Lucrarea lui Dumnezeu printre “ingeri”, prin alti “ingeri” jertfitori: MAICUTA SERAFIMA, MAMA ORFANELOR DE LA MĂNĂSTIREA MĂRCUŞ: “Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos” (VIDEO)

13-03-2016 25 minute Sublinieri


INGERII DE LA MANASTIREA MĂRCUŞ si Stareta SERAFIMA. “Mami” (“Destine ca-n filme”, TVR2)
Reportaj al Iulianei Marciuc in emisiunea “Destine ca-n filme” (TVR 2) – 20 oct. 2015
***

Nu amăgeşte ochiul cu ziduri măiestrit lucrate, însă lipsite de viaţă. Nici urechea prin cuvinte frumoase, dar reci, ca o lespede de mormânt. Locul acesta este mai mult decât dorinţa de mântuire a unor suflete ce urmează calea călugăriei. Are puterea de a impresiona într-un fel unic. Mănăstirea Mărcuş este sălaşul lui Hristos, ale Cărui cuvinte – „Lăsaţi copiii să vină la Mine“ – au înmugurit în inima maicii stareţe Serafima Comşa sub expresia chipurilor a 11 orfeline (părăsite la naştere de propriile mame), pe care, mărturiseşte monahia, le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu.

Sfârşit de mai. Încă două zile, şi se apropie 1 iunie. În drum spre fetiţele de la Mănăstirea Mărcuş, din judeţul Covasna, gândesc că anul acesta voi întâmpina într-un mod inedit Ziua Copilului. Ar fi pentru prima dată când le vizitez. Zi mohorâtă, deloc potrivită pentru o astfel de întâlnire. Odată ajunsă la destinaţie, aproape că nu dau atenţia cuvenită aşezământului monahal… tot cu ochii după copii. Nici urmă de ei. Curtea largă a mănăstirii e goală şi liniştită. Se aude doar şuieratul vântului printre crengile pădurii de fagi care înconjoară, ca nişte ziduri verzi, mişcătoare, sfântul lăcaş. Dau de o curte mai mică, îngrijită, cu iarbă şi flori de toate soiurile, un foişor şi mai mult e leagăne. Nimic. Urc câteva trepte. Păşesc pragul unei clădiri luminoase, atent finisate, şi descopăr, în sfârşit, stupul copiilor. Le aud glasurile ca de clopoţel, rostind în cor rugăciunea înainte de masă, în faţa icoanei Maicii Domnului de pe peretele de răsărit al bucătăriei. La scurtă vreme, întâmpin fetele, împreună cu maica Serafima Comşa, stareţa mănăstirii, în bibliotecă. Gălăgioase ca nişte vrăbii, una mai frumoasă ca cealaltă, copilele sunt întotdeauna bucuroase de oaspeţi. Se aşază fiecare pe locul său, la mese, şi, sub îndrumarea unui pedagog voluntar, se apleacă cu conştiinciozitate asupra manualelor şcolare, pe care scrie clasa a II-a ori clasa a III-a.

„Eu am murit pentru Hristos“

Mama Marcela, după cum îi spun fetele, roboteşte în bucătărie. Ştefania, una dintre copile, învârte în mâinile mici o farfurie pe care o lustruieşte cu prosopul. După ce termină de pregătit cina, femeia ia fierul de călcat şi îndreaptă cutele uniformelor, abia spălate. Ştefania cea tăcută şi harnică o urmăreşte cu privirea. Aşa îi place ei, să petreacă timp în gospodărie, dând o mână de ajutor la nevoie. De fapt, fetiţele au mai multe mame – supraveghetoarele care se ocupă de prepararea hranei şi de menaj -, însă numai una e „mami“ – maica Serafima, pe care o iubesc enorm. maicuta-cu-copii_w747_h373_q100Nici nu ar putea simţi altfel, atâta vreme cât măicuţa împlineşte, în mod evanghelic, sensul cel mai înalt al vieţii creştine de a oferi dragoste şi milă, dăruindu-se pe sine acestor copii, care până mai ieri erau ai nimănui.Eu am murit pentru Hristos. Eu nu mai contez. Dăruindu-mă acestor copii, cred că mă încadrez foarte bine la tăierea voii (n.r., zâmbeşte), dar o fac cu bucurie, cu dragoste, şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dea putere în continuare“, spune maica stareţă.

E inedit, nu-i aşa, ca în curtea unei mănăstiri, în grădini sau la strane să întâlneşti copii? Toate fetiţe, zâmbitoare şi cuminţi, isteţe şi comunicative, cu voci care impresionează până la lacrimi pe oricine le aude cântând la sfintele slujbe. Şi când te gândeşti că aceste 11 flori, crescute de la două, trei luni, în grădina mănăstirii, au fost abandonate în maternitate, fiind sortite eşecului, nu poţi decât să te cutremuri de lucrarea lui Dumnezeu de la Mărcuş…

Toate spusele părintelui Arsenie Boca s-au adeverit în timp. Extraordinar, ce poate lucra Dumnezeu cu noi! Nimic nu e la întâmplare. Părintele Arsenie i-a spus bunicii mele din partea tatei, ucenică a marelui duhovnic, şi care odihneşte aici: «Suzana, tu vei face mănăstire, va ţine puţin, dar cineva din neamul tău o va ridica şi va dăinui. Voi nu aveţi idee ce loc sfânt este acesta. Aici vor cânta îngerii din cer»“, mărturiseşte cu tremur în glas maica Serafima, care leagă cuvintele părintelui Arsenie de o întâmplare petrecută în urmă cu 8 ani:

Când aveau fetele vreo 3 ani, eu eram la parter, călcam nişte rufe, iar ele se jucau, sus, la etaj. Deodată, le-am auzit cântând «Sfinte Dumnezeule». Aşa, singure, fără să le spună nimeni. Unele dintre ele nici nu aveau 3 ani. Atunci am izbucnit în plâns şi mi-am zis: «Aceştia sunt îngerii părintelui Arsenie Boca». La 3 ani, aceşti copii spuneau Crezul în biserică, la 4 ani cântau Sfânta Liturghie. Psalmii 50 şi 142 i-au învăţat din mers. Ştiu toată rânduiala slujbelor şi cântă extraordinar.

Chemarea locului, şoapta străbunilor

Şase ani petrecuţi la mănăstirile oltene Clocociov şi Brâncoveni au pregătit-o pe maica Serafima pentru misiunea ce avea să o împlinească la Mărcuş. Aşa se face că, în 1991, la 23 de ani, era stareţă peste o poiană, unde avea să se înalţe mănăstirea de astăzi, cu hramurile „Duminica Sfinţilor Români“ şi „Acoperământul Maicii Domnului“.

Braşoveancă fiind, am venit şi eu aici, ghidată mai mult de instinct, cu câteva maici de la Mănăstirea Brâncoveni, pentru a ridica mănăstire. Plângeam în fiecare zi, ziceam că locul meu nu e aici, chiar dacă mă atrăgea într-un fel aparte. Nu am ştiut că bunica a făcut mănăstire în aceste locuri, care a fost mai apoi dărâmată de autorităţile comuniste. Istoria locului este foarte zbuciumată, deoarece în acelaşi loc, la începuturi, exista o mănăstire de călugări, care a fost rasă de pe faţa pământului de generalul Bucow. Bunica Suzana era foarte credincioasă. A fost o martiră. A făcut închisoare, a suferit pentru credinţă. Nu şi-a spus nimănui viaţa, nu a vorbit niciodată despre ea. Eu am aflat tot ce ştiu de la alţii. A suferit pentru locul acesta, pentru credinţă în general.

Când am venit în poiana aceasta, în anii ’90, totul era aranjat. Exista deja un părinte care se ocupa de rânduiala administrativă. Eu nu eram pe nicăieri, nici măcar măturătoare pe o listă. Planurile s-au dat peste cap. Rând pe rând, maicile au plecat. Am petrecut o iarnă de una singură, într-o colibă. foto-Ana-NegruUrlau lupii pe la ferestre, uşile nu se încuiau foarte bine, aveam lut pe jos şi o datorie foarte mare, pentru că începusem drumul de acces prin pădure. Dacă nu ar fi mila lui Dumnezeu, nu am putea face nimic. Am fost şi o fire ambiţioasă. În Ardeal, suntem crescuţi cu da şi nu. Când promiţi ceva, trebuie să-ţi respecţi cuvântul. Mi-am dat cuvântul în faţa Preasfinţitului Serafim Făgărăşanul, fost episcop al Arhiepiscopiei Sibiului, actualul Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, şi a trebuit să îmi onorez promisiunea. Cu greu, am ridicat zidurile. Până şi apa am plătit-o. Am mers cu traista, din poartă în poartă, aşa cum a spus părintele Boca. Începutul a fost dificil, dar când Îl ai prieten pe Dumnezeu, nu mai simţi greutatea. De câte ori aveam o problemă, nu ştiam altceva decât să mă aşez în genunchi, să plâng şi să mă rog Lui.“

26 iulie, o zi memorabilă

Blândă, mereu zâmbitoare, dar şi fermă când e cazul, maica stareţă le-a crescut cu greu pe cele 11 fetiţe, cărora li s-au adăugat, pe parcurs, alţii copii flămânzi şi desculţi, ai căror părinţi nu au găsit posibilităţi materiale pentru a-i creşte. De multe ori, „mami“ este nevoită să bată la uşile oamenilor cu bani sau să apeleze la ajutorul cunoştinţelor pentru a face rost de cele necesare. Nu au fost puţine zilele când maica Serafima a pus cu mari eforturi, chiar umilinţe, mâncare pe masă, dar nu se plânge de nimic: „Nu mi se pare că e o jertfă, aşa este normal să fie, aceasta e crucea mea“.

Au fost necesari 10 ani să se împlinească voia lui Dumnezeu ca maica Serafima să crească copii, în prima casă familială din România înălţată pe lângă o mănăstire de maici ortodoxe: În 2001 am început construirea căminului pentru fete, pe locul bordeielor în care am stat până să ne mutăm în chiliile de azi. Doi ani mai târziu, când clădirea a fost gata, complet utilată, am adus bebeluşii.

Numai cu ajutorul vrednicului de pomenire, părintele Nil, duhovnicul meu, s-a îndeplinit dorinţa de a aduce copiii. Ideea era nouă pentru timpurile acelea, ne descurcam şi foarte greu, deoarece pictam biserica… Le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, pentru că mi-au fost date de la maternitate, nu le-am ales eu. 26 iulie, ziua când le-am adus acasă, a fost foarte emoţionantă. Am mers cu vreo cinci maşini să le luăm. Cea mai mică avea 3 luni, Ana, iar Elena cu Maria aveau câte 10 luni, şi între ele erau alte 7 mogâldeţe. Am luat 8 copii. Pe urmă au mai venit două fetiţe. Le-am botezat şi le-am dat nume. Toate sunt născute la zile mari. Problema a fost că atunci când le-am adus nu am avut personal, bani, lapte, pampers. Nu ştiam nimic. A fost o experienţă unică pentru mine. Nu ştiu când dormeam, când mâncam, nu era timp pentru aşa ceva. Am avut doar două maici care m-au ajutat.

De când au venit, copiii nu au lipsit niciodată duminica şi în sărbători de la biserică. De mici au fost foarte cuminţi. Interesant! Mi le-a dăruit Maica Domnului aşa, că nu ştiu ce făceam. Nici noaptea nu prea plângeau. Nu ştiu dacă era aşa de frumos dacă le luam de la 6 ani. Nu cred. Au crescut în ochii mei, ştiu ce gândesc numai când se uită la mine.

copiimanastireamarcus2Ana, Maria-Alexandra, Andreea, Elena, Ştefania, Maria-Petruţa, Nicoleta, Mihaela, Ana-Maria, Teodora, Florentina sunt numai ochi şi urechi de fiecare dată când maica stareţă le vorbeşte. Fac roată în jurul dânsei şi fiecare se întrece în a-i capta atenţia prin cuvinte dulci şi îmbrăţişări.

Viaţa mea aici este foarte frumoasă. Noi suntem toate surori. Îmi place să învăţ, să fac treabă, să mă joc. Tatăl nostru este Dumnezeu. El ne ţine în palma Lui pe toţi, chiar şi pe cei necredincioşi. El are grijă de noi, ne pune pâinea pe masă, ne iubeşte. Ne rugăm Lui şi El ne trimite. De exemplu, dacă nişte papuci ne-au rămas micuţi, ne rugăm la Dumnezeu, El ne ascultă rugăciunea şi ne trimite tot ce avem nevoie“, spunea Ana, fetiţa cu chipul mereu luminat de zâmbet. Mihaela cea sfătoasă o secondează în afirmaţii, iar Elena, înţeleapta grupului, le priveşte înţelegătoare.

„Orfanii, adevăraţii copii ai lui Hristos“

Prin activitatea sa, maica Serafima urmăreşte integrarea treptată a copiilor în viaţa socială:

Noi am avut mulţi copii pe care i-am ţinut 1, 2 ani şi apoi i-am reintegrat. De asemenea, Asociaţia de binefacere «Sfânta Iustina», sub a cărei egidă îşi desfăşoară activitatea casa familială de la Mănăstirea Mărcuş, susţine păstrarea legăturii cu familia natală, deci copiii pot fi vizitaţi oricând şi pot fi scoşi din această instituţie privată de ocrotire dacă familia poate, la un moment dat, să le ofere condiţii decente de viaţă la domiciliu. O parte dintre fetele noastre îşi cunosc părinţii, dar nu sunt vizitate, şi nici ele nu sunt dornice să-i cunoască. Copilele provin din familii foarte sărace, cele mai multe din comunităţile de romi“.

De asemenea, monahia Serafima atrage atenţia asupra degradării morale a tinerilor noştri şi a importanţei pentru societate a cât mai multor centre de tipul celui de la Mărcuş:

Trebuie să fim mai atenţi la ce se întâmplă cu tinerii. Nu se mai educă copiii. Sunt foarte mulţi abandonaţi în centre. Lipsiţi de afecţiune, vor refula în acţiuni negative. Ar fi bine dacă ar fi mai multe astfel de centre, dar nu e uşor. Trebuie să-ţi placă, să ai capacitatea de a te dărui. Familie vreau, nu contează că suntem mulţi sau puţini. Şi dacă suntem puţini, să fim în acelaşi cuget. Am observat că locul acesta selectează oamenii. Nu oricine stă. Din moment ce a îngăduit Maica Domnului să fie copii, m-am gândit, până la urmă, mântuirea e individuală, iar eu voi răspunde pentru ce fac şi încerc, cu ajutor, să fac cât mai mult bine“.

IMG_2047Dorinţa măicuţei Serafima Comşa este să-şi poarte fetele, mai departe, la facultăţi. Să le vadă cu pâinea şi cuţitul în mână, cum zice o vorbă din popor. Rămâne la alegerea lor dacă vor dori să se călugărească ori să aleagă viaţa de familie. Deocamdată, primează grija pentru o educaţie de calitate. Copilele au parte de lecţii suplimentare după orele de curs, pe care le urmează la şcoala din sat, dar şi de ore particulare de muzică instrumentală.

De la un an la altul, ele se măresc, trebuie bani peste tot, dar din moment ce Maica Domnului mi le-a dat, cred că mă va ajuta până la capăt. Sunt mulţumită de ele. Se comportă ca şi cum Dumnezeu mi le-a trimis de undeva, dintr-un loc ales“, încheie „mami“ cu broboane de rouă în ochi.

Am lăsat în urmă Mărcuşul, în sunet de toacă – Alexandra şi Florentina s-au întrecut în a impresiona cu talentul lor. Din proprie iniţiativă, Nicoleta şi Maria mi-au încărcat braţele cu margarete culese din poiană. Le-am promis că mă voi întoarce, iar în Ardeal, când îţi dai cuvântul, trebuie să ţi-l îndeplineşti, după cum am învăţat de la maica Serafima. Până la următoarea întâlnire, mi-am pus în gând să le spun tuturor apropiaţilor despre copiii dăruiţi de Maica Domnului măicuţei stareţe şi celor trei surori de la Mănăstirea Mărcuş. Împreună, prin mici donaţii, putem contribui la creşterea lor armonioasă, având ca încurajare cuvintele înţelepte ale părintelui Nil, duhovnicul mănăstirii, plecat prea devreme dintre noi:

„Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos. Ei vor vedea primii Împărăţia lui Dumnezeu“.

455

Pentru donaţii:

Asociaţia de binefacere „Sfânta Iustina“
CONT: RO53RNCB0124009682180001
Deschis la BCR – sucursala din Sfântu Gheorghe
cod SWIFT (BIC): RNCBROBUCV0 (ultimul caracter este cifra zero).
Pentru contracte de sponsorizare sau pachete trimise prin poştă:
Asociaţia de binefacere „Sfânta Iustina“
Cod Fiscal: 14152220, Orfelinatul Sfintei Mănăstiri Mărcuş, localitatea Mărcuş, jud. Covasna.
Maica stareţă Serafima poate fi contactată la telefon: 0740.095.480. Puteţi să le scrieţi la adresa: ingeriidelamanastire@gmail.com.

[…]

Ca-n rai

poiana-cu-ingeri-de-la-marcusCentrul de binefacere în care locuiesc fetiţele este un loc special. I se spune impropriu centru, fiindcă, în realitate, este o casă frumoasă, cu tot ce are nevoie un copil pentru educaţie, unde fetiţele au şi un atelier de creaţie, la care participă cu bucurie. “Mie îmi place limba română dar şi activităţile plastice, să pictez…”, mărturiseşte Alexandra, o fetiţă vioaie, cu ochii negri, precum murele. Ca orice copil, fiecare are propriile îndemânări, materii preferate la şcoală, adoră să facă felicitări şi fel de fel de figurine prin tehnica origami. Iubesc mănăstirea şi locurile dimprejur fiindcă “e ca-n rai”, îmi mărturisesc micuţele care au totuşi un “regret”: “Am dori mai fim şi noi mici, să ne ia mami în braţe…”, spun zâmbind.

Cum decurge o zi la Centrul de la Mărcuş? “Ne trezim dimineaţa, când e şcoală, mergem la şcoală, apoi venim acasă, mâncăm, dormim, ne facem temele… Când n-avem şcoală, ne trezim, mergem la biserică, mai stăm puţin, luăm masa, după aceea avem atelier de creaţie. Avem o soră mai mică, Maria, de doi ani. Ne este foarte dragă!… O iubim mult pe mami care are mare grijă de noi să avem tot ce ne trebuie!…”, se destăinuie copilele.

Acasă

Deşi nu îi este uşor să facă faţă cheltuielilor de zi cu zi, zâmbetul sincer şi bucuria de pe chipul celor 11 fetiţe salvate din impas care îi spun din toată inima mami, i-au dat întotdeauna putere maicii stareţe Serafima Comşa să caute soluţii pentru plata facturilor şi a celor necesare traiului zilnic… Dumnezeu i-a trimis ajutor să depăşească toate greutăţile.

Le-am crescut chiar din primele zile. Îmi spun mami, e cea mai mare mângâiere pentru mine. Când spun 18460362«Mami, te iubim!» îmi spun tot! E cea mai mare răsplată, un zâmbet de-al lor şi un cuvânt de iubire. Le-am lăsat să se desfăşoare cum au considerat, să se simtă libere. Se vede pe ele asta şi un copil nu te minte!… Am început de la lingură şi ne-am descurcat destul de greu… Cazuri sociale avem tot timpul. Avem şi un centru de zi, unde mănâncă peste 20 de copii, îi îmbrăcăm, îi încălţăm. Sunt din familii foarte sărace sau cu un singur părinte. Ceilalţi copii se întorc seara acasă, explică maica stareţă Serafima.

Când spui un centru social, te îngrozeşte această idee. Dar la Mărcuş e mai mult decât atât.

La noi nu este un centru. E o casă. De la început am numit-o casă familială. Le-am făcut o căsuţă frumoasă, unde se simt bine. Acolo e linişte, e frumos, chiar dacă mai mergem în vizite, o zi, două, ne întoarcem cu drag acasă. De la trei ani le-am dus peste tot: la mare, la munte, în drumeţii. Şi suntem ca într-o familie, cu maicile, cu personalul specializat angajat pentru îngrijire, fiindcă maicile n-au făcut faţă. Ne-am format un nucleu, toată lumea e acasă. Pe lângă maici, avem voluntari, pentru limba engleză şi diferite opţionale. Fiecare face ce poate, îşi pune amprenta în diferite domenii. Fetiţele lucrează foarte frumos în atelierul de creaţie, cântă, lucrează, le-am învăţat să facă metanii, cruciuliţe”, adaugă maica stareţă.

Asociaţia de Binefacere “Sfânta Iustina” este leagănul copilăriei pentru cele 11 fetiţe de la Mărcuş. Familiile naturale nu au păstrat legătura cu ele, în ciuda insistenţelor maicii stareţe Serafima. Dăruirea pe care o primesc de la mami nu are egal. Copiii nu simt lipsa celor care le-au dat viaţă deşi, câteodată, mai au câte o curiozitate.

Ele mai întreabă… Şi-mi spun: «Nu vreau să o iubesc pe mama». Şi le spun: «Nu, nu trebuie să gândiţi aşa. Dacă nu era mama, nu mai ajungeaţi aici. Nu ajungeaţi să creşteţi lângă mine». «Bine, atunci o iubesc, mami!», vine răspunsul…”, adaugă maica Serafima.

Dăruire

Zilnic, mami parcurge câţiva kilometri cu maşina până la Lunca Mărcuş, acolo unde copilele sunt eleve ale Şcolii Generale. “Am optat pentru Lunca Mărcuş, chiar dacă e un pic mai departe, pe un drum greu, inaccesibil, izolat, fiindcă doamna învăţătoare Călitu Mariana are toate gradele profesionale, e foarte bună, a păstrat nişte tradiţii, face serbări pur româneşti, se ocupă, le pregăteşte”, spune maica stareţă care, pe când fetiţele au început să meargă la grădiniţă, le însoţea pe jos, vreo doi kilometri, pe un drum pietruit, greu accesibil, mocirlos pe timp de ploaie, pe care fetiţele îl percepeau ca pe o pedeapsă. “Mami, amMaica-stareta-foto-Ana-A.-Negru greşit cu ceva?” “Nu, dragele mele, de ce credeţi asta?”, le răspundea. “Atunci, de ce mergem atât pe jos?”. Mami ofta şi se ruga la Bunul Dumnezeu să o ajute să iasă din impas. Ce bine ar fi să aibă o maşină! Dar nu avea suficienţi bani . Până într-o zi când, în urma undei donaţii şi prin bunătatea unui dealer din Braşov, a reuşit să achiziţioneze un microbuz. Transportul nu mai este astăzi o problemă, însă pe măsură ce fetiţele cresc, nevoile se înmulţesc.

Am intrat într-o altă etapă, mai grea şi mai costisitoare. Şcoală şi educaţie înseamnă bani … Nu-i suficient că eu m-am dăruit cu totul. Trebuie să ai şi fonduri ca să poţi face faţă. Poţi să munceşti de dimineaţă până seara, copiii trebuie să mănânce… E o mănăstire mică, n-avem terenuri agricole, nu prea avem din ce să ne întreţinem, e zonă de pădure, nu e bogată mănăstirea… Dacă ar fi vorba doar de mănăstire şi de maici, ne-am descurca. Dar nu e aşa… Ca să mai atragem fonduri, mai facem tot felul de activităţi, să atragem sponsori, oameni care să ni se alăture. Şi întotdeauna, când au fost greutăţi, în final, Dumnezeu ne-a ajutat! S-au găsit oameni cu suflet mare care ne-au sprijinit. Anii au trecut frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu că am copii sănătoşi, deştepţi, frumoşi… Sunt mândră de ele”, încheie maica stareţă Serafima Comşa.

Colnicul binecuvântat

Prin 1950, Suzana Comşa a ridicat aici, singură, un schit. A fost distrus de comunişti în 1973. Preacuviosul Părinte Arsenie Boca ştia că peste poiana aceasta a fost revărsat har divin, că nu este un loc oarecare.

Măi, voi nu aveţi idee ce loc este ăsta! Ăsta e un loc sfânt. Vor cânta îngerii din cer aici, căci e sfinţenie mare…! Suzana, tu vei face mănăstire acolo, dar nu va ţine mult. Nu voi mai fi eu atuncea şi nu vei mai trăi nici tu când cineva, din neamul tău, o va ridica iarăşi, şi va dăinui.

Anii au trecut iar pe acele locuri, în 1991, a început zidirea unei noi mănăstiri. Maica Serafima, nepoata Suzanei Comşa, la nici 23 de ani, era stareţă peste o poiană goală.

Văd o poiană cu îngeri. Văd loc de mănăstire!”, spunea Precuviosul Părinte Arsenie.

Am ajuns la Mărcuş, în eparhia Harghitei şi Covasnei, într-un miez de toamnă transilvană. Codrii ruginiseră, afară aerul era înmiresmat de parfumul ultimelor flori, iar drumul spre mănăstire părea ireal. Neted ca-n palmă dar abrupt – aveam să aflu că a fost tăiat în coasta Mărcuşului cu proorocia părintelui Arsenie Boca şi cu lacrimile maicii stareţe Serafima. Auziţi-i povestea!

Părintele Arsenie şi buldozerul lor…

Arsenie.Boca.icoanaMaică stareţă, de ce este pusă poza părintelui Arsenie Boca aici, pe perete?

Fiindcă asta e mănăstirea părintelui Arsenie! Părintele Arsenie, în ’49-’50, a început-o, cu bunica. Dar s-o iau cu începutul. Ceea ce spun eu zic că nu sunt lucruri mari. Le-am aflat şi eu de la alţii şi s-au transmis aşa, ca atare. Bunica mea a visat-o pe Maica Domnului – bunica mea fiind din Mărcuş, chiar de aici, din sat. Şi în vis i-a spus să ridice mănăstire pe un loc vechi; şi i-a indicat locul.

Unde probabil mai fusese o mănăstire, sau o vatră de rugăciune…

A fost o mănăstire, cam pe la 1700. Oamenii ştiau de locul mănăstirii dintotdeauna. S-a transmis din generaţie în generaţie. Visând-o bunica pe Maica Domnului, aceasta i-a spus: „Te vei duce şi acolo vei ridica mănăstire, dar o vei face de maici, de călugăriţe.”

Când se întâmplau aceastea?

Prin ’49-’50.

Când comunismul deja intrase în România pe tancurile sovietice…

Da. Ei bine, bunica atunci s-a speriat şi a spus: „Cum voi face eu lucrul acesta?!”

Da, periculos, într-adevăr, sub toate aspectele. Un lucru riscant.

Şi auzind ea de părintele Arsenie – că era foarte renumit pe timpul acela – a mers la mănăstirea Sâmbăta, să se sfătuiască. Şi atunci, în mulţimea aceea mare de oameni care mergeau acolo, părintele Arsenie s-a uitat fix la ea, a strigat-o pe nume şi a chemat-o în faţă şi i-a spus: „Vei face mănăstirea!”. Chiar a spus: „Suzana – că pe bunica mea o chema Suzana – vei face mănăstire în locul acela, o vei ridica, dar nu va ţine mult.”

Ştia părintele ce urmează…

Vreau să redau chiar cuvintele părintelui: „O vei ridica, dar va fi o altă lume. Eu nu voi mai fi. Nu va ţine mult. Dar cineva din neamul tău o va ridica. Nu va ţine mult şi va fi o altă lume. Dar atunci eu nu voi mai fi. Şi va fi o altă lume.” Ei, să vedeţi cum s-au legat lucrurile! Pur şi simplu, părintele Arsenie era văzător cu duhul, el ştia totul. Şi atunci a venit chiar pe locul ăsta şi le spunea oamenilor: „Măi, voi nu aveţi idee ce loc sfânt e acesta!”

A fost părintele Arsenie aici, chiar în locul ăsta?

O, de multe ori! Venea şi noaptea şi făcea slujbă.

De ce oare?

Fiindcă probabil aşa a simţit. Era şi aproape, cumva. Şi vreau să mai spun un lucru: s-a ridicat biserica în doar trei săptămâni. Deci bunica mea atunci l-a avut tot timpul duhovnic şi nu făcea un pas fără să-l întrebe. Şi tot ceeea ce s-a construit pe acest loc, din ’50 până-n ’80, când a murit ultima maică, s-a făcut cu binecuvântarea părintelui.

Până-n ’80 a durat, ca mănăstire?

Da. Mai exact, în ’73 s-a dărâmat biserica, efectiv. Ei au ridicat-o în ’50 şi… Fiindcă aşa trebuia să fie. Părintele oricum a spus că nu va dura mult.

Dar cum s-a dărâmat?

Au venit efectiv cu buldozerul şi au dărâmat-o. Era o biserică din cărămidă.

Cu ce hram?

Uite că asta nu ştiu să vă spun… Eu vă spun ce s-a întâmplat în perioada aceea, din spusele altora. V-am spus, în trei săptămâni au ridicat biserica. Părintele venea foarte des, dar noaptea. Deja a început Securitatea să-i vâneze, erau prigoniţi. Când am venit eu, în ’91, am mai prins ceva din vechea generaţie de bătrânei, care a contribuit, şi tot ce vă spun eu acum eu nu am aflat de la bunica – fiindcă bunica a fost foarte smerită. Ea vorbea foarte puţin. A fost şi foarte chinuită, a fost închisă – că după ce-au început mănăstirea, a început prigoana. După ce a fost închisă şi a stat nu ştiu câţi ani la puşcărie, a avut domiciliu forţat, era păzită de securitate în sat. Asta tot pentru mănăstire. Dânsa chiar aşa a fost, nu ca mine. Eu vorbesc foarte mult, sunt volubilă. Era tăcută şi smerită şi nu auzeai prea multe de la ea… Bine, eu am stat şi puţin lângă bunica, n-am cunoscut-o atât de bine. Totuşi, eu am venit în ’91 aici şi din gura ei n-am aflat absolut nimic. De la alţii, de la cei care-au stat pe lângă ea am aflat că a fost închisă, că a fost dusă la „nebuni”, la Sibiu, şi ţinută acolo. A fost acuzată de tot felul de lucruri – că instigă poporul, că nu ştiu ce, cum era pe timpul acela… Părintele i-a spus de prigoană şi a pregătit-o şi ea ştia lucrul ăsta şi poate că din cauza suferinţei ea vorbea foarte puţin.

Dumneavoastră când aţi venit aici, eraţi călugăriţă deja?

Da. Dar să vă termin de povestit despre loc. Venea aici părintele Arsenie şi spunea: „Măi, voi nu aveţi idee ce loc sfânt e ăsta! Vor cânta îngerii din cer!” Şi era o trăire atât de puternică… ei noaptea făceau slujbele. Dar, cum era pe timpul acela, au venit şi reclamaţii – că noi suntem şi pe un pământ unguresc. Adică suntem pe un pământ românesc, dar pe timpul acela era sub stăpânire maghiară şi tot timpul au fost discuţii, şi atunci, au venit cu buldozerul, au urcat aici şi au dărâmat tot, ca să nu mai fie nimic.

Incredibil!

Şi totuşi, maicile au stat. Vreau să spun că străbunica mea pe linia mamei – bunica mea, Suzana, era pe linia tatălui – cea pe linia mamei a stat 20 de ani aici, într-un bordei, pe locul ăsta. Pe locul ăsta, pe locul casei respective au fost chiliile vechi. Şi în 2001 le-am dărâmat, cu altă conjunctură. Şi-mi pare rău acum, că trebuia să le păstrez măcar ca muzeu… În fine, e o altă poveste… Şi când venea Securitatea, fugeau. Apoi reveneau. Şi a stat 20 de ani. A murit în ’80, într-o zi de vineri, citind Psaltirea. Vă daţi seama ce viaţă a avut străbunica mea! Tot aici, pe locul ăsta. Mai fuseseră câteva care rând pe rând au murit, ea a murit ultima, în ’80. Şi s-au înmormântat fiecare pe unde au putut, că nu le dădea voie nici să se îngroape aici.

Fetele cuminţi ajung stareţe, fără voia lor

Şi despre viaţa dumneavoastră ce ne spuneţi?

Eu… m-am născut la Braşov. În familia mea nu s-a discutat absolut nimic despre aceste lucruri, nici n-am ştiut despre bunica, am fost de două-trei ori pe-aici, nimeni nu discuta. Dar ceva a rămas imprimat în mintea mea de copil. Dormeam cu ea, avea o cameră mai mare cu două paturi. Se trezea la 12 noaptea, îşi făcea rugăciunile. Avea un perete plin de icoane – dar, foarte interesant, că dacă stau să mă gândesc, era tot prin anii ’80. Eu m-am născut în ’68. În anii ’70, până în ’80, avea totuşi un perete plin de icoane, deşi a fost atât de prigonită.

Mie mi-a rămas imprimat în minte tot peretele camerei plin de icoane, şi avea o cruce mare, de înălţimea unui om, plină cu beculeţe. Ea se trezea la miezul nopţii. Eu o urmăream şi tiptil, tiptil, mă aşezam lângă ea, fără să ştiu eu ce înseamnă rugăciune, dar stăteam lângă ea. Simţeam o putere extraordinară când stăteam lângă dânsa şi asta mă atrăgea foarte mult. Ei, eu am simţit dragostea lui Dumnezeu de când m-am născut, pot să spun. Fiindcă, dacă stau să mă gândesc, chiar am fost aleasă să-I slujesc lui Dumnezeu şi pentru asta eu n-am niciun merit şi chiar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ales. Aşa am terminat, ca orice tânără de atunci, zece clase, că aşa a fost să fie, şi în ’86-’87 am plecat la mănăstire.

Unde?

În Oltenia; am plecat la mănăstirea Clocociov. Acolo mi-am început eu ucenicia. Trei ani am stat la Clocociov.

La părintele Visarion?

Da, mi-a fost duhovnic!

Deci sunteţi şi pe linia părintelui Visarion! Sunteţi foarte bine „blindată” duhovniceşte!

Dar foarte interesant că eu, din Ardeal, am plecat acolo, în Sud. Am fost un copil, foarte prietenoasă cu colegii mei, la şcoală eram tot timpul veselă, mă lipeam de oricine, şi totuşi am ales calea lui Dumnezeu. Şi tatăl meu mă urmărea şi-mi spunea: „Tu o să te faci călugăriţă!” Şi eu îi spuneam: „Da, eu o să merg la mănăstirea Ţigăneşti.” Credeţi-mă, nu am văzut niciodată cum arată o maică, cum arată o mănăstire, însă tot timpul aveam sentimentul ăsta, că eu o să fiu într-o mănăstire. Când am păşit prima dată pe poarta mănăstirii, la Clocociov, am întrebat: „Există mănăstirea aceasta? Eu nici nu ştiam!” După zece ani, am ajuns şi eu la mănăstirea Ţigăneşti… Şi asta spuneam eu, tot timpul.

Vreau să spun că toate le lucrează numai Bunul Dumnezeu. Noi suntem nişte unelte prin care lucrează şi El îşi face lucrarea. Şi atât de bine se leagă lucrurile! Tot ce s-a spus de către părintele Arsenie în ’50 s-a întâmplat în ’91. A proorocit: „Cineva din neamul tău…!”

Ce s-a întâmplat în ’91?

Deci eu, după şase ani – să vedeţi cum le rânduieşte Dumnezeu! – cu un grup de maici, în ’87, pe când eram la Clocociov, am aflat că s-a deschis mănăstirea Brâncoveni, şi acolo am fost trimise. Era o ruină când am ajuns eu la Brâncoveni. Au fost ani de muncă asiduă, de şantier. Cum a fost şi la Clocociov, de fapt. Cred că viaţa mea aşa a fost: dintr-un şantier în altul. Aşa a fost să fie. De copil am învăţat ce e greul, deşi am fost crescută destul de… ca în puf, aşa, pot să spun. Părinţii au fost foarte atenţi şi nu pot să spun că mi-a lipsit ceva – aşa cum era pe timpul acela, că mai stăteam la cozi, că… aşa cum era pentru toată lumea. Dar am avut o copilărie fericită. Numai că eu Îl doream pe Hristos, atât. Când am plecat la mănăstire, tatăl meu s-a gândit deja, în tăcere, la bunica.

În ’87 s-a deschis mănăstirea Brâncoveni. Maica stareţă a noastră a adus un părinte, Gheorghe, din Moldova, cu zece fete, şi au început reconstrucţia mănăstirii, că totul era o ruină. Părintele Gheorghe, prin şaizeci şi ceva, şi el venea foarte des în zonă, la Mărcuş – eu vă spun ce‑am auzit de la alţii, şi nu e din mândrie… Eu l-am cunoscut pe acest părinte, era foarte îmbunătăţit. Şi a văzut o pară de foc ieşind de aici. Se uita în zona asta, de undeva din vale, de la 10 km, se vede perfect zona asta. Şi dintr-o dată, stând noaptea, a văzut o pară de foc. Şi a întrebat oamenii: „Dar ce este acolo?” Şi i-au spus: „Acolo a fost o mănăstire”. Şi au început, care au ştiut istoricul, să i-l povestească. Şi părintele, din momentul acela, s-a gândit că el acolo va începe, cândva, o mănăstire de maici. Au trecut anii, au venit la Brâncoveni, eu eram acolo. Maica stareţă ne ducea de la Clocociov pe şantier. Dar foarte interesant că, din tot grupul de maici de la Clocociov, aveau ceva deosebit pentru mine, fiindcă şi eu eram foarte ascultătoare – foarte mult m-au îndrăgit părintele şi maicile.

Dar mai era ceva în comun: ceea ce urma să se arate!

Exact! Şi a trecut o perioadă de timp şi… ce s-a întâmplat, că maica stareţă şi cu Prea Sfinţitul au decis să plece părintele înapoi, în Moldova. Au rămas maicile. Au trecut trei ani, a venit Revoluţia…. Dar parcă era aşa, o „problemă”, că fetele astea care au venit cu părintele erau „ale părintelui Gheorghe” şi eu eram „a maicii stareţe”, că eu veneam de la Clocociov. Dar noi ne înţelegeam foarte bine. După ce a venit Revoluţia, atunci cred că părintele s-a gândit la locul ăsta şi s-a gândit că e momentul să-şi aducă maicile, să se înceapă mănăstirea acolo. Eu… de fapt a fost o coincidenţă, că a spus: „Eşti de acolo, de aproape, eşti din zonă, într-un fel. Nu vii cu noi?” Şi eu am spus: „Da, vin!” Da, dar eu am plâns foarte mult pentru mănăstirea de metanie de acolo, fiindcă iniţial nu mi-am dorit să vin aici, în niciun caz. Şi eram atât de legată de obşte, că nici maica stareţă n-a fost de acord să vin, dar părintele duhovnic a spus: „Da, te poţi duce!”

Luminat şi el, la rândul lui…

Probabil că trebuia să fiu aici. Şi eu nu voiam, dar maicile au spus: „Hai, vino cu noi!” Eu ştiam că părintele Gheorghe o să facă mănăstire, dar şocul a fost foarte mare, că am zis: „Vin puţin, şi mă întorc înapoi”, fără să visez eu că voi rămâne, că asta era calea mea. Şi atunci am venit cu maicile. Şi când am descoperit că bunica a început mănăstirea, că părintele Arsenie a proorocit-o, că a descoperit apă şi a făcut o fântână acolo, care… Şi de-abia atunci, maicile au spus: „Da, tu ştiai!” Au rămas şi ele şocate, am rămas şi eu şocată. Era incredibil să se întâmple chiar , am zis eu. Nu am ştiut de bunica, de mănăstire… nu am ştiut! Ele mă acuzau pe mine că am ştiut toate astea – era ca o potriveală. Şi am zis: „Nu!”

Şi când a fost de la Dumnezeu, atunci părintele Gheorghe deja avea listă! Asta era foarte interesant, cum s-au spulberat toate, aşa, că eu mi-am dat seama că sunt acum într-o mare încurcătură, totuşi trebuie să ies onorabil din ea, fiindcă eu sunt crescută în Ardeal, şi nu mai puteam să dau înapoi. Pe ­maici le-am cunoscut mai puţin, că, vedeţi dumneavoastră, fiecare avea ascultarea ei la mănăstire, dar când au venit pe acest loc pustiu şi aproape ostil şi mi-am dat seama că cere Dumnezeu mai mult de la noi, fiind şi foarte tinere…!

Dar câte maici eraţi?

Prima dată am venit cu o singură maică şi până toamna ne-am strâns vreo nouă, deja.

Destule!

Erau destule şi fiecare era deja pe listă cu funcţia, cu organigrama, cum spun acum, că urma să înfiinţăm şi asociaţii, şi fiecare cu ascultarea şi cu funcţia ei – deja era făcută lista. Şi am stat eu cu o maică vreo două luni, şi după aceea au venit res­tul, fiindcă fiecare ştia ce are de făcut. Ei, dar când a trebuit s-o luăm de la lingură, a fost mai greu. Organigrama era pe hârtie, dar mai trebuia să fie şi omul dispus să jertfească, fiindcă n-a fost simplu să stai într-un bordei şi s-o iei de la lingură. Şi eu atâta am spus: „Să fiţi foarte conştiente de ceea ce faceţi, fiindcă aici suntem în Ardeal, totuşi, şi când spui un cuvânt… da e da, nu – nu.

De cât timp sunteţi stareţă?

De 21 de ani.

Din vremea aceea? De „mică” sunteţi stareţă!

Da, aveam 23 de ani. Şi atunci, eu am spus: „Bine, eu zic că mi-am făcut datoria şi mă voi retrage şi plec înapoi la mănăstirea de metanie!” Ei, Dumnezeu a lucrat altceva, că mergând acolo, la episcopie – pe atunci aparţineam de Sibiu – m-au luat şi pe mine. Trebuiau să mă ia…! N‑aveam nicio treabă, eram o simplă maică, dar foarte interesant că din câte eram, eu eram singura călugărită. Restul erau surori. Trebuia să vină şi maica stareţă, care era „pe funcţie”, şi maica economă, dar trebuiau să vină mai târziu un pic. În grupul în care eram am plecat la Sibiu era şi un părinte – diacon pe‑atunci, dar urma să-l facă preot. Venea şi părintele Gheorghe, şi părintele acesta – Bartolomeu îl chema, era ucenicul părintelui. Eu deja lăsasem în mâna lui Dumnezeu toate. Şi ne-a primit Prea Sfinţitul Serafim Joantă, care era episcop atunci, şi care acum e mitropolit în Germania; dânsul mi-a fost duhovnic doi ani de zile.

Un om foarte serios.

Da. Ne-a lăsat, au vorbit toate şi la sfârşit mi-a pus mie ştampila în mână şi mi-a zis: „De azi înainte, tu vei răspunde de această mănăstire.” Eu am început să plâng, am zis: „Nu, eu vreau să merg înapoi de unde am venit, vreau să merg la mănăstirea mea de metanie.” Şi a zis: „Nu. Vei răspunde de noua lucrare. Tot ceeea ce se va întâmpla de azi înainte acolo, tu vei răspunde.” A fost aşa o întorsătură de situaţie, că nimeni nu se aştepta! Eu m-am dus bine încredinţată că de când am plecat la mănăstire, am avut dorul ăsta după Dumnezeu. N-am citit nici Sfinţii Părinţi, n-am ştiut nici din rânduială, dar mi-am dat seama din prima că datoria mea e să ascult. Fără ascultare, fără smerenie, nu există nimic! Şi asta am făcut tot timpul: unde am fost dusă, acolo am plecat capul. Şi aşa s-a întâmplat că am venit înapoi… ele, săracele, destul de dezamăgite, dar nici eu prea fericită, dat fiind că ştiam ce mă aşteaptă…

Da, greul de abia atunci începea.

Dar tot nu au vrut să se conformeze. Au luptat în continuare. Actele nu erau făcute. Mergeau la bunica, în sat, să se „lămurească”. Ehei, s-au întâmplat mult mai multe, dar până la urmă am spus aşa: „Eu vreau un lucru: vă dau ştampilă, vă dau tot” – deşi nu mai era ascultare, ştiţi? – „dar îmi promiteţi că o să faceţi mănăstire şi că o să respectaţi ce a zis părintele, că aţi auzit nu din gura mea.”

Dar grupul acesta ce voia, practic? Să nu fiţi dumneavoastră stareţă?

Da, să nu fiu eu stareţă, să fiu ca un simplu ascultător, a zecea spiţă de la o roată şi ele să conducă tot.

Dar ce să conducă? Nu era nimic aici de condus.

Nu era nimic, era o poiană goală, dar totul trebuia făcut.

Organigrama! Vezi ce păţeşti dacă pleci cu o organigramă în cap?

Da, chiar aşa! Din mai până prin septembrie-octombrie, am început drumul. Drumul pe care îl vedeţi dumneavoastră acum, pe care aţi urcat, era o potecă. Se căra totul în spate, cu desaga. Am contactat o firmă de la Braşov, am făcut un contract. Nu ştiam nimic pe timpul acela, eram foarte tânără, fără experienţă. Dar am făcut un contract care trebuia respectat, ceea ce maicile, drăguţele, nu prea ştiau că trebuie respectat. E, când a fost să spun – începuse deja drumul, era făcut până dincolo de cruce, până la intrarea în pădure, şi valora cam şase sute de milioane, în ’91, vă daţi seama ce valoare era! Şi nu aveam banii! Mai spunea odată părintele Arsenie despre mănăstirea asta: „Se va face cu traista!” Să ştiţi că cu traista s-a făcut, că fiecare leuţ a fost strâns cu mare greutate, cu mult efort.

Copiii care deschid cerurile

Maică, dar totuşi cum v-a venit gândul să luaţi copilele astea?

De când am intrat în mănăstire, am înţeles ce înseamnă smerenia şi ascultarea şi călugăria. Şi am vrut să o fac întru totul, şi nu m-a mai interesat nimic. Am întrerupt comunicarea cu ai mei, cu totul. Nicio legătură cu cei din afară, decât cu mănăstirea şi cu mine însămi. Şi atunci eu am fost un pic ruptă de realitate, de tot ce se întâmpla în lumea asta. De-abia când am venit aici, am văzut câtă suferinţă e în lume. Plus că era perioada aceea, după Revoluţie, deja începuse şomajul, începuseră problemele. Şi atunci mi-am dat seama că poate ar trebui să fac mult mai mult, să fac un cămin de bătrâni sau un cămin de copii pe lângă mânăstire. Atunci aşa aveam eu în cap. Dar eu, timp de zece ani de zile, am muncit enorm. N-aveam unde să punem capul, stăteam într-un bordei. Noi n-am avut unde să ne desfăşurăm activitatea monahală, nici rânduiala. Stăteam într-o chiliuţă acolo, patru-cinci într-o cameră, bătea vântul, ploaia.

Aşa au trecut zece ani. În timpul ăsta – probabil că am fost şi mai sensibilă, am muncit foarte mult – m-am îmbolnăvit foarte rău. Am făcut un icter mecanic şi era să mor. Stăteam în mijlocul curţii şi plângeam şi ziceam: „Doamne, nici garduri nu sunt, ziduri nu avem, restul nu s-a terminat, sunt atâtea de făcut!” Ei, dar în momentul când mi-am revenit cu sănătatea, am spus: Dărâmăm totul şi facem casă de copii!” Tocmai renovam chiliile vechi şi atunci n-am mai… m-am îmbolnăvit şi pur şi simplu am decis să dărâmăm şi să facem casă, fără să gândesc cum va fi, ce va fi. Nu, asta am simţit că trebuie să fac! Am simţit că în momentul ăsta s-au deschis şi cerurile, vă spun! Parcă toate drumurile erau deschise. Atunci a venit părintele duhovnic Nil, şi eu eram foarte deschisă dar parcă la ideea asta a mea, care nu prea se potrivea cu rânduiala călugărească, am avut o reţinere şi spuneam: „Măi, să-i spun părintelui? Să nu-i spun?” În momentul când am spus-o – până la urmă trebuia spusă, că am gândit-o, ce să mai… atunci s-a luminat părintele dintr-o dată la faţă şi a spus: „E lucrul cel mai frumos şi cel mai bun pe care poţi să‑l faci!

Dar treceau anii şi părintele mă întreba: „Maica stareţă, dar mai vrei să faci ceva?” zic: „Mai vreau, părinte, dar nu ştiu şi nu văd cum!” Pur şi simplu, nu aveam nici cea mai mică idee de unde să plec şi cum să continui. Ei, v-am zis că viaţa mea a fost un şantier şi totul l‑am făcut de la lingură şi de la zero. Probabil că trebuia să încep tot de la lingură cu aceşti copii. Am ridicat casa. Asta se întâmpla în mai şi până la 1 octombrie, am ridicat casa până la centură. În 2001. Dar nu mă întrebaţi cum am făcut-o, că nici acuma nu pot să vă răspund. A fost o minune de la Dumnezeu! Şi când a venit Prea Sfinţitul, că noi avem hramul pe 1 octombrie, a zis: „Măi, dar ce e asta aici?” – Înaltul Ioan fiind un experimentat inginer şi constructor… „Ce e, măi, asta?” Şi am spus: „Casă de copii, Prea Sfinţia Voastră!” Parcă-l văd şi acuma… s-a uitat o dată şi a zis: „Copilă, ai înnebunit!” Zic: „Nu. O să facem casă de copii.

18460358Dar vreau să spun ce s-a întâmplat: într-o lună de zileeu toate le-am văzut ca de la Dumnezeu şi ca o binecuvântare a părintelui Arsenie (părintele ştia de când spunea că „Vor cânta îngerii din cer!”) am adus aici copiii, am făcut şi toate actele asociaţiei fără niciun ban. Într-o lună de zile a venit totul. Am rezolvat! Parcă şi oamenii erau puşi de Dumnezeu să le facă, laolaltă cu noi. Ideea a fost: bebeluşi. Aşa am „auzit” eu, aşa am „simţit”, şi Înaltul îmi spunea: „Măi, copilă, dar de ce vrei bebeluşi? Nu te înţeleg!” „Prea Sfinţite, nu ştiu să vă explic, dar vreau bebeluşi.” Vreo două ore a stat aşa, în nedumerire. Dar eu ştiam deja că toate trebuia să le fac de la zero. Am început mănăstirea de la zero, copiii i-am luat de la zero…

… obştea de la zero…

Şi totul a fost lucrarea lui Dumnezeu, şi am văzut minunile lui Dumnezeu. După trei ani, să vă spun ce s-a întâmplat cu îngerii care cântă, că mă tot gândeam: „Doamne, ce-o însemna asta?” Ei bine, la trei anişori, când fetiţele se jucau pe hol şi de-abia vorbeau şi gângureau pe acolo, au început dintr-o dată să cânte Sfinte Dumnezeule.

Fetele luate de la orfelinat?

142503_marcusFetiţele, da. Toate, în cor. Eram aici, jos. Şi când au început să cânte toate, am simţit că s-au deschis şi cerurile! Şi am izbucnit în hohote de plâns şi am spus: „Ăştia sunt îngerii despre care a spus părintele Arsenie!”. Într-adevăr, să le auziţi la biserică – cântă Liturghia, am făcut repertoriu de colinde cu ele, aşa, micuţe, de la cinci-şase ani. La trei ani, ele ştiau Crezul în biserică. Le urcam pe scăunel şi spuneau Crezul. Nu mişca nimeni în biserică. A fost lucrarea lui Dumnezeu. Eu cred că eu am fost numai o unealtă prin care a lucrat Dumnezeu. Chiar dacă m-aş fi împotrivit, cred că asta era voia lui Dumnezeu să se întâmple.

Ştiţi cine sunt părinţii lor, în general?

Sigur că da. Noi le-am luat cu hârtii, s-a lucrat destul de organizat, nu am lucrat aşa, la întâmplare. Ei, dar încă mai vin. Se întâmplă să mai avem copii – sunt maltrataţi sau i-au abandonat părinţii nu ştiu pe unde şi atunci îi primim în casa noastră, le asigurăm o perioadă de refacere… îi punem pe linia de plutire şi le dăm drumul înapoi.

Man.Marcus_1Man.Marcus_2Man.Marcus_3

***

Legaturi:


Categorii

Documentare/ Reportaje, Eroism, omenie, Pagini Ortodoxe, Suferinta de langa noi, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Lucrarea lui Dumnezeu printre “ingeri”, prin alti “ingeri” jertfitori: MAICUTA SERAFIMA, MAMA ORFANELOR DE LA MĂNĂSTIREA MĂRCUŞ: “Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos” (VIDEO)

  1. Buna ziua,
    Rugam trimiteti datele necesare completarii declaratiei 230, pt a trimite banii acestor copii.
    Multumim

  2. @ Aura Pop:

    Nu reprezentam Asociatia Sfanta Iustina sau manastirea Marcus, asa ca nu stim aceste date.

  3. Pingback: “REPARATORII” DE SUFLETE de la Radauti sau CUM SE FACE SPALAREA PICIOARELOR IN ZILELE NOASTRE pentru copiii si tinerii fara parinti si plini de traume, la ASEZAMANTUL “SFANTUL LEONTIE”: “Nu este usor absolut deloc, dar nu sim
  4. Pingback: TEOLOGIA “LA MODUL CONCRET” in ASEZAMINTELE SOCIALE pentru COPII CU DIZABILITATI “SFANTA ANA” si “SFANTA MARIA” din Alba Iulia/ Scoala duhovniceasca a parintelui FLORIN BOTEZAN. “Să înțelegem ce vremuri trăim,
  5. Pingback: PĂRINTELE DAN DAMASCHIN, "omul-minune" de la Iași și MISIUNEA SA INCREDIBILĂ ÎN SPRIJINUL COPIILOR ȘI MAMELOR SĂRACE (video, "În premieră" și altele). Date de contact pentru cei care doresc să ajute ASOCIAȚIA "GLASUL V
  6. Pingback: SA IMBRACAM COPIII SARACI! "Grauntele de lumina 2019. Sa scoatem impreuna lumina din noroaie". SA FIM ALATURI DE PARINTELE DAMASCHIN DIN IASI in campania sa de a reda zambetul pentru cel putin 4000 de suflete pana de Pasti: "Puțin înseamn
  7. Pingback: Mitropolitul Neofit de Morfou: INVATAND SMERENIA LUI HRISTOS prin TACERE, SLUJIREA CELOR SUFERINZI, RABDAREA BOLII si RUGACIUNEA CU DURERE | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: "GRAUNTELE DE LUMINA 2020". PARINTELE DAN DAMASCHIN combate bolile cu rugaciunea si EPIDEMIA DE SARACIE CRUNTA din zona Iașilor cu o noua CAMPANIE DE MILOSTENIE CONTAGIOASA. Cum putem ajuta copiii si mamele nevoiase de pe lista parintelui de la
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare