe seama ignoranţei lor extreme”. (Putnam (1851), p. 332)

Eşecul evident de a înţelege marea diferenţă dintre politica declarată şi cea implementată, dintre inteţia exprimată şi comportamentul real, a fost incredibil de naiv. Criticii americani ai lui Bowen nu par să fi ştiut, de exemplu, că Budapesta a anulat aplicarea drepturilor egale în Transilvania de îndată ce a avut loc Decretul la Viena în 1848 (ceea ce a mobilizat marea adunare de la Blaj). Limitându-se la declaraţiile oficiale ale ungurilor, acei critici erau nevoiţi să se bazeze pe falsuri, simple negări, şi (auto-) decepţii în campania împotriva profesorului Bowen, a scrierilor sale, şi a varietăţii de surse şi de martori.

Falsificatori, contestatari şi şarlatani. Partea a II-a

Recunosc că am trăit un sentiment de déjà-vu îngăduitor în studierea cazului profesorului Fancis Bowen când domnul Tismăneanu, în loc să-mi adreseze probele şi argumentele mele în legatură cu realitatea sfidării romaneşti şi impactul concret al „cursului special” reflectat în documentele pentru uz intern din URSS, Republica Democrată Germană, Republica Populară Ungară, Republica Populară Bulgară, Republica Socialist Cehoslovacă şi Republica Populară Polonă, susţine tot mai puternic că liderii şi conducerea comunistă românească „nu au încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin” (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro).

Şi când, în pofida faptului că documentele din Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic descriu în mod repetat „cursul special” al României ca „dăunând serios” politicii Kremlinului în interiorul Pactului de la Varşovia, al comunităţii socialiste, şi pe plan global, nişte analişti insistă chiar mai categoric că, în timp ce Moscova ar fi considerat România drept „un ţânţar uneori enervant”, acea politică de independenţă nu a fost vreodată văzută de Kremlin ca „un risc geopolitic major sau un model alternativ de socialism” (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro).

Îmi voi permite să abordez aceste aspecte într-o ordine inversă. Moscova şi-a exprimat, de fapt, în repetate rânduri îngrijorarea că România, împreună cu China, vor stabili un model socialist alternativ care va concura cu URSS, cel puţin începând cu anul 1965 şi de-a lungul anilor ‘70, şi documentele sovietice traduse care abordează această obsesie pot fi găsite pe site-ul programului de istorie internaţională a Războiului Rece (CWIHP) al centrului Woodrow Wilson, în documentul de lucru cu numărul 65 (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.org).

În mai 1968 ministrul sovietic al Apărării Marshal Grechko a declarat fără echivoc că alianţa sovietică nu ar putea supravieţui după plecarea României. (Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy (2003)) De altfel, sursa mea pentru aceste afirmaţii este analistul senior la ora actuală pentru Rusia şi Eurasia din Biroul de Informaţii şi Cercetare al Departamentului american de Stat. URSS a suferit o pierdere geopolitică majoră din cauză că România a mediat relaţiile americano-chineze – care, la rândul ei, această mediere a schimbat echilibrul forţelor la nivel mondial. După cum preşedintele Nixon a declarat pentru Consiliul naţional de securitate în august 1969, “Am presupus întotdeauna că chinezii sunt mai duri şi mai agresivi, în timp ce sovieticii sunt mai rezonabili. (Dar) Ceauşescu spune că sovieticii sunt mai duri şi mai agresivi decât chinezii. Trebuie să ne uităm la China pe termen lung.” (Departamentul American de Stat, 14/8/69, history.state.gov)

Medierea României dintre Egipt şi Israel a jucat de asemenea un rol esenţial în pierderea Egiptului de către sovietici, despre care atât CIA, cât şi KGB au concluzionat că reprezenta, la acea oră, din punct de vedere strategic, cel mai important stat din Orientul Mijlociu. (un raport KGB citat în CIA, 12/1/86, foia.cia.gov). Moscova nu a fost în măsură să se refacă după niciuna dintre aceste pierderi pentru restul Războiului Rece. Cam atât despre “ţânţarul” românesc şi inconsecvenţa sa pentru politica europeană şi globală. În lumina celor de mai sus, s-ar părea să existe puţine baze probatorii pentru declaraţia domnului Tismăneanu care spune că România comunistă “nu a încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin”.

Cu toate acestea, haideţi să suspendăm neîncrederea şi să menţinem încă puţin această posibilitate. Cel mai plauzibil argument pentru o astfel de afirmaţie este faptul că România nu a părăsit alianţa Pactului de la Varşovia înainte de căderea comunismului. Dar acesta s-a întâmplat pentru că sovieticii nu i-au permis? României nu i s-a oferit niciodată o alternativă de alianţă militară. Şi cea din care făcea parte, oricât de inacceptabilă a fost pentru conducerea şi politica României, îi constrângea, de asemenea, şi pe partenerii săi, şi îi acorda într-un fel sau altul acces la o parte din consiliile interioare.O izolare de securitate completă, înconjurată de o alianţă care era în mod clar ostilă României, ar fi servit intereselor româneşti mai bine? Nu cred asta. Şi nu a crezut-o niciunul dintre liderii responsabili români. Dar totuşi, oamenii raţionali ar putea avea păreri diferite.

În orice caz, aşa cum încerc să demonstrez în cartea “Cei din urmă vor fi cei dintâi: România şi sfârşitul Războiului Rece” şi în special în ultimele cinci capitole, rămânând în Pactul de la Varşovia şi exercitându-şi influenţa asupra politicii militare sovietice, România a reuşit să realizeze multe lucruri pentru care Europa şi SUA ar trebui să-i fie recunoscătoare. După 1963, ideea că cei de la Kremlin ar putea controla comportamentul şi deciziile României a fost discreditată atât în cercurile de securitate, cât şi în cele academice din SUA şi Europa. Ideea aceasta a reapărut sporadic, dar cu niciun efect decisiv asupra politicii americane în timpul anilor ’70. A devenit o propunere serioasă doar în momentul în care s-a petrecut izolarea internaţională a României, în timpul anilor ‘80. Cu alte cuvinte, afirmaţia că Kremlin-ul controla România a devenit credibilă doar fiindcă nimeni nu s-a mai deranjat să o cerceteze în mod serios, aşa cum o privire mai atentă asupra aceleiaşi ipoteze astăzi dezvăluie cu uşurinţă lipsa de substanţă a veşmintelor pe acel vechi împărat. Mi se pare stupefiantă aroganţa celor care insistă că SUA s-a lăsat naiv manipulată de liderii comunişti de la Bucureşti în a percepe o independenţă inexistentă a statului român.

Nu mă înţelegeţi greşit. Am propria mea lista despre ceea ce eu consider a fi alegeri politice serioase, greşite pe care SUA le face sau le-a făcut în trecutul recent sau mai îndepărtat. Dar acesta nu este subiectul dezbătut aici. Şi, sincer, mă simt mai confortabil în a critica opţiunile politice făcute de alte state decât de al meu (aşa ca aduceţi-mă în faţa Marii Adunări Naţionale). Pot accepta cu uşurinţă ipoteza că o anumită administraţie prezidenţială din SUA a fost „păcălită” de către un sau un alt lider sau stat străin pe o anumită politică. Pot chiar accepta posibilitatea redusă că două administraţii de aceeaşi culoare politică ar fi putut cădea în aceeaşi capcană pe o anumită politică. Chiar dacă americanii se mândresc pe bună dreptate cu gradul şi valoarea excelenţei cu care directorii executivi s-au înconjurat în mod tradiţional, suntem, la urma urmei, tot

Adunare Piaţa Palatului August 1968 (wikipedia.org)

Adunare Piaţa Palatului August 1968 (wikipedia.org)

oameni. Dar a menţine ideea că administraţiile prezidenţiale de la Kennedy la Reagan (inclusiv preşedintele Reagan în timpul primului său mandat) – ceea ce include trei administraţii democratice şi trei administraţii republicane – au fost toate “păcălite” de România comunistă ar eşua cerinţelor minime de credibilitate a romanelor citite acum de fiica mea în vârstă de nouă ani. Probabil Abraham Lincoln a formulat cel mai bine limita credibilităţii atunci când a spus: “îi poţi păcăli pe unii oameni tot timpul, şi îi poţi păcăli pe toţi oamenii doar uneori, dar nu-i poţi păcăli pe toţi oamenii tot timpul”. Pur şi simplu nu se poate. Şi nu poţi mai ales atunci când entitatea care se presupune a fi păcălită posedă un cumul de capacităţi analitice şi de culegere de informaţii aparţinând Statelor Unite.

Luaţi în considerare următoarele evaluări mult mai serioase. În martie 1968 Agenţia de Informaţii Americană (CIA) a concluzionat că “Acum este clar că – dincolo de cerinţele unei prudenţe simple – românii nu şi-au stabilit niciodată anumite limite, pentru ceea ce plănuiesc să facă, sovieticii sunt cei care trebuie să stabilească aceste limite sau măcar să încerce să o facă”. Regimul de la Bucureşti, “consideră că URSS a fost de fapt, în numeroase moduri, obstacolul principal în atingerea obiectivelor naţionale ale României şi se comportă în consecinţă”, acţionând “uneori în moduri care au subminat politicile sovietice în zone care erau doar foarte puţin legate, indirect, de problema suveranităţii”. (Pare a fi cazul, de exemplu, în Orientul Mijlociu)”. (CIA, 21/3/68, foia.cia.gov) Acest lucru nu a reprezentat opinia unor analişti juniori neexperimentaţi pe care am reuşit să-i scot dintr-un munte de documente care demonstrau contrariul. A fost o evaluare care poartă semnătura lui Abbot Smith, preşedintele Consiliului de estimări naţionale al CIA şi, care poate fi argumentat ca fiind cel mai experimentat şi influent analist din comunitatea de informaţii a SUA în perioada aceea.

Predecesorul său, Sherman Kent, care este considerat pe bună dreptate naşul analizei moderne de către profesioniştii în informaţii ai SUA, consideră România un partener de facto după ce a creat o spărtură în cortina electronică, cea care anterior bloca transmisiunile din Occident spre URSS. Aceasta a fost o altă lovitură strategică livrată de Bucureşti care şi-a câştigat locul ca fiind unul dintre “principalele centre subversive” alături de Statele Unite ale Americii, Republica Federală Germană şi Israel, un loc pe care şi l-a păstrat în documentele KGB cel puţin până în noiembrie 1989. (CWIHP WP #65, wilsoncenter.org, 12/2012)

Privind înapoi, după o viaţă în care a analizat Blocul Sovietic, un alt analist senior din CIA a notat că în anii 80 “riscul deosebit” al independenţei României “a redefinit cu succes rolul unui membru al Blocului, menţinând legăturile care sunt în mare parte formale şi limitând influenţa sovietică aproape în intregime la ceva negativ, în timp ce, “toate mişcările şi poziţiile sale au fost înghiţite de liderii sovietici după Stalin, ceea ce uneori [liderii sovietici] par mai puţin toleranţi decât pur şi simplu dejucaţi. Potrivit analistului de carieră, “toate statele est europene au beneficiat de insistenţa României (şi de recunoaşterea sa din partea URSS-ului) pentru dreptul membrilor de a avea poziţii şi opinii independente în consiliul Blocului Sovietic“. (CIA, 12/1/82, foia.cia.gov)

Indiferent de “mirosul” politic de care se bucură (sau suferă) CIA şi analiştii săi la ora actuală, prefer sa am încredere în evaluările lor testate în timp mai degrabă decât în cele ale domnului Tismăneanu, chiar dacă nu aş fi citit documentele interne ale Pactului de la Varşovia. Afirmaţiile conform cărora opoziţia României şi sfidarea de care a dat dovadă în perioada Războiul Rece au fost lipsite de orice semnificaţie şi n-au avut niciun impact asupra confruntării geopolitice între Est şi Vest sunt pur şi simplu greşite. Ele au fost dovedite false prin analize de informaţii profesionale şi falsitatea lor s-a confirmat pe deplin în documentele celorlalţi membrii din Pactul de la Varşovia, care a ieşit la iveală după prabuşirea comunismului. Nicio contestare sau negare, indiferent de numărul lor, şi nicio prestidigitaţie nu va schimba această realitatea fundamentală.. Aceasta este o realitate reconfirmată aproape zilnic cu fiecare declasificare oficială şi informală (de tipul “Wikileaks”).

La mijlocul secolului al XIX-lea, profesorul Bowen a fost impiedicat să le răspundă direct atacatorilor săi din consideraţii de prestigiu, atât profesionale, cât şi sociale (niciunul dintre atacatorii săi nu era expert academic sau specialist în domeniu sau profesor de universitate). Din fericire, eu nu sunt grevat de astfel de limitări. Dacă dl.Tismăneanu alege să iasă din spatele insinuărilor sale atente şi să mă confrunte direct pe baza argumentelor pe care le-am prezentat, va găsi în mine un partener deschis la discuţii publice. Dar nu vă temeţi, dragi cititori, nu-mi voi ţine respiraţia.

larry_watts

Nota noastra:

Istoric american naturalizat, deja, in Romania, Larry Watts este contestat intr-un mod straniu care mai degraba atrage atentia asupra lucrarilor sale. Greu de inteles ce-i mana pe acesti istorici din siajul propagandistic al presedintelui Basescu – de genul lui V. Tismaneanu si C. Vasile – sa-l decredibilizeze pe Watts astfel – prin puneri ideologice la zid si nu prin cercetari echivalent de bine documentate.

Daca la mijloc este o “paradigma” de interpretare a rolului Romaniei in cadrul lagarului sovietic, care este relevanta politica a acesteia si actualitatea sa? O relevanta trebuie sa existe, altfel nu ar exista reactia. De ce este important pentru Tismaneanu & co. sa demonstreze ca Romania a jucat un rol minor, neinsemnat, inainte de 1989? Mai ales ca Tismaneanu a plecat in SUA in acel timp istoric si este bine conectat la cercurile americane, deci… ar fi trebuit sa stie foarte bine sursele citate de Watts.

Comparatia pe care o face Watts cu cazul prof. Bowen pare sa fie, de fapt, o sugestie ca aceasta reactie tine tot de unele mize geopolitice, de politica internationala, deci de cercuri de putere straine. In acest caz, ar insemna ca, la un moment dat, administratia SUA a schimbat interpretarea evaluarii relevantei geopolitice a pozitiei Romaniei si ca Tismaneanu este unul din cei care pun in practica aceasta “paradigma”.

In orice caz, apropo de politica dusa de Romania inainte de 1989, ne-am amintit de mirarea lui G. Friedman legata de atitudinea actualei elite politico-intelectuale romanesti de completa sumisiune fata de UE si NATO si de refuz, practic, a unei politicii “pe cont propriu”. Raspunsul lui Friedman era ca aceasta elita nu doreste sa asume o pozitie mai autonoma a Romaniei pentru ca are memoria vie a izolarii dezastruoase de tip ceausist. 

Nu cumva, insa, aceasta spaima fata de “izolationismul” ceausist este o manipulare, in fond, prin care se delegitimeaza la toate nivelele – intelectual, politic – posibilitatea unei politici pe cont propriu pe care Romania sa o duca chiar daca ar face parte din diverse complexe imperiale de putere? Nu cumva aceasta propaganda este menita sa elimine preventiv eventualitatea ca Romania in UE sau in lagarul euro-atlantic sa nu faca acelasi joc autonom ca Romania in URSS? 

Ca si in cazul protocronismului, s-ar profita de o exagerare patologica (izolationismul) pentru a se respinge orice forma de patriotism (respectiv de independenta). 

Concluzia? Exista o serie de intelectuali “alternativi”, ca Radu Golban in economie, Larry Watts si Mircea Platon in istorie, ale caror opinii sunt disonante fata de propaganda mainstream, lucru ce explica marginalitatea lor. 


Categorii

1. DIVERSE, Dezinformari, hoaxuri, diversiuni, manipulari, Istorie, Opinii, analize, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “ISTORIE SI DEZINFORMARE. De ce este atacat vehement istoricul american LARRY WATTS de intelectualii euroatlantici ai lui Basescu? ROLUL STRATEGIC AL UNEI ROMANII INDEPENDENTE

  1. “… lucru ce explica marginalizarea lor.”, probabil.

  2. O completare asupra pozitiei geopolitice a Romaniei si de ce istoria lui Watts intra in contradictie cu actuala “paradigma” euroatlantica ar fi si acest material: http://www.eurasia-rivista.org/geopolitica-national-comunismului-roman/17224/

    Unele afirmatii sunt problematice insa finalul textului e corect:

    În ce priveşte semnificaţia sa politică, se poate spune că acest eveniment [revolutia de la 1989 – n.n.] a reprezentat lichidarea definitivă a acelei poziţii de independenţă şi centralitate pe care naţional-comunismul a încercat să o atribuie României.

    Rolul desfăşurat de serviciile secrete sovietice în cadrul loviturii de Stat din decembrie 1989 avea evident scopul de a asigura controlul rusesc asupra spaţiului românesc; dar susţinerea furnizată de Moscova mişcării subversive a fost, în concluzie, un ajutor activ la acapărarea americană a Europei de Est. Astfel, şi în România, Gorbaciov a lucrat “pentru Regele Prusiei”, adică pentru Preşedintele american.

    În cele două decade care au urmat lui 1989, România a fost un obiect al planului hegemonic american, care a considerat-o ca o parte din aşa numita “Nouă Europă”, adică din grupul acelor ţări ex-comuniste care, în momentul agresiunii anglo-americane împotriva Iraqului, s-au pus la dispoziţia Statelor Unite, despărţindu-se astfel de politica europeană a Franţei şi a Germaniei.

    În noua confruntare a puterilor atlantice cu Rusia, este de prevăzut ca România să devină, împreună cu Bulgaria, Cehia, Polonia şi ţărişoarele baltice, o bucată dintr-un “cordon sanitar” antirus.

    Într-un astfel de context geostrategic, România ar dezvolta, în particular, un rol de santinelă a NATO-ului pe malul Mării Negre, un rol asemănător cu al Georgiei, în timp ce alte ţări din Europa centrală şi estică aflate în sfera de influenţă a Alianţei Atlantice vor interzice Rusiei accesul la Marea Baltică şi la Marea Adriatică.

    Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe principii de suveranitate şi de autonomie, atunci ar trebui ca această ţară, în loc să fie redusă la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcţie potrivită propriei poziţii geografice, propunându-şi nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o punte între Europa şi Rusia.

    Dar această ipoteză e foarte departe de posibilităţile oferite de realitatea de astăzi, deoarece actuala clasă politică română nu pare deloc în măsură să conceapă, şi mai puţin să realizeze, un proiect geopolitic de acest gen.

    Prin urmare, la mijloc se afla un model de gandire si de actiune geopolitica – si ce deranjeaza cel mai mult este acel model al centralitatii regionale care a fost practicat de Romania cu precadere in timpul regimului national-comunist.

  3. Cum pot fi niște guvernanți fără demnitate? Nedemni! Nedemni de a guverna.Pentru ei, națiunea și ideea de națiune e de repudiat, de lepădat. Lepădături!

  4. Cristian, iudeii își ridicau capiști pe înălțimi și aduceau jertfă spurcată, cu neamurile din jur s-au amestecat și obiceiurilor lor le-au primit iar pe profeții trimiși la ei de Dumnezeu i-au omorât. Și a căzut mânia lui Dumnezeu peste ei și au fost luați în robie. Deci ce va fi cu această Europă păgânizată, noua Sodomă? Strigătele îndurerate ale celor puțini rămași, pentru care fiecare zi e un chin și o luptă de a se păstra întregi sufletește și mental, nu le va auzi oare Dumnezeu?

    Cum vom răbda și ce vom putea face când propaganda sodomistă va cuprinde pe deplin școlile și societatea noastră? Dar ce să spun despre toate celelalte păcate ce au cuprins țara? Vom mai putea oare să ridicăm copii creștini sau vom plânge privind la ei cum se pierd? Și ei și noi deodată. Am nădejde că pentru rugăciunile părinților nu se vor pierde copii creștinilor dar mare încercare este aceasta.

    Ce este deci independența unei națiuni? Ce înțelesuri are aceasta? Astăzi, mai mult ca oricând, există o dependență strânsă între state, economic și politic, ba chiar militar și ideologic. Singura independență este cea spirituală și aceasta este miza.

  5. Pingback: The russians are coming? Dughin, ideologul Eurasiei, vrea sa “SALVEZE: ROMANIA DE UE prin Rep. Moldova/ Pacepa reactivat mediatic. Vreo legatura cu LARRY WATTS?/ SUA taraste lumea catre RAZBOIUL FINAL - Recomandari
  6. Pingback: “Marele mars al secuilor” si cu participarea JOBBIK si a detasamentelor GARZII MAGHIARE. Obiectivul: “AUTONOMIE CA IN ANII ’50″. Liderii secui AMENINTA din nou cu NESUPUNEREA CIVICA SI PROTESTE si cheama guvernul ORBAN al UNG
  7. Pingback: MARELE MARS AL SECUILOR: finantat de Guvernul Ungariei. “Singurul lucru clar este ca ei doresc sa-si traiasca viata lor fara romani” - Recomandari
  8. Pingback: RAZBOIUL SANCTIUNILOR. Rusia ameninta Washingtonul cu un “RASPUNS DUREROS”/ Biden asigura (doar?) CEHIA si UNGARIA de sprijinul NATO. România – potential abandonata de “aliati”?/ Violente la Donetk si Harkov, PRIMARUL HARKOV
  9. Pingback: “Infratirea toxica” a “occidentalistilor” si “rusofililor” in sustinerea tezei antiromanesti a STATULUI SI NATIUNII ROMÂNE ARTIFICIALE - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare