“LASATUL SECULUI” sau cum punem inceput bun al POSTULUI PASTILOR. LEPADAREA DE LUME SI IERTAREA GRESELILOR. “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”. POSTUL MARE – “OPERATIE PE CONSTIINTA DESCHISA”

13-03-2016 11 minute Sublinieri

vecernia-iertarii-vatopaidi

După Nașterea Domnului și slăvita Înviere, o duminică era importantă pentru bunica Floarea. O Duminică ce o punea la drum. Cu gentuța de vinilin maro, în care avea te miri ce, își vizita cei șapte copii și cei 21 de nepoți, împânziți în vreo trei sate, ca să-și ceară iertare. „Dar bunică, nu avem de ce să te iertăm!” „Este Duminica iertării, poate am mai zis și eu ceva, nici voi nu ați fost cei mai cuminți, să mă iertați și Dumnezeu să ne ierte pe toți, că așa am primit de la părinții mei, în această zi”… Nu stătea mult, pentru că mai erau nepoți de „iertat”, iar pentru noi „iertarea” era un moment dulce… cu bunătăți!

O bătrână neputincioasă, lipsită de carte, dar nelipsită de la dumnezeiasca Liturghie, avea să ne învețe ce este iertarea. Chiar dacă era, de multe ori, o slujbă a buzelor, iertarea era foarte importantă în această Duminică pentru că, spunea ea, „începe un timp nou”.

„Iartă-mă” duce la Rai

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14). Așa începe Evanghelia în Duminica Iertării, din pragul de jos al Postului Mare. Iertarea şi postul sunt două gesturi ale omului, prin care ne regăsim cu Dumnezeu. Iertarea şi postul sunt gesturi pe orizontală ale vieţii noastre, dar și gesturi care așează omul pe verticală, spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertarea pe care noi, oamenii, ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care o primim de la Dumnezeu.

Este clar! Nu putem trăi fără iertare. Când bătrânii vedeau un om agitat și zbuciumat, spuneau: „Dumnezeu să îl ierte”! Care este legătura dintre iertare și pacea noastră?

Trăim vremuri în care a scăzut mult calitatea relaţiei dintre noi. În autobuz, la volan, la serviciu, în sânul familiei tindem să punem accentul pe „eu”. Ne blocăm în argumentele care ne justifică atitudinea faţă de ceilalţi. Parcă toată dreptatea este de partea noastră, aşteptând mereu să primim  măcar atât cât oferim. Dar cum ar fi să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare? Poate că doar atunci vor apărea cu adevărat pacea și liniștea din acel liturgic: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…”

Importanța iertării pe care o conștientizăm zi de zi a făcut ca, în cadrul liturgic, iertarea să primeze. O simțim în aprinderea unei lumânări, a unei candele, în salutul firesc, dar mai ales în gesturile preotului. Nicio lucrare sfântă din cadrul dumnezeieștii Liturghii, nu se oficiază fără ca preotul să ceară iertarea comunității prezente în Biserică.

Vecernia iertării – o rânduială liturgică aflată de secole în cultul Sfintei Biserici

Dacă slujbele Bisericii sunt introduse de rugămintea preotului către popor, ca să fie iertat, există în cultul liturgic o slujbă specială „a iertării”. Mai exact, vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză.

Săvârșită preponderant în cadrul în care a apărut, adică în mediul monahal din Egipt și Palestina secolului al VII-lea, dezvoltată în Studionul Constantinopolului, vecernia iertării revine și în comunitățile parohiale din Ortodoxia contemporană. De ce? Pentru că este un hotar, o delimitare liturgică, un moment în care se vede practic, pe viu, cum se naște o altă perioadă, un timp nou de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu.

Vecernia iertării este o slujbă unică, un moment în care fastul liturgic de Marea Biserică din Constantinopol se întâlnește cu simplitatea slujbelor călugărești din pustiile Tebaidei și ale Iordanului. Slujba începe în mod solemn, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase, cântări vesele și pline de speranță, tonuri mișcătoare. După imnul „Lumină lină” și vohodul clericilor, începe cântarea prochimenului: „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el”.

Simți că ceva se schimbă. În tine, în ființa ta, în tonul cântării, în biserică… încet, încet, luminile se sting, rămân doar candelele și lumânările. Este, poate, singura slujbă, cu excepția Utreniei Învierii, în care preotul își schimbă veșmintele în cadru solemn. Sunt dezbrăcate veșmintele luminoase și sunt îmbrăcate cele cernite, de culoare închisă. Nu doar veșmintele clericilor, ci și întreaga îmbrăcăminte a Sfântului Altar. Totul aduce aminte de pocăință, de smerenie, de renunțare la „eu”…

A început postul și o simțim liturgic… întuneric şi lumină. Se rostește pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele…”

Sfârșindu-se slujba, toți  clericii vin în naos, așezându-se în ordinea ierarhică. Este tăcere, doar candelele străpung întunericul. Începând cu cel dintâi cleric, are loc „rânduiala iertării” – o icoană ce amintește și parcă pregătește spălarea picioarelor din Joia cea Mare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte”, prevede tipicul.

Dacă această slujbă o vedem manifestată mai ales în mediul monahal, o simțim potrivită și pentru parohiile noastre. Am văzut comunități parohiale în care preotul, la sfârșitul acestei vecernii, scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii. Credincioșii o sărută, cerându-și mai întâi iertare de la preot și de la ceilalți credincioși, străjuiți doar de lumina sfeșnicelor și a candelelor. La urmă, părintele îmbrăcat în veșmintele cernite, face metanie până la pământ, cu fața spre credincioși și nu spre Sfântul Altar, cerându-le iertare.

Slujba iertării, o rânduială de veacuri a Sfintei Biserici, deschide un timp nou, o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului. Moment de înnoire duhovnicească, perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi a minţii, această vecernie specială ne amintește cât este de importată iertarea. Dacă am făcut cuiva rău, ne spunem că este de ajuns să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta săvârșită. Însă, Dumnezeu ne cere mai mult. Să cerem iertare de la oameni și să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare. Știm. Nu este ușor să renunțăm la aparenta noastră superioritate, dar cum altfel ne putem pregăti inima de primirea Învierii Celui ce a iertat totul pe Cruce?

Înaintea începutului Postului Mare ne amintim de izgonirea lui Adam din grădina Edenului. Această izgonire a fost urmată atât de închiderea grădinii pline de lucruri frumoase, care urma să fie străjuită de un heruvim cu sabie de foc, dar şi de perspectiva sumbră a unui nou început. Despre acest nou început ne aduce aminte Biserica înainte de începerea Postului Sfintelor Paşti. Începutul lucrării pământului, care de acum încolo va rodi spini şi pălămidă şi care doar prin sudoarea frunţii va putea da roade.

Chiar dacă Dumnezeu a sădit sămânţa vieţii, a frumosului şi diversitatea în toată Creaţia, căderea omului, pe care nu o putem cuantifica, dar despre care ne putem doar da seama, a făcut ca natura să-i urmeze în degradare. Cununa Creaţiei a atras după căderea sa şi căderea tuturor celorlalte fiinţe, plante şi minerale. Vedem în jurul nostru că totul tinde să se degradeze, imediat cum se naşte sau cum este clădit artificial de către om. Întreţinerea şi administrarea edificiilor umane sunt costisitoare, dar chiar şi menţinerea curăţeniei într-o casă mică ne duce cu gândul la cât de trecătoare sunt lucrurile în această lume.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea de unirea tuturor creaturilor între ele, iar mai apoi cu Dumnezeu. La fiecare ectenie mare diaconul sau preotul rosteşte cererea către Dumnezeu „pentru unirea tuturor (a toate)”. Toată Creaţia este chemată să redescopere şi să revină la unitatea primordială, iar mai apoi să se unească cu Hristos, pentru că tocmai de aceea El a devenit om, creatură, ca să se poată uni cu întreaga creaţie.

Toate acestea par însă un deziderat atât de îndepărtat pentru noi astăzi, când vedem că omenirea se îndreaptă oriunde, numai spre unire nu. Dezbinările între state, regiuni şi persoane, considerate astăzi un lucru firesc, ne duc cu gândul mai mult la necesitatea intervenţiei lui Dumnezeu pentru a reaşeza lucrurile şi de aceea tot mai mulţi vorbesc despre sfârşitul lumii. Cred că la fel s-a întâmplat ori de câte ori s-au schimbat condiţiile istorice ale omenirii, când s-a trecut la un alt nivel, la o altă epocă. Asistăm, pur şi simplu, la intrarea într-o nouă epocă a istoriei omenirii, iar scenariile apocaliptice au însoţit astfel de treceri cu regularitate.

Problema este că acum epocile se schimbă din ce în ce mai des. Felul de a gândi şi a reacţiona al oamenilor se schimbă odată cu progresul tehnologic. Rămâne, totuşi, ceva constant. Sufletul omului, indiferent de modalitatea extravagantă a trupului de a se deplasa sau vieţui, este în continuare însetat de relaţia cu Dumnezeu. Afară din rai, acolo unde ajungem împreună cu Adam, începem noul nostru drum, pentru a înţelege prin ce au trecut atâtea generaţii, pentru a ajunge în Împărăţie, pentru a ajunge la Învierea lui şi cu Hristos, spre care tindem în fiecare zi, dar mai ales în perioada aceasta de înmulţire a pocăinţei, rugăciunii şi smereniei. Astfel, atunci când vom cânta „Hristos a înviat”, nu ne vom mai simţi pe drum, ori afară din rai, ci pur şi simplu „Acasă”.

[…]

Comorile cerești, singurele imposibil de jefuit

A treia temă a acestei duminici o reprezintă adunarea comorilor bune și așezarea lor în locul cel bun, în ceruri. Duminica Izgonirii lui Adam sau a iertării mai este numită în cărţile de cult și Duminica Lăsatului sec de brânză, înţelegând din această denumire din urmă că în postul ortodox încetează, după renunţarea la carne cu o săptămână în urmă, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăţi, și consumul de lapte, de produse lactate și de ouă. Ceea ce scapă atenţiei noastre este faptul că două duminici din această perioadă sunt numite ale lăsatului sec.

Cuvântul saeculum din limba latină se traduce, între altele, prin spiritul vremii, moda timpului, viaţă lumească, ceea ce înseamnă că, prin temele propuse spre meditaţie, prin structura și prin conţinutul slujbelor, perioada de pregătire pentru Postul Mare ne povăţuiește și ne ajută să lepădăm cele lumești ca să facem loc în viaţa noastră celor duhovnicești. Să lepădăm mândria și să ne îndeletnicim cu smerenia; să lepădăm ura și să ne îndeletnicim cu iubirea; să lepădăm lăcomia și să ne îndeletnicim cu postul; să lepădăm păcatul, îndeletnicindu‑ne cu pocăinţa; să lepădăm duhul trândăviei și să ne îndeletnicim cu rugăciunea și cu privegherea.

În prima sa Epistolă, Sfântul Ioan detaliază pentru noi ce înseamnă lumea, detaliere din care înţelegem, mai mult și mai bine, ce înseamnă lăsatul secului. El spune: „Nu iubiţi lumea și cele ce sunt în lume… Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 15‑16). În esenţă, lăsarea celor lumești înseamnă biruirea poftelor trupului, a poftelor privirii și a trufiei vieţii, adică biruirea acelor patimi care au pătruns în primul om prin neascultare. Îmi amintesc din anii de studenţie că regretatul părinte Constantin Galeriu făcea o frumoasă și inspirată legătură între textul acesta, textul care ne relatează ispitirea primilor oameni (Facere 3, 1‑7) și textul care relatează ispitirea Mântuitorului (Matei 4, 1‑11). În Cartea Facerea (2, 6), citim: „De aceea femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știinţă, a luat din el și a mâncat, și a dat bărbatului său și a mâncat și el”. Când Eva a constatat că este bun de mâncat, ea a fost biruită de pofta trupului; când a observat că este plăcut ochilor la vedere, ea a fost biruită depofta ochiului; iar când a realizat că este vrednic de dorit, ea a fost biruită de trufia vieţii. Prin ea, Adam și, de atunci, toţi cei născuţi din Adam și Eva. Când Hristos refuză să facă pietrele în pâini, El a biruit, în umanitatea luată din pântecele Fecioarei, pofta trupului; când nu a acceptat să se arunce de pe aripa templului, El a biruit trufia vieţii; iar când a respins să primească bogăţiile lumii, a căror frumuseţe a privit‑o de pe un munte înalt, El a biruit pofta ochilor.

Cele dobândite îndemnaţi de pofta trupului, de pofta ochilor și de trufia vieţii sunt comori stricăcioase pe care „molia și rugina le strică și furii le sapă și le fură” (Matei 6, 19). Dar și lepădarea celor lumești (lăsatul secului), ca și ieșirea din trapeză, după slujba Pavecerniţei Mici, nu înseamnă finalul, ci trecerea spre un nou început, angajarea pe o nouă cale duhovnicească în care întâlnim prăznuirea dreptei credinţe, în prima Duminică a Postului Mare, ca temei și dreptar pentru dreapta vieţuire, rugăciunea cea curată a inimii despătimite, avându‑l dascăl pe Sfântul Grigorie Palama, în Duminica a 2‑a, lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea lui Hristos, având ca sprijin Sfânta Cruce, în Duminica a 3‑a, cele 30 de trepte ale desăvârșirii, model avându‑l pe Sfântul Ioan Scărarul, școala pocăinţei, având‑o ca povăţuitoare pe Sfânta Maria Egipteanca, în Duminica a 5‑a, și facem scurt popas de Florii, ca să urcăm apoi cu Hristos pe drumul Crucii și să ne bucurăm, în final, de Înviere, împreună cu Adam și Eva, de data aceasta nu izgoniţi din rai, ci izbăviţi din stricăciune („pe Adam din stricăciune ridicând”) și din moarte și, odată cu ei, izbăviţi fiind și noi, cei care ne‑am pregătit să intrăm în Postul Mare și vom urma calea postului, urcând spre Înviere.

În înţelesul celor de mai sus, Duminica Lăsatului sec de brânză înseamnă biruirea celor lumești, intrate în viaţa noastră prin Adam cel Vechi, cu ajutorul lui Hristos, Adam cel Nou, al căror biruitor a fost Cel dintâi. Ca să biruim pe cele lumești și să dobândim comoara cea bună ne ajută și Sfântul Vasile cel Mare prin rugăciunile din Liturghia care‑i poartă numele, oficiată în primele cinci duminici din Postul Mare, în care el se roagă pentru noi și, împreună cu el, preotul liturghisitor, zicând: „Dăru­iește‑le lor (celor ce participă la slujbă și și‑au asumat ostenelile Postului Mare, n.n.) cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase” (Rugăciunea din timpul Axionului).

Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare: cele şapte săptămâni înaintea Sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…

În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine şi să vedem: suntem ca vameşul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors, sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem?

În Predica de pe munte, Iisus spune: Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui…

A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, volumul II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 50-51)

Parintele Constantin Necula, unul dintre cei mai cunoscuti preoti crestin-ortodocsi, ii sfatuieste pe cei care doresc sa tina Postul Pastelui sa nu considere ca acesta este o cura de slabire si nici o obligatie, ci o bucurie.

“A posti inseamna a vorbi mai putin, a munci mai atent, a ne iubi cu mai mare grija, a fi mai atenti la tot ceea ce Dumnezeu ne-a daruit”, a explicat, pentru Agerpres, preotul Constantin Necula, consilier misionar si de imagine al Mitropoliei Ardealului.

Potrivit acestuia,

“postul nu e un post vegan in modul vegan al actiunii”. “Dincolo de a nu manca si a nu bea, inseamna a te aseza in linistea lui Dumnezeu. Nu in ultimul rand nu este o obligatie de serviciu, postul este o bucurie. Este un mod al lui Dumnezeu de a se face cunoscut oamenilor si de a-i face pe oameni sa inteleaga adevaratul ritm al vietii. Apoi, una dintre propunerile pe care putem sa o facem linistiti in timpul postului este sa vorbim mai putin, sa muncim mai atent, sa ne iubim mai cu grija, sa fim un pic mai atenti la tot ceea ce Dumnezeu ne-a daruit, pentru ca, pana la urma, nu vine chiar totul din constructia financiara a lumii, ci si din partea morala a lumii”, a spus parintele.

El a adaugat ca postul nu trebuie fie confundat cu o obsesie a mancarii.

“Trebuie sa fim atenti ca sa nu facem din a nu manca o obsesie si nici din a manca o obsesie. Trebuie sa invatam sa traim intr-un echilibru asa cum ni-l ingaduie Dumnezeu. Sunt convins ca cei care au munci foarte grele pe santier sau in alte conditii au micile lor derogari dumnezeiesti. Nu cred ca Hristos sta cu o carte de retete sa controleze oamenii, dar rastignirea Mantuitorului ne obliga la un pic mai multa atentie si sa intelegem ca nu asta trebuie sa fie principalul scop al postului. Noi nu mancam, ca sa ne impartasim. Noi nu mancam, pentru ca sa putem sa mancam in noaptea de Inviere trupul si sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos”, a afirmat Constantin Necula.

Intrebat cat de mult conteaza Postul Pastelui pentru el ca preot, parintele Necula a raspuns:

“Foarte mult, pentru ca ma ajuta sa-mi intaresc relatia cu toti credinciosii, pentru ca vezi inca o data sute de oameni, in Postul Mare spovedesti, chiar tu ca preot te reasezi in normalitatea preotiei tale. Postul este un exercitiu pe care trebuie sa il avem tot timpul, pentru ca niciodata nu trebuie sa mancam pe saturate, niciodata nu trebuie sa facem niciun abuz. Cred ca a posti inseamna a refuza sa te prostesti”.

Preotul compara Postul Pastelui cu o “operatie pe constiinta deschisa”.

“E foarte greu, cine a zis ca e usor? Nu exista lucru bun facut fara greutate. Este o operatie pe constiinta deschisa. Dincolo de aceasta, postul inseamna spovedanie, postul inseamna asezarea constiintei tale dinaintea constiintei lui Dumnezeu, nu ca in alte timpuri, nu doar in post, nu ar trebui sa fie asa. Dar, o data in plus, o reactivare a celulei duhovnicesti a fiecarui organism uman conteaza de fiecare data“, a aratat Constantin Necula.

Legat de incercarile la care se spune ca sunt supusi credinciosii in perioada postului, preotul a subliniat ca “postul nu e ceva spectaculos” si recomanda tinerea Postului Pastelui, alaturi de rugaciunile unui preot duhovnic.

“Putem fi mai incercati daca nu suntem atenti si daca facem din post un fel de drapel in vant, desfasurat din cand in cand, spectacular. Postul nu are nimic spectaculos in el. Postul este un exercitiu al smereniei si orice incercare se vindeca cu dezincercarea, pentru ca de la Dumnezeu vin toate si spre Dumnezeu se indreapta toate. Sfatul meu prietenesc este ca sa incercati de fiecare data sa postiti alaturi de rugaciunea unui duhovnic, cu nadejdea in Dumnezeu si niciodata socotind-o ca pe o sarcina de serviciu, a concluzionat preotul Constantin Necula.

Postul Pastelui incepe luni pentru crestinii ortodocsi.

facerea_biserica_sf_sava_iasi_13_0

 

***


Categorii

Pagini Ortodoxe, Postul Mare, Preot Constantin Necula, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la ““LASATUL SECULUI” sau cum punem inceput bun al POSTULUI PASTILOR. LEPADAREA DE LUME SI IERTAREA GRESELILOR. “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”. POSTUL MARE – “OPERATIE PE CONSTIINTA DESCHISA”

  1. Pingback: DRUMUL OMULUI INSPRE RAIUL PIERDUT. Rostul, puterea, masurile si… dusmanii Postului. PREDICI folositoare ale Parintelui IOANICHIE BALAN la INCEPUTUL POSTULUI MARE: “Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfâ
  2. Post cu folos duhovnicesc tuturor!

  3. Sa incercam cu totii sa obtinem tot folosul duhovnicesc din acest post, acum. Sa tratam fiecare zi ca si cum ar fi ultima, fiecare post ca si cum ar fi ultimul.
    Pentru unii oameni din lumea intreaga chiar va fi ultima zi, pentru altii chiar va fi ultimul post.
    Aici si acum este mantuirea.
    Sa punem inceput bun, cu hotarare si cu nadejde, caci insusi Iisus Hristos Dumnezeul nostru este cu fiecare si ne asteapta sa incepem lupta, ca El insusi sa lupte pentru noi.

  4. Pingback: CHEMARE LA POST MAI SEVER SI LA RUGACIUNE INTETITA LA VREME DE PRIGOANA A CRESTINILOR. Scrisoare pastorala a Sinodului Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: “Vă chemăm pe voi toţi să înmulţiţi rugăciunea şi să
  5. Pingback: CHEMARE LA POST MAI SEVER SI LA RUGACIUNE INTETITA LA VREME DE PRIGOANA A CRESTINILOR. Pastorala Sinodului Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: “Vă chemăm pe voi toţi să înmulţiţi rugăciunea şi să postiţi cu
  6. Pingback: VREMEA SINCERITATII LUCRATOARE. Pocainta adevarata – cea mai buna forma de marturisire. AJUTORUL CANONULUI DE POCAINTA AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL | Cuvântul Ortodox
  7. 16. Iar va zic: cu duhul sa umblati si pofta trupului nu o veti savarsi.
    17. Ca trupul pofteste impotriva Duhului, iar Duhul impotriva trupului; si acestia se impotrivesc unul altuia; ca nu cele ce ati voi acestea sa faceti.
    18. Iar de va purtati cu Duhul, nu sunteti sub lege.

    19. Iar faptele trupului aratate sunt, care sunt acestea: preacurvia, curvia, necuratia, inversunarea,
    20. Slujba idolilor, fermecatoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, maniile, galcevele, imperecherile, eresurile,
    21. Pismele, uciderile, betiile, ospetele cele cu cantece si cele asemenea acestora, care mai inainte va spun voua, precum am si mai spus, ca cei ce fac unele ca acestea, imparatia lui Dumnezeu nu vor mosteni.

    22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetele, infranarea poftelor,
    23. Impotriva acestora nu este lege.

    24. Iar care sunt ai lui Hristos, trupul si-au rastignit impreuna cu patimile si cu poftele.
    25. De traim cu Duhul, cu Duhul sa si umblam.
    26. Sa nu fim mareti indesert, unul pre altul intaratand, unul altuia pismuind.

    ( Sfanta Scriptura, Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Galateni – cap.5, 16 – 26 )

  8. Pingback: “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numero
  9. Pingback: PREDICI LA DUMINICA IERTĂRII și INTRAREA ÎN NOUL MOD DE VIAȚĂ AL POSTULUI MARE. “Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape”(AUDIO, VIDEO) | Cuvântul Orto
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare