MARTURII DESPRE BLANDUL AVVA SOFIAN: “Nu judecati, nu iesiti in evidenta!”/ Roadele Crucii/ VREMEA MARTEI SI A UITARII MARIEI?/ De ce suferim? DE CE SUFERA SI OAMENII DREPTI SI BUNI?

18-09-2012 22 minute Sublinieri

Blând, smerit, luminos ca un soare, care te încălzea cu blândeţea şi bunătatea sa. Arăta precum sfinţii din icoane. Avea o imensă milă pentru cei săraci, pentru cerşetori. Nu judeca pe nimeni. Spovedea toată noaptea. Ucenicii plecau total schimbaţi. Aşa era părintele Sofian Boghiu, după cum ne spune maica Mina Andrei, de la Mănăstirea Christiana, în interviul acordat publicaţiei noastre. La 14 septembrie în acest an, se împlinesc 10 ani de când rugăciunile părintelui ne străjuiesc din ceruri.

Maică Mina, când l-aţi cunoscut pe părintele Sofian Boghiu? Cum a fost prima întâlnire cu cel numit de părintele Cleopa “Apostolul Bucureştilor”?

L-am cunoscut pentru prima oară pe părintele la Spitalul Christiana, în 1994, unde lucram ca asistentă. Atunci am luat pentru prima oară binecuvântare de la părintele Sofian. Când l-am văzut acolo, în spital, mi s-a părut ca un munte de lumină. Blând, smerit, luminos, era ca un soare care te încălzea cu blândeţea şi bunătatea sa. De la părintele Cleopa am aflat de el. Spunea că este foarte răbdător, fiind un exemplu pentru modul cum se poate sfinţi omul în mijlocul lumii. Părintele Sofian şi părintele Cleopa au fost cei care m-au încurajat, au fost stâlpii de susţinere, de a rămâne şi a răbda în mijlocul lumii, aici la Mănăstirea Christiana.

Cum se raporta părintele la suferinţa sa?

Părintele suferea în tăcere, îşi ducea crucea aşa cum a poruncit Mântuitorul. Îşi dorea mult să trăiască, dar nu pentru dânsul, ci pentru ceilalţi, pentru ucenicii săi. Veneau ucenicii la el la spital şi îi aduceau tot felul de bunătăţi, dar el dorea mâncarea adusă de maici de la Mănăstirea Christiana. Era o smerenie a părintelui să mănânce ce e mai simplu.

Îmi amintesc că, atunci când era internat la Spitalul Militar, la Urologie, a venit şeful secţiei cu toţi rezidenţii la vizită. Şi îi întreabă doctorul: “Vedeţi vreo diferenţă între chipul icoanei şi bolnavul din faţa dumneavoastră?” Cu toţii au căzut de acord că nu există. Era ca un sfânt.

Altă dată, când era tot în spital, ţin minte că fiul unui pacient, când l-a văzut trecând pe sală, s-a ţinut după el şi, când a ajuns în salon, i-a căzut la picioare, bucuros că de mult timp îşi dorea să-l întâlnească.

Şi ceilalţi bolnavi erau impresionaţi de părintele. A păstrat legătura cu ei, îşi scriau.

“S-a dus mila noastră”

Cum a fost părintele Sofian ca duhovnic?

Venea foarte multă lume la spovedit la dânsul. Îi spovedea toată noaptea, până dimineaţa. La urmă spunea: “Eu stau aici liniştit, dar cum mai ajungeţi voi acasă?” Nu lăsa pe nimeni nespovedit. Starea fiecăruia după ce ieşea de la spovedit era total schimbată. Când plecam de la el, aleea de copaci care este între Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei îmi dădea impresia că sunt în rai. Nu se mai auzeau nici zgomote, nici forfota lumii. Totul se liniştea în inima mea. Era altă stare. O stare de milă pentru fiecare om. Mă puteam ruga altfel. Până veneam la el era ca o mare agitată sufletul meu, dar când mă apropiam de el, totul se liniştea. Şi nu doar eu, ci toţi cei care l-au cunoscut pot mărturisi asta.

La fiecare spovedanie repeta cuvintele Mântuitorului: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” şi “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“.

Era dur atunci când stăruiai în aceleaşi păcate, în aceeaşi stare. Dar tot cu blândeţe vorbea, nu te alunga, numai că avea alt chip. Se bucura foarte mult atunci când veneau la spovedit copii.

Ce îl ţinea pe părintele conectat la Dumnezeu?

Rostea mereu rugăciunea inimii, “Doamne Iisuse”. Când a început să meargă mai greu, seara trebuia să facă mişcare. Ţin minte că mă ruga pe mine să-l însoţesc, să-l supraveghez. Trebuia să facă 180 de paşi. Iar 180 de paşi însemna 180 de “Doamne Iisuse”. Părintele îl numea rondul de seară.

Care era relaţia părintelui cu cei din jur?

Părintele era tare delicat, smerit, bun şi zâmbea la toţi, chiar dacă era sfâşiat de durere. Duhul Sfânt sălăşluia deplin în persoana părintelui Sofian. Avea o imensă milă pentru cei săraci, pentru cerşetori. La prima noapte de priveghere de la moartea părintelui au venit foarte mulţi săraci şi cerşetori. Chiar i-au făcut o coroană din garoafe albe. Părintele nu judeca pe nimeni. Printre ei se auzea un murmur, spuneau “s-a dus mila noastră“. Părintele Sofian dăruia fără să cerceteze dacă acele mâini întinse minţeau sau spuneau adevărul. Spunea aşa: “Celui ce cere de la tine, dă-i. Şi atât. Mai departe nu judeca”.

Adeseori părintele mă punea să-i citesc, în spital sau la chilie, din Pateric, viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Avea o iconiţă de care nu se despărţea niciodată, avea mare evlavie. Despre Sfântul Serafim spunea că se purta în faţa fiecărui om cu o sfială supusă, ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu. Era ascultător, supus şi foarte tăcut, tăcerea ca taină a acestui veac.

Din Noul Testament punea accentul pe Evanghelia Sfântului Ioan. În ultimul timp nu mai vedea, se chinuia cu o lupă, avea chiar cărţi de rugăciune tipărite cu majuscule ca să poată cât de cât citi sau asculta la casetofon psaltirea. Uneori aveam impresia că doarme, dar părintele stătea cu ochii închişi. “Hai citeşte, eu nu dorm, sunt foarte atent la ce spui“, zicea părintele.

“Să nu ieşim în evidenţă”

Ce sfaturi dădea părintele la scaunul de spovedanie?

Cuvântul testament al părintelui Sofian a fost “nu judeca”. Toată înţelepciunea acestei lumi învaţă cum să descoperi paiul din ochiul fratelui tău, iar înţelepciunea dumnezeiască cum să-ţi vezi bârna din ochiul tău. Atunci când judeci, vine vrăjmaşul şi-ţi pedepseşte sufletul. Sufletul tău îl batjocoreşte diavolul, că are îngăduinţă de la Dumnezeu, de vreme ce şi eu l-am judecat pe aproapele meu. Aici este ca în viaţa lui Iov. Cel ce judecă este asemenea vrăjmaşului care are obrăznicia să ceară de la Dumnezeu să se atingă de viaţa lui Iov. Când judeci, diavolul îţi aduce argumente mii şi mii. Cum poţi să te rogi bătând din picioare împotriva fratelui tău? Nu se poate mântuire fără smerenie, iar smerenia înseamnă ascultare. Dumnezeu nu cere să facem minuni, ci să fim oameni. Să ai delicateţea omului aşa cum l-a creat Dumnezeu pe Adam la început. Mergea pe principiul să nu ieşim în evidenţă. Smerenia şi delicateţea părintelui te uimeau. “Caută să dobândeşti mai întâi smerenia şi căinţa pentru păcate, rugăciunea curată, atentă, sinceră şi fără gânduri răspândite“, spunea el.

În fiecare zi să ne impunem să răbdăm, “dar să răbdăm şi cu inima, nu scrâşnind din dinţi“.

Îl rugam ca atunci când va merge în veşnicie să se roage şi pentru mine la Maica Domnului, să pună cuvânt să mă mântuiesc, că singură nu mă pot schimba, numai Dumnezeu să facă o minune cu mine. Părintele zâmbea şi promitea că o să se roage şi o să mijlocească. Plângeam aşa de tare, că îi udam mâna pe care stăteam cu capul lângă patul lui de spital.

Cum au fost aceşti 10 ani fără părintele Sofian Boghiu pentru dumneavoastră?

Părintele ne-a lăsat esenţa sfaturilor sale. Le găsim în cărţile lui, în predicile şi conferinţele sale. Oricine îl caută descoperă că a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu.

Eu cred că părintele este un sfânt. La fel cum cred şi despre părintele Cleopa. Părinţi care te linişteau, care îţi dădeau din dragostea lor. Duhul Sfânt îţi transmitea starea de bucurie, de pace.

Când simt nevoia, merg la mormântul lui. Îi spun ce mă frământă, stările mele sufleteşti, îl rog să mijlocească pentru mine, să mă ajute. Aici mereu găsesc multă pace şi răspuns la rugăciunile şi cererile mele. Ştiu şi cazul unei femei care nu putea să aibă copii şi căreia i s-a arătat în vis părintele şi i-a spus să meargă la mormântul lui. I s-au împlinit rugăciunea şi cererea.

Vin mulţi oameni la mormântul lui şi se închină. Cred că, dacă ar fi fost îngropat la Mănăstirea Antim, ar fi fost pelerinaj. Sunt convinsă că părintele este sfânt. Acum 10 ani când a plecat spre cer, părintele nu a fost formolizat. Cu toate că în acel septembrie era foarte cald, trupul lui ca un puf de uşor, ca o pernuţă, nu mirosea deloc. Părintele Sofian a răspuns la rugăciunile şi cererile multor oameni.

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la naşterea părintelui Sofian Boghiu şi 10 ani de la trecerea sa la Domnul.

Părintele Sofian a fost, întâi de toate, un monah desăvârşit. Toată viaţa a trăit în smerenie şi ascultare. Am cunoscut îndeaproape duhul lui de supunere faţă de ierarhul său. A fost milostiv, toată agoniseala o împărţea săracilor care îl aşteptau zilnic în curtea Mănăstirii Antim. A fost un monah nevoitor şi rugător. Cunoaştem experienţele sale din perioada Rugului aprins. Nu a mărturisit niciodată că ar fi avut darul rugăciunii neîncetate, dar sunt indicii că avea rugăciunea: La rugăciune, eu nu ţin seamă de bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul inimii. Dar dacă de un an şi ceva vă rugaţi aşa şi aveţi bucurii duhovniceşti, rugaţi-vă în continuare cum v-aţi rugat până acum. Vă socotesc fericit dacă puteţi avea două-trei ore pe zi pentru sfânta rugăciune, scria unui monah. Din această ştiinţă şi lucrare a rugăciunii neîncetate s-a hrănit iscusinţa sa de duhovnic, revărsată asupra fiilor săi sufleteşti în intimitatea spovedaniei, sau de la amvon, sau prin poveţele ziditoare de suflet, observa academician Virgil Cândea, unul dintre fiii săi duhovniceşti.

A iubit Sfântul Altar şi Dumnezeiasca Liturghie. Chipul părintelui Sofian slujind Dumnezeiasca Liturghie, glasul său blând, firesc rugător, cu simţul muzicii bisericeşti, mângâie încă amintirea celor care l-au cunoscut.

A fost un neobosit predicator. Deşi, datorită duhului său smerit, predica sa nu era spectaculoasă, era însă cuceritoare şi cu multă putere. Ca şi scrisul, cuvântul lui era măsurat, ordonat, în fraze scurte, fără abuz de epitete, deşi păstra uşor miresmele graiului moldovenesc. Rostirea era una consecvent mărturisitoare. De aici şi puterea cuvântului său. Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, ar fi şi scris mai mult. După 1989 i-a fost tipărită teza de licenţă, “Chipul Mântuitorului în iconografie” (2001) şi lucrarea “Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor“, apărută postum, în 2005. Pentru aceasta s-a ostenit foarte mult, reuşind să publice pentru prima dată în facsimil cunoscutul manuscris al Sfântului Antim, “Chipurile Vechiului şi Noului Legământ“, aflat într-o bibliotecă din afara graniţelor ţării.

Părintele Sofian a fost şi pictor bisericesc. A pictat şi restaurat multe biserici. Pictura bisericească a constituit un capitol asumat continuu de părintele. În jurnalul său descrie pictarea primei biserici, cea din Pipirig, apoi a bisericii Mănăstirii Negru Vodă, a bisericii Mănăstirii Dealu, sau a celor două biserici din Liban. Pe crucea mormântului a aşezat el însuşi o fotografie cu dânsul ţinând în mână pensula şi culorile.

Dar componenta principală a slujirii sale preoţeşti a fost, fără îndoială, aceea de părinte duhovnicesc. Părintele Sofian a fost un părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu spovedea pur şi simplu, ci îşi asuma paternitatea duhovnicească pentru fiii săi duhovniceşti. Odată ajuns sub epitrahilul părintelui, rămâneai pentru totdeauna.L-am avut duhovnic 40 de ani, scrie cineva… Mi-e dor de drumul acela, de locul acela. Aştept să mă întâlnesc cu el. Mă rog pentru el în fiecare zi. Aşa mi-e dor de el!… Mult m-a ajutat în viaţă… A fost un sfânt. A fost un om al lui Dumnezeu! Mă rog lui Dumnezeu să-l numere printre sfinţi.”

Era blând şi tare înţelegător cu neputinţele oamenilor. Era aspru doar cu judecata aproapelui. Spunea:Să nu osândiţi pe nimeni, niciodată, chiar dacă îl veţi vedea greşind. Îl puteţi sfătui direct să nu facă respectiva abatere şi să vă rugaţi pentru el“.

Popularitatea de care se bucura părintele Sofian ca duhovnic se datora, fără îndoială, intuiţiei credincioşilor că acesta era aproape de Dumnezeu, că prin el vorbea Dumnezeu Însuşi. Nici culturii sale teologice, care exista, dar nu era afişată, nici atracţiei care ar fi putut decurge din vreo vrednicie bisericească şi cu atât mai puţin deţinerii vreunei ştiinţe speciale a spoveditului, deşi avea o bogată experienţă. Nu era nimic spectaculos în prestaţia sa de duhovnic. Eram însă toţi purtaţi spre el de încredinţarea că printr-însul ne apropiem tainic de Dumnezeu. Erau şi semne exterioare care pledau pentru aceasta: curăţia şi sfinţenia vieţii lui, credincioşia lui faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica lui Hristos, dragostea, bunătatea şi jertfelnicia, delicateţea, răbdarea fără margini… Dar ne atrăgea la părintele Sofian simţul că era purtător al duhului dumnezeiesc, după care tânjim toţi.

La București, am fost mutat în altă cameră, mai luminoasă, cu un singur pat și cu un deținut în ea. Purta barbă și păr lung, avea ochi senini și plini de evlavie. De la prima vedere , părea să fie călugăr, și era chiar ieromonah.

Părintele Sofian Boghiu, călugăr feciorelnic de tânăr, și-a închinat viața Domnului nostru Iisus Hristos, trăind împreună cu alți câțiva tineri la Seminarul de la Cernica, până ce a fost tuns călugăr.

Făcea parte dintre preoții călugări, care au făcut din Mănăstirea Antim din București un ”Rug aprins”, unde se slujea Domnului, ziua și noaptea, fără pauză, imediat după ocuparea țării de către Armata roșie.

Figură blândă și trăitor profund în Domnul, am împărțit pentru câtva timp salteaua unui singur pat din celulă. Mi-a ascultat povestea suferințelor mele, întărindu-mă în credință. M-am spovedit și mi-am mărturisit păcatele tinereții mele, sfătuindu-mă să repet spovedania și după ce mă voi elibera, unui preot înveșmântat. I-am povestit și favorul pe care mi l-a făcut Maica Domnului, când mi s-a arătat în închisoarea Lefortovo din Moscova. M-a crezut și m-a îndemnat să las scrisă această vedenie.

I-am mărturisit și dorința mea de a mă călugări, dacă mă voi elibera și m-a sfătuit că, în situația de față, ar fi mai bine să-mi întemeiez o familie deoarece, ca fost deținut politic, n-am să fiu lăsat în pace, ca să pot face adevărată călugărie.

N-am stat mai mult de trei săptămâni împreună, dar acele zile mi-au fost zile de lumină și îndemn pentru trăirea în Hristos.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pag. 264-265)

  • Doxologia [arhim. Mihail Daniliuc]: 

La umbra Crucii Tale…

La ce folosesc pocăinţa şi răstignirea duhovnicească?

Este început de toamnă. Culegem roade, numărăm „bobocii” înfăptuirilor noastre de peste an, ne bucurăm duhovnicește de sărbătorile lunii septembrie între care și Înălțarea Sfintei Cruci. Cunoscând prea bine semnificațiile istorice ale praznicului închinat cinstitului lemn, m-am întrebat este oare chiar întâmplare ca toamna să proslăvim Semnul prin care Dumnezeu-Omul a biruit moartea, oferindu-ne unica șansă de a culege roadele jertfei Sale și a ne câștiga un colțișor de Rai? Sigur, nu este întâmplare; este purtarea de grijă a Preamilostivului Tată Cresc. Este, dacă vreți, o nouă șansă ce ni se oferă ca să nu uităm, chiar și atunci când grijile materiale ne copleșesc, de scopul sublim și ultim al vieții noastre biruite de multe ori de coruptibilitate și vanitate. Așadar, dacă tot vorbim de roade, de hambare, haideți să ne supunem unui succint examen interior și să ne răspundem la întrebarea: culegem noi deplin roadele dumnezeieștii jertfe pe Cruce a Mântuitorului Hristos sau ne asumăm noi pe deplin Crucea lui Iisus?

Viaţa creştinului rezidă înainte de toate din „a-şi lua crucea sa în toate zilele” și a urma lui Hristos sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, „de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El. În general, călugării sunt numiţi purtători de cruce, căci toată viaţa lor, toate faptele, gândurile și frământările lor sunt cadențate de semnul Crucii. Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui”, spunea un părinte. El ajunge asemenea lui Hristos – mort pentru lume, după cum scrie Sf. Grigorie de Nyssa: “…a ne întoarce spre Cruce, înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”. Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci tuturor celor care s-au îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăinţa nu este pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, a pocăinţei mai ales şi a participării imperative a creştinului la Patima lui Hristos. Hristos însă, în Patima Sa, a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască. Este adevărat că încuietorile iadului au fost zdrobite pentru cei din Adam, dar prin Cruce trebuie ca fiecare din noi să-și zdrobească pornirile pătimașe înlăuntrul voinţei sale, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi, omul îşi creează o stare similară cu a iadului, prin patimi şi păcat. Spune o cântare bisericească așa: „Mă îngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă.”

În modul cel mai profund, pogorârea la iadul patimilor şi ridicarea de acolo, prin pocăinţă, la Raiul virtuţilor, au fost ilustrate de către Sf. Siluan Athonitul, care a primit de la Domnul Hristos, porunca de a „ţine neîncetat mintea în iad şi de a nu deznădăjdui. Acesta a fost un mesaj adresat prin el de către Hristos, umanităţii contemporane dominată de un sentiment crescând de disperare în faţa absurdităţii generale a existenţei, umanitate care a pierdut învăţătura Părinţilor legată de pocăinţă, asumarea Crucii şi eliberarea din iadul patimilor. Așadar, putem să culegem roadele jertfei lui Hristos, Mântuitorul nostru, în măsura în care ne vom asuma Crucea Lui prin lepădare de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou. Totodată, ne învață părinții filocalici, să pătimim şi să ne răstignim duhovnicește împreună cu Hristos pentru a birui toate păcatele, dar să și pogorâm la iad, împreună cu Mântuitorul nostru, pentru a ne elibera de metehnele sufletului și a trupului care ne întunecă inima și rațiunea târându-ne în iadul patimilor.

Ne punem firesc, însă, întrebarea dacă pocăinţa sau răstignirea duhovnicească este un scop în sine sau dacă spiritualitatea Ortodoxă este una sumbră, dominată de lacrimi şi plâns, de căinţă şi întristare? Şi la ce folosesc toate acestea? Răspunsul îl găsim tot în învățăturile Sfinților Părinți precum și în cărțile noastre de cult care spun că pocăinţa este asumarea de bunăvoie a Crucii şi răstignirea noastră duhovnicească, care vor rodi în învierea, înnoirea şi îndumnezeirea noastră. Aşadar, Ortodoxia nu este doar pocăinţă, jale, lacrimi, ci şi Înviere. Este o Înviere ca rod final al răstignirii duhovnicești. Deci pocăința în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului și Marelui Post zice așa: „Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea şi Dătătorului de lumină cântând să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni”.

Se spune adesea că Ortodoxia ar accentua, în spiritualitatea ei liturgică, Învierea, în timp ce creştinismul Occidental accentuează Crucea. Adevărul este, însă, că spiritualitatea noastră ortodoxă nu separă Crucea de Înviere, ci stăruiește pe sudura interioară ce există între taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, iar bucuria Învierii nu este despărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea atât la Înviere, cât şi la ziua Înălțării Sfintei Cruci sau cu orice prilej când proslăvim lemnul sfânt, Biserica cu deosebită evlavie cântă: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Așadar, Crucea, tradusă ca răstignire a propriilor noastre patimi, nu este o opțiune, ci este o necesitate a vieţii noastre, însă este şi darul Mântuitorului Hristos, făcut nouă, pe care trebuie să-l cultivăm pentru a gusta încă din această lume din lumina și bucuria Împărăției Cerurilor dăruită nouă prin Cruce și Învierea lui Iisus, Domnul nostru.

La început de toamnă

Firescul pe care-L așteaptă Domnul de la noi este ca fiecare parte a ființei noastre să-și facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească.

Zile după zile fierbinți. Este începutul lui septembrie și, cu toate că temperaturile par să ne ducă în eroare, totuși calendaristic a început toamna. Fine neguri dimineața pe piscuri de brădet sau pe colnic, amiezi încă înfocate și purtătoare de zăpușeală, amurguri care se sfârșesc în culoarea rumenului, seri aducătoare de curenți despovărați de săgețile fierbinți ale soarelui incandescent care răcoresc văzduhul și plăpândele ființe pământene ne vestesc sfârșitul anotimpului torid. Cu adevărat, toamna își începe domnia. Lumina parcă s-a schimbat în strălucire, nori învălmășiți din care se scutură ploi molcume își fac apariția tot mai des pe cerul odinioară înfierbântat scorojindu-i albastrul sidefat pentru a-l îmbraca în plumburiul bacovian. Dealuri zgribulite și golașe, câmpuri ce odinioară erau ca un covor verde, acum stau zdrențuite și ostenite după o vară toridă cu prea puțină apă, așteptând ploile binecuvântatului anotimp al culorilor. Frunzișurile veștede oftează adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă. Da, a venit toamna! Noi am mai adăugat încă o vară vieții noastre, iar toamna va fi ca un popas, potrivit legilor eterne care ne călăuzesc. S-a isprăvit vacanța școlară, concediile așijderea. Oamenii parcă hrentuiți de sezonul estival încep a se așeza la locurile lor pentru un nou început. Îndată școlile își vor redeschide porțile, iar învățăceii vor umple de larmă toate cotloanele lor. Părinții, bunicii, așezați pe la casele și rosturile lor, gospodinele trebăluind de zor să așeze proviziile pentru iarnă transformă luna lui vinicel într-un timp al prefacerilor, adeverit și prin ziua de întâi, când am sărbătorit începutul anului bisericesc.

Avem multe de înfăptuit toamna după cum am spus; faceri și prefaceri! În această forfotă uităm adesea că putem folosi anotimpul roadelor nu doar ca să agonisim rezerve pentru iarnă, ci și pentru a depozita în cămările sufletelor noastre merinde multe pentru vremuri grele, atunci când ispitele și încercările vor izbi la ușa sufletelor noastre precum viscolele nemilostive și năprasnicele geruri ale iernii ne vor șfichiui fețele. Aş îndrăzni să spun că toamna, dojana adresată de Mântuitorul Hristos Martei din cunoscutul fragment al evangheliei de la Luca capătă conotaţii deosebite: „Marto, Marto, te sileşti şi de multe te grijeşti, dar un singur lucru trebuie. Maria, însă, şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea.” (Luca, 10, 41-42). Dacă ținem seama că unele exegeze văd în cele două surori, Maria și Marta, cele două laturi ale vieții umane, sufletul și trupul, atunci trebuie să recunoaștem că tindem din ce în ce mai mult, dar mai ales toamna, să fim o „Martă” ocupată, stresată şi îngândurată. Vine frigul; cresc cheltuielile legate de hrană, căldură și medicamente. La urma urmei nu este nici un păcat să fii prevăzător şi chivernisitor, ştiind prea bine că aceasta este rânduiala din bătrâne veacuri statornicită. O veche zicere spune: dacă toamna e curat în curtea gospodarului, atunci iarna îi va fi curată și masa. Desigur că nu la o curăţenie ce priveşte ordinea se referă zicala, ci la una pricinuită de lipsuri.

Carevasăzică “Marta” are multe de făcut toamna. Dar ce facem cu „Maria” cu sufletul din noi, ce facem cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu? Ne permitem să luăm o pauză, ne îngăduim luxul de a lăsa deoparte dialogul cu Dumnezeu? Categoric nu! Nu putem renunţa la relaţia noastră cu Cerescul Părinte nici chiar toamna, când ne căznim să găsim pretexte tot mai pertinente pentru grijile crescânde ale „Martei”. Nu putem trăi, nu putem munci, nu putem agonisi fără Dumnezeu, căci ne spune Domnul: „fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), adică nimic din cele folositoare spre mântuire. Putem să muncim, ce-i drept cu mare avânt, dar să n-avem spor, putem agonisi noian de averi, dar fără a capitaliza în Cer nimic, putem să învăţam multe şi să nu reţinem ceva vital pentru mântuire. Deci, fără mila și purtarea de grijă a Domnului nu putem face nimic, adică nimic trebuincios. Şi atunci care ar fi soluţia? Să fim „Marie” dimineața și seara „Marta”? Adică să avem doar dimineața grijă de suflet și seara de trup sau invers? Pasajul biblic nu pare a ne spune asta.

Dacă vom analiza atent contextul, Hristos Dumnezeu nu i-a spus Martei nimic atunci când Maria era lăsată să se hrănească din învățăturile Sale. Ba, mai mult, atitudinea Domnului chiar a încurajat pregătirile celei ce se ostenea să gătească hrana. Corecția, dojana a apărut atunci când Marta voia ca sora ei să abandoneze cuvântul lui Dumnezeu și să o ajute, să se ocupe de hrana biologică, abandonând hrana sufletească. De aici deducem că firescul pe care-L așteaptă Domnul de la noi este ca fiecare parte a ființei noastre să-și facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească, neuitând esențialul, l’unique nécessaire, unicul necesar, cum au spus francezii, Cuvântul lui Dumnezeu, relația noastră cu Dumnezeu, partea cea bună care ne agonisește mântuirea. Așadar, care ar fi soluția? Dimineață Marta și seara Maria, nu e bine. Seara Maria și dimineața Marta? Nu sună prea eficace. Dar, dacă am încerca să fim o „Martă” și o „Marie” concomitent? Să ne rugăm nu doar la plecarea genunchilor seara sau dimineața în fața icoanei, ci să ne rugăm și când muncim, să trudim cu gândul la Dumnezeu, să agonisim nu doar provizii pentru iarnă, ci şi hrană pentru suflet. Să fim o „Marie” îndrăgostită de Cuvântul lui Dumnezeu, dependentă de rugăciune, de dumnezeiasca Liturghie. În acest caz, „Marta” din noi nu va mai fi preocupată obsesiv şi exclusiv de materie, ci va deveni mai spiritualizată, mai conștientă că grijile „Mariei” sunt capitale, iar cele ale ei, complementare.

  • Doxologia [pr. Liviu Petcu]:

De ce trimite sau îngăduie Domnul suferința?

De bună seamă, nimeni dintre oameni nu va putea enumera vreodată toate felurile sau modurile ori intensitățile suferințelor fizice prin care Dumnezeu – Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul nostru îi găsește vrednici pe mulți dintre semenii noștri, căci lista suferințelor omenești este nesfârșită.

Ne vine greu să ni-L închipuim pe Dumnezeu Care este – așa cum susțin Părinții Bisericii – „mai presus de bunătate” că îngăduie bolile şi suferința provocată de ele. Însă aceste boli nu sunt o finalitate, ci o unealtă pentru a ne îndepărta de adevărata durere. Dumnezeu acţionează ca un Părinte şi Medic: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Şi tot Sfântul Apostol Pavel ne recomandă: „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?”(Evr. 12, 6-7).

Sfântul Cuvios Varsanufie îi răspunde următoarele unui ucenic care-l rugase să-l pomenească la rugăciuni, pentru ca să poarte cu bucurie boala: Boala este în chip recunoscut certare spre îndreptare. Deci boala ți s-a trimis ca unei slugi rele. Dacă însă îți este greu să primești certarea, încetează să fii rău. Iar dacă ești rău, primește certarea. Dar dacă te bucuri de certare, nu ești rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Și «Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubește» (Prov. 3, 12; Evr. 12, 6). Ia seama deci cu adevărat cum ești și alege-ți ție una din cele spuse. (Scrisori duhovnicești, 148, în Filocalia, vol. XI, p. 189).

Unii văd suferința ca pe o pedeapsă de care se servește Dumnezeu pentru a-l întoarce pe om la respectarea voinței divine, pentru a-i trezi pocăința. Unii copii învaţă că dacă sunt buni, totul va fi bine pentru ei. În viaţa adultă, aceasta poate lua forma determinării de a trece cu vederea dificultăţile prezentului, cu încrederea într-un rezultat fericit. Totuşi, aceasta ridică probleme acolo unde prognosticul este slab, iar pacientul pare stupefiat că lucrurile nu se îmbunătăţesc. Cum rezistă acest simbol al „sfârşitului fericit” în faţa realităţilor bolii şi morţii? Melvyn Thompson în cartea sa Cancer and The God of Love (SCM Press, Norwich,1976, p. 56-57) propune a se începe prin a construi un tipar de simboluri prin care persoana se înţelege pe sine, pentru a vedea exact cum se potriveşte conceptul de „rezultat fericit” în cadrul atitudinii generale a persoanei. Simbolurile pe care le căutăm sunt acelea care exprimă triumful sau frumuseţea în faţa fragilităţii. Istoria şi natura sunt pline de exemple, de la floarea sau fluturele magnific care trăieşte o viaţă foarte scurtă, la eroul tragic al legendelor. Întrebarea care se ridică în mintea consilierului este: „Dacă percepi lucrul acesta ca frumos, deşi a pierit atât de repede sau acea persoană ca realizată deşi a murit tânără, atunci de ce simţi că viaţa trebuie să se deruleze exact aşa cum doreşti tu?” Întrebările de sondat ar mai putea fi: „Ce ai învăţat din experienţa aceasta? Simţi că eşti întărit prin această boală? Cum s-au schimbat lucrurile pentru tine?”.

Nu întotdeauna boala trupească este în mod direct urmarea păcatului (In. 9, 3), ci ea poate fi o tainică pedagogie divină, o frână preventivă pentru cel care dorește să guste din cupa amară a păcatului, o certare îndreptătoare, un imbold spre desăvârșire, o chemare insistentă la înduhovnicire, la smerenie, la o credință mai fierbinte, altfel spus, o chemare la căutarea mântuirii sufletului. Teama de boală poate fi pentru unii și cel mai bun parapet împotriva oricărei tentații de abuz. Dumnezeu îngăduie sau trimite boli și pentru a ne face mai străluciți și a deveni părtași la o slavă cerească de neînchipuit.

Din scrierile Spiritualității Ortodoxe aflăm că asumându-ne noi asceza, nevoințele trupești și sufletești, ne îndreptăm pornirile rele și ne despătimim, curățind orice urmă a răului din noi. Greutatea și durerea nevoinței duce la o stare de acalmie, de liniște, de pace și bucurie, de nădejde și de putere în a răbda. Atunci când creștinul nu se nevoiește, nu practică nici un fel de asceză, spre purificarea și folosul trupului și a sufletului, Dumnezeu îngăduie să fie supărat de vreo boală, ori de vreo încercare, necaz etc. toate acestea din prea multa Lui iubire față de om, nu spre chinuirea omului, nici pentru a-l face să sufere, ci cu scopul de a-l ajuta, ca, prin boală, încercare ori necaz să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă și-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este credincios și virtuos, el se folosește de boală ca să se cunoască pe sine, să-și cunoască posibilitățile, limitele umane. O perioadă de suferinţă fizică poate fi pentru o persoană un prilej ca să devină mai bună, aceasta meditând la faptul că Dumnezeu îngăduie această suferință pentru a aduce la suprafaţă ceva ce altfel ar fi imposibil. Acesta ar fi un mod pozitiv și corect de a vedea lucrurile.

Deci, suferința ar putea fi percepută ca fiind îngăduită de Dumnezeu pentru că este expiatoare, sau ca fiind o încercare de la El, pentru a ne da prilejul pentru o credință mai desăvârșită. Pot fi înșiruite multe alte cauze. Se presupune că toate acestea sunt luate în considerare cu un grad de seriozitate, altfel ar putea fi aruncate doar ca modalitate superfluă de închidere a conversaţiei. „Ei bine, toate acestea ne sunt trimise spre încercare” spus cu o ridicare din umeri poate însemna nimic mai mult decât „sunt plictisit de discuţia pe subiectul acesta, iar conversaţia nu ne duce nicăieri”.

Ruediger Dahlke, autorul cărții Boala ca șansă. Cum să descifrăm mesajul ascuns al bolii (Traducere de Daniela Ștefănescu, Ed. Trei, București, 2008), încearcă – așa cum reiese din carte și așa cum subliniază și editorii acesteia – să ne convingă că boala este și o șansă. Prin intermediul unui organ sau regiuni a corpului, sufletul încearcă să ne aducă la cunoștință o durere, o tensiune, o lipsă, într-un cuvânt o problemă nerezolvată. Dacă știm să descifrăm mesajul ascuns al bolii avem toate șansele să ne eliberăm de ea.

Opt motive ale suferinței sfinților

De ce suferă oamenii nevinovaţi şi drepţi?

Printre noi, au fost şi există în continuare și oameni nevinovați, drepți și desăvârșiți care suferă. Este o mare întrebare și o taină nu tocmai lesne de deslușit: de ce suferă și aceștia?

Sfinții Părinți ai Bisericii ne îndeamnă să nu cugetăm în sinea noastră astfel: „pentru ce n-a dăruit Dumnezeu sfinţilor ceea ce-i putea veseli?”, căci aceasta ar fi însemnat să-i lase neîncercați și nedeprinşi în răbdare, netrecuți prin proba de foc a suferinței, şi nu le-ar fi venit buna și înalta existenţă ca preţ al virtuţii, ci le-ar fi fost mai degrabă un rod al pornirii unei voinţe nesupuse încercărilor. Dar era necesar ca ei să se arate mai degrabă probaţi şi vrednici în faţa lui Dumnezeu prin înseşi faptele lor și să servească drept pildă şi celor de după ei.

De cele mai multe ori, cei pe care oamenii îi consideră desăvârșiți au încă, în ochii Creatorului, ceva imperfect sau nedesăvârșit. „Tot astfel – scrie Sfântul Grigore cel Mare –, nepricepuți, privim adesea statuile sculptate și încă neterminate, lăudându-le deja ca și cum ar fi perfecte, însă maestrul le mai cercetează și le șlefuiește încă; deși aude că e lăudat, totuși nu încetează să le retușeze, îndreptându-le”. (Dialoguri despre moarte, trad. George Bogdan Țâra, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p.52). Sfântul Varsanufie, supranumit și Marele Bătrân, a fost rugat de unii să le spună pentru ce s-a îmbolnăvit un mare Avă de umflături roșii, aproape fiind de sfârșitul său pământesc. La aceasta, Sfântul filocalic a răspuns: Cât privește umflăturile roșii și despre boală, ele i-au venit Avei pentru că a luat odată slavă de la oameni peste măsură; deci pentru ca să nu-l îndumnezeiască oamenii. De fapt, el s-a făcut părtaș cu adevărat de Sfântul Duh și de desăvârșire. De aceea a acoperit Dumnezeu, prin aparența aceasta, slava omului, ca să prisosească și mai mult în el slava lui Dumnezeu”. (Scrisori duhovnicești, 599, în Filocalia, vol. XI, p. 553)

Părinții ne sfătuiesc ca atunci când vedem că unui drept îi merge rău, să ne aducem în amintire cele întâmplate cu Iov! Oricât de drept ar fi cel pe care noi îl considerăm bun, el nu este mai drept decât Iov și oricât de multe necazuri sau suferințe l-ar lovi, nu-l vor lovi atâtea nenorociri câte l-au lovit pe Iov! Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept și bun să sufere pentru că l-a părăsit, ci pentru că vrea să-l încununeze şi să-l facă mai strălucitor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Vezi, aşadar, că atunci când a văzut că Iov era plin de fapte bune, diavolul a avut ceva de spus împotriva lui. «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?»Dar când, în atâtea nenorociri, Iov s-a arătat îndelung-răbdător, diavolul şi-a acoperit ruşinat chipul şi a fugit, nemaiavând nimic a spune împotriva lui Iov.

Aşadar, atunci când vezi vreun om drept care, deşi are multe virtuţi, este încercat de nenumărate nenorociri, să nu te miri. Şi când vezi că cineva care face multă milostenie şi multe fapte plăcute lui Dumnezeu, ajunge să cadă în ispită sau este pândit de primejdii, să nu te întrebi de ce. Motivul pentru care se întâmplă aşa ceva este atacul diavolului, care aruncă ispite asupra omului aceluia. Vei întreba: «Cum de a îngăduit Domnul aşa ceva?». Ca să pună pe capul celui drept mai multe cununi şi ca să-l pedepsească mai mult pe diavol. (Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Problemele vieţii, p. 268-269). Parcurgând scrierile sfinților, aflăm, printre altele, că Dumnezeu trimite sau îngăduie adesea ca să vină asupra credincioșilor Lui suferințe trupești – chiar dacă acestea nu sunt pedepse pentru curățirea și ispășirea păcatele lor – ca să îi învețe să nu considere și să nu se atașeze de lumea prezentă ca de ultima realitate, căci bolile și suferințele ne amintesc că suntem efemeri, trecători și nu avem aici cetate stătătoare, ci „trebuie să o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14) și pe Cel ce este netrecător pentru a ne uni cu El și a împărăți cu El în veci, unde nu este „durere, întristare sau suspin”.

Scriitorul bisericesc Paladie în cartea sa Istoria lausiacă (traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 61) istorisește despre un oarecare Ștefan, libian de neam, care ședea de șaizeci de ani pe coasta Marmarica și Mareotului (Marmarica, regiunea maritimă între Egipt și Cirene. Mareotu – parte din Libia, vecină cu Egiptul). Ajuns nevoitor la culme și la multa dreaptă socoteală, „s-a învrednicit de harisma, că oricine se întâlnea cu el, stăpânit de vreo durere oarecare, se depărta scăpat de durere. Era cunoscut și fericitului Antonie. A ajuns până în zilele noastre. Dar eu nu l-am întâlnit din pricina distanței locului. Dar cei din jurul lui Antonie și Evagrie întâlnindu-se cu mine, mi-au povestit următoarele:

«L-am întâlnit când căzuse într-o boală grea la organele de rușine, într-un ulcer canceros. L-am aflat îngrijit de un doctor; cu mâinile lucra și făcea împletituri și ne vorbea, iar în vreme ce trupul îi era operat, era ca și când altul era tăiat (pe vremea aceea se opera fără anestezie – n. n.). În vreme ce i se tăiau acele mădulare ca niște peri, stătea ca și când nu simțea nimic prin covârșirea lucrării dumnezeiești. În vreme ce noi priveam îndurerați și simțeam o mirare că o astfel de viață căzuse într-o astfel de pătimire și sub astfel de operații, el ne spunea: «Fiilor, nu vă lăsați tulburați de un astfel de lucru, căci nimic din cele ce le face Dumnezeu, nu le face spre rău, ci cu un scop bun. Poate că au meritat și mădularele mele această pedeapsă și le este de folos să dea socoteală aici, în loc de după ieșirea din stadion».Astfel ne-a zidit, mângâindu-ne și dându-ne curaj. Iar acestea le-am povestit ca să nu ne mirăm când vedem oameni sfinți căzând în astfel de pătimiri”.

Sfântul Ioan Gură de Aur înșiruie opt motive ale suferinței sfinților, după cum urmează:

„Eu pot zice că opt sunt motivele suferinţei sfinţilor. Pentru aceea, ascultaţi-le pe toate cu luare aminte, ştiind că nici o iertare sau uşurare nu vom avea dacă suntem scandalizaţi de întâmplările vremelnice, ale căror cauze fiind multe, totuşi de nici una să nu fim tulburaţi.

Aşadar, primul motiv este pentru a împiedica ca nu cumva virtuţile măreţe şi lucrurile minunate ale sfinţilor să le inspire mândrie.

Al doilea, ca lumea să nu-i cinstească mai mult decât trebuie a-i cinsti ca oameni şi ca să nu-i privească ca zei mai curând decât ca simpli muritori.

Al treilea, pentru ca puterea lui Dumnezeu să strălucească mai mult servindu-se pentru a învinge şi a răspândi credinţa în numele Său de oameni încercaţi de nenorociri şi persecutaţi din toate părţile.

Al patrulea, pentru ca răbdarea sfinţilor însăşi să apară cu mai multă strălucire şi ca să se vadă că ei nu servesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru că au pentru El o iubire curată, pentru că, în mijlocul tuturor nenorocirilor lor, ei Îi sunt devotaţi totdeauna.

Al cincilea, pentru a ne gândi la învierea morţilor, căci când se vede un drept, plin de merite, neieşind din viaţă decât după ce a suferit nenumărate nenorociri, omul se gândeşte fără voia sa la o judecată viitoare, şi îşi zice în sine însuşi: dacă oamenii nu lasă niciodată fără răsplată pe acei care lucrează pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu nu va lăsa niciodată fără răsplată pe acei care s-au sfârşit de suferinţe şi de munci pentru El? Dacă însă nu e posibil ca să-i lipsească de răsplata lor, este netăgăduit că neprimind-o în această lume, o vor primi în alta.

Al şaselea, pentru ca acei care suferă nenorociri să fie încurajaţi şi mângâiaţi văzând că cele mai strălucite şi sfinte persoane au suferit la fel şi chiar mai mari nenorociri.

Al şaptelea, pentru ca atunci când suntem îndemnaţi să privim virtutea drepţilor, şi când ni se zice: imitaţi pe fericitul Petru, imitaţi pe fericitul Pavel, mărimea faptelor lor să nu ne facă a crede că au fost de o altă natură decât a noastră şi că ne e cu neputinţă de a imita aceste mari modele.

Al optulea, în fine, pentru a vă arăta în ce constă cu adevărat fericirea şi nefericirea, care sunt persoanele ce trebuie să fie numite fericite şi care nefericite.

Acestea sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie ca drepţii să fie necăjiţi pe pământ”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Primele patru omilii despre statui, omilia I, p. 16-17).

Credința, rugăciunea și viața plină de sfințenie este izvorul nesecat de întărire, de răbdare, de îmbărbătare, de pace și de bucurie a drepților suferinzi. Și e vorba desigur de acea credință mare și ferventă care i-a îmbărbătat pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Mucenici în clipele ultime ale vieții lor omenești, când erau supuși la grele suplicii și sufereau moarte martirică pe cruce. Credința, nădejdea în Dumnezeu și rugăciunea constituie și astăzi izvorul plin de mângâiere pentru fiecare inimă îndurerată care plânge și pentru fiecare trup suferind. Așa cum Dumnezeu a mângâiat prin proorocul Isaia pe iudeii cei credincioși, promițându-le că nu-i va uita: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Is. 49, 15), așa îi mângâie și astăzi pe credincioșii Săi.

Viaţa inimii este dragostea, iar moartea inimii sînt înrăirea şi vrăjmăşia împotriva fraţilor. Domnul pentru aceea ne ţine pe pămînt, ca să pătrundem inimile noastre întru totul de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Aceasta aşteaptă El de la fiecare dintre noi. Acesta este scopul fiinţării lumii.”

Sfîntul Ioan din Kronstadt

  • Femeia crestina: 

Să se lepede de sine…

Predica pr. Constantin Sturzu (audio) la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci Despre luarea Crucii şi urmarea lui Hristos:

16 sep 2012 – Lepadarea de sine si urmarea lui Hristos


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe, Parintele Cleopa Ilie, Parintele Sofian, Preot Constantin Coman, Preoti si duhovnici romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “MARTURII DESPRE BLANDUL AVVA SOFIAN: “Nu judecati, nu iesiti in evidenta!”/ Roadele Crucii/ VREMEA MARTEI SI A UITARII MARIEI?/ De ce suferim? DE CE SUFERA SI OAMENII DREPTI SI BUNI?

  1. Multumesc pentru marturiile adunate aici despre Pr Sofian! Nu stiam prea multe despre dansul, dar aceste ganduri mi-au bucurat inima!

    Spor in tot lucrul bun, Dumnezeu sa va rasplateasca!

  2. Extraordinar de profund cuvant: “Toată înţelepciunea acestei lumi învaţă cum să descoperi paiul din ochiul fratelui tău, iar înţelepciunea dumnezeiască cum să-ţi vezi bârna din ochiul tău”…

  3. Pingback: CENTENARUL NASTERII PARINTELUI SOFIAN. Marturia Parintelui Mihail Stanciu despre sfintenia discreta a marelui staret al Antimului - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: Parintele Sofian despre CHIPUL OMULUI INDRACIT DE PATIMI si CHIPUL OMULUI PATRUNS DE DUHUL SFANT -
  5. Pingback: SFATURI DUHOVNICESTI pentru surori si maici, dar nu numai, din SCRISORILE PARINTELUI SOFIAN: “Pe noi ne strica mandria. Rabda, ca n-o sa-ti cada galoanele!” -
  6. Pingback: Parintele Ioan Buliga despre SANATATE, BOALA, SUFERINTA, PACAT si PARTASIA LA RAU: “Dumnezeu va pedepsi pe toti cei care nu plang din cauza multor ticalosii care se petrec in jurul lor” -
  7. Pingback: PARINTELE SOFIAN in memoria Arhimandritului Roman Braga: “COPILUL BATRAN”, cel plin de bucurie tacuta si de bunatate practica: “Era convins ca noi existam atata cat ajutam pe altii” -
  8. Pingback: CRUCEA NU E TALISMAN, NICI PODOABA! Ce inseamna, cum se poarta?/ Parintele Savatie despre DIAVOLUL ELITISM si CUM PUTEM SA NU NE DEOSEBIM DE CEI CARE NE VAND/ In Memoriam Parintele Sofian: Românul trebuie dezvăţat de MINCIUNA! Comunismul a vrut sa-L sc
  9. Pingback: CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS (1996) -
  10. Am gasit niste fragmente care mi-au atras atentia, in special pentru ziua de astazi:

    – firescul pe care-L așteaptă Domnul de la noi este ca fiecare parte a ființei noastre să-și facă datoria; sufletul să se roage, dar trupul să muncească, neuitând esențialul, l’unique nécessaire, unicul necesar, cum au spus francezii, Cuvântul lui Dumnezeu, relația noastră cu Dumnezeu, partea cea bună care ne agonisește mântuirea.

    – Viaţa inimii este dragostea, iar moartea inimii sînt înrăirea şi vrăjmăşia împotriva fraţilor…

  11. Pingback: FERICITUL PARINTE SOFIAN, “batranul frumos” ca o icoana, “CHIPUL DULCETII SI DELICATETII”, isihastul cu inima plina de mila Duhului si MARELE DUHOVNIC ASCUNS SUB MANTIA TACERII: “La Antim lumea călca în vârful degetelor, a
  12. Pingback: Cuvantul ARHIM. MIHAIL la slujba de pomenire de la Caldarusani a PARINTELUI SOFIAN despre PRIGOANA FATISA SI CEA NEVAZUTA IMPOTRIVA CRESTINILOR si despre PUTEREA RUGACIUNII SFINTILOR: “Sa ne rugam mai mult unii pentru altii! Sa pastram credinta drea
  13. Ca tot vorbeam de ortodoxia autentica: parintele Sofian!

    Nejudecarea, neosandirea (lucruri diferite!), discretia, simplitatea, milostivirea si lipirea de Dumnezeu prin rugaciune neincetata + Tainele = reteta mantuirii, reteta rezistentei noastre ca popor.

    Cat de departe, vai, suntem insa de acest model…

  14. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFIAN de la Mănăstirea Antim († 14 septembrie 2002), PARINTELE ECHILIBRULUI, MUNTELE DE BLANDETE IMBRACAT IN LUMINA: “Trecem printr-un moment foarte dificil din multe puncte de vedere și avem nevoie de un anumit echilibru, FĂRĂ
  15. Pingback: PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI, MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflec
  16. Pingback: SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII și a RĂBDĂRII până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PĂRINTELE SOFIAN – puterea vie a Duhului lui Hristos. MĂRTURIA protos. Teofan Popescu | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare