PĂRINTELE SOFIAN – puterea vie a Duhului lui Hristos. MĂRTURIA protos. Teofan Popescu

15-09-2017 Sublinieri

Va mai recomandam:

Părintele Sofian și viețuirea în Duhul lui Hristos

Dacă  cineva nu are Duhul lui Hristos,

 acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Părintele Sofian Boghiu, fostul stareț al mănăstirii Antim din București, mutat la Domnul acum 15 ani, a reprezentat, în sensul cel mai curat și mai profund, duhul autentic al Ortodoxiei. Academicianul Virgil Cândea spunea că părintele Sofian a fost prin excelență duhovnicul român al epocii moderne, iar părintele Cleopa îl numea „apostolul Bucureștiului”. Este foarte potrivită evocarea sfinției sale, în acest an închinat iconarilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste. Părintele arhimandrit a fost un talentat pictor de biserici și, mai ales, de suflete. În temnițele comuniste, părintele a știut, în condiții foarte grele, să-și păstreze starea de trezvie, putând spune după ce s-a eliberat că, în închisoare, s-a rugat mult mai bine decât în libertate. Părintele mărturisea că nu-i pare rău că a făcut șase ani de închisoare: „Nu-mi pare rău că am stat în temniță. Cei din închisori au fost în mari suferințe și ei au avut mare nevoie de ajutorul nostru, al preoților. Pot spune că am avut unele zile mai fericite în închisoare, decât afară, fiindcă fericirea vine dinlăuntrul nostru,  de aici unde locuiește, de la botez, Domnul Iisus Hristos” (notă: Arhiva personală) .  De la unii dintre informatorii Securității ne-au rămas câteva mărturii neașteptate în legătură cu părintele Sofian. În rapoartele pe care le-au făcut, ei au recunoscut că părintele  „este un om foarte serios și de cuvânt” și că are „o viață morală ireproșabilă” (notă: George Enache, Un  isihast în țara absurdului: părintele Sofian Boghiu, http://www.fericiticeiprigoniti.net/sofian-boghiu/891-un-isihast-in-tara-absurdului-parintele-sofian-boghiu)

Însă, așa cum observa părintele Rafail Noica într-una din conferințele sale, viața morală nu este decât începutul căii îndumnezeirii. Ceea ce nu puteau observa acești informatori, era faptul că suferințele închisorii și viața de rugăciune și de smerenie, făcuseră din părintele Sofian nu doar un simplu om moral, ci și un uriaș al Duhului Sfânt, un trăitor autentic în Duhul lui Hristos. Viețuirea în Duhul lui Hristos reprezintă esența Ortodoxiei. Cine nu are Duhul lui Hristos, ne spune Sfântul Apostol Pavel, nu este ucenicul Lui (Romani 8, 9) adică nu poate deveni cu adevărat dumnezeu după har. A vorbi despre duhul Ortodoxiei sau despre viețuirea în Duhul lui Hristos este tot una cu a descrie profilul interior al Părintelui Arhimandrit. Duhul Ortodoxiei înseamnă, printre altele, statornicia  profundă în Predania Bisericii și lipsa fanatismului. Înseamnă o milă foarte mare și dragoste sinceră pentru orice om. Însemnă respingerea laxismului dogmatic, precum și a oricărei forme de pietism și de intelectualism în credință. Înseamnă dreapta-socoteală, simțul sobornicității, smerita cugetare, nejudecarea aproapelui și interesul constant pentru Sfânta Liturghie și pentru practicarea rugăciunii lui Iisus. Duhul Ortodoxiei înseamnă trăirea simplă întru Dumnezeul cel viu.

Stând mai mulți ani în preajma părintelui, am avut de mai multe ori senzația că întreaga literatură teologică scrisă de marii teologi, nu este altceva decât o simplă introducere în trăirea întru Hristos. Starea de har și de binecuvântare pe care o simți deseori în preajma unor asemenea Părinți îndumnezeiți, ne arată o cu totul altă dimensiune a apropierii de Dumnezeu, decât aprofundarea unor studii teologice care desigur își au importanța lor. Iată, în acest sens, o mărturie a unei credincioase:

„M-am spovedit o perioadă scurtă de timp la părintele Sofian, întrucât părintele s-a îmbolnăvit și nu ne-a mai putut primi. De câte ori mă spovedeam la cuvioșia sa mă simțeam ca în fața Judecății de Apoi. De fiecare dată părintele îmi citea toate gândurile. După ce mă spovedea mergea în altar și îl simțeam cum se ruga pentru mine. Uneori, când mă binecuvânta, simțeam cum se revarsă o putere peste toată ființa mea. După ce s-a îmbolnăvit am mers și m-am spovedit la părintele Iulian Stoicescu (de la Biserica Flămânda) care fusese și sfinția sa închis în timpul comunismului. Odată, după ce m-am spovedit, părintele Iulian a insistat foarte mult ca să merg și să mă împărtășesc în Joia Mare, la Antim. Când am ajuns la mănăstire parcă am intrat într-o altă lume, o lume îngerească. Părintele Sofian slujea liniștit și era o pace dumnezeiască în toată Biserica. A fost cea mai minunată și mai tainică liturghie la care am participat vreodată. Când m-am dus, eu, nevrednica, să mă împărtășesc, părintele s-a uitat insistent la mine și l-am simțit cum se ruga pentru mine. După ce m-am împărtășit am simțit cum m-a cuprins o energie, o forță care nu pot fi descrise în cuvinte. M-am cuminecat  de multe ori în viață, dar niciodată nu am simțit aceiași putere ca atunci când m-a împărtășit părintele Sofian în Joia Mare (notă: Arhiva personală).

Desigur, învățăturile Dreptei Credințe sunt foarte necesare, însă Duhul în care Dumnezeu vrea ca să le înțelegem, este adus până în zilele noastre de ceea ce s-ar putea numi în mod generic părinții filocalici. De altfel, profesorul Romanidis ne lămurește foarte limpede că dogmele Bisericii nu sunt doar niște simple sinteze, explicații sau concluzii ale diverselor texte sacre, ci ele au ca temelie și experiența îndumnezeirii pe care au avut-o avut sfinții (Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești, vol. I, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 114-116).

Întâlnirea cu părinții care viețuiesc în Duhul lui Hristos poate duce și la închegarea unei culturi care să îl ajute pe om să crească duhovnicește. O astfel de întâlnire providențială au avut-o cărturarul Alexandru Mironescu și poetul Daniel Turcea cu părintele Sofian, iar în literatura universală este foarte cunoscută întâlnirea dintre Dostoievski și stareții de la mănăstirea Optina.

În Ortodoxie este foarte important să urmăm predania Părinților. Se pune însă întrebarea, la care Părinți se face referirea într-un asemenea enunț? Este vorba de Părinții care au înaintat mult în unirea cu Dumnezeu. În toată istoria creștinismului, perioadele în care fiii Bisericii au adus cel mai bogat rod duhovnicesc au fost cele în care aceștia i-au urmat în mod real pe adevărații purtători de Duh Sfânt. În volumul opt al Filocaliei, părinții Calist și Ignatie Xanthopol, ne învață să ne ferim de dascălii care ne pot amăgi, apoi fac un scurt portret al adevăratului îndrumător duhovnicesc care trebuie căutat cu hotărâre: „Caută, cu toată silința, să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să  fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi și să arate că e purtător de Duh, prin viețuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățător asemenea lui Hristos” (notă: Calist și Ignatie Xanthopol,  Metoda sau cele 100 de capete, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia română, vol. VIII, Editura Humanitas, București, 2002, p. 33).

Cei unsprezece ani în care m-am spovedit la Părintele Sofian reprezintă pentru mine unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu. Când îl priveai pe Părintele, când îi simțeai rugăciunea, nu mai existau motive ca să te smintești sau să te tulburi de faptele necugetate ale celor din jur. În istoria bisericii sunt foarte multe exemple când părinții duhovnicești îi aduc la viață pe semenii lor, îi scot din starea de deznădejde sau de sminteală. Mitropolitul Hierotheos Vlachos istorisește în acest sens că a reușit să depășească stare de dezamăgire datorată unor neajunsuri pe care le observa în viața bisericească, după ce s-a întâlnit cu părintele Sofronie Saharov și în acest fel a înțeles ce înseamnă în profunzime Ortodoxia în zilele noastre (notă: http://www.cuvantul-ortodox.ro/mitropolitul-hierotheos-conferinta-drept-bucuresti-iunie-video-text-parintele-sofronie-sfant-parinte-contemporan-vazut-dumnezeu-lumina-necreata-teolog-isihast-mama-duhovniceasca-putere-binecuvantare). Tot la fel, Părintele Sofian era dovada cea mai palpabilă că în zilele noastre Evanghelia se poate trăi la un nivel foarte înalt, era o mărturie vie a faptului că nejudecarea aproapelui aduce cu sine un spor duhovnicesc foarte mare. Când era întrebat despre o persoană care nu mergea bine, Părintele nu scotea nici un cuvânt, iar această tăcere ne avertiza că este ceva în neregulă. Pentru unii părintele părea naiv și neinformat. În realitate însă, părintele cunoștea bine diverse aspecte din societatea românească sau din viața bisericească, își dădea seama de multe lucruri, dar prefera să stea cât mai retras, pentru a se putea ruga. Cu doi ani înainte de a trece la cele veșnice, părintele Sofian a fost întrebat ce și-ar dori cel mai mult pentru această viață. Sfinția Sa a răspuns că și-ar dori să se roage cu multă putere, cu un duh profund de umilință.

De multe ori când mergeam la spovedit, aveam senzația că mă aflu în fața unui munte de blândețe, de smerenie și de har. Această blândețe extraordinară ne rușina și ne obliga să căutăm în interiorul nostru pentru a scoate la iveală păcatele de care nu eram la început conștienți, păcate pe care părintele le știa foarte bine, însă aștepta, cu milă și cu delicatețe, să le spunem singuri. Părintele Arhimandrit avea o foarte mare noblețe sufletească. Căuta tot timpul să nu rănească și să nu înșele așteptările celor din jur. Într-o lume plină de cinism și de fariseism, Părintele era un liman încurajator. La un moment dat am trecut prin niște încercări foarte mari. I-am zis la spovedanie Sfinției Sale că gândurile foarte puternice de tulburare mă macină în orice secundă, chiar și atunci când mă rog sau mă spovedesc. Părintele a oftat cu multă durere. Zilele următoare am zis rugăciunea lui Iisus cu o intensitate pe care nu am mai atins-o niciodată. Mai târziu am realizat că acesta fusese de fapt ajutorul pe care mi-l dăduse Părintele în momentele acelea foarte grele. Din astfel de întâmplări, din alte mărturii și din unele scrieri care au rămas de la Prea Cuvioșia Sa, îmi dau seama acum că părintele avea rugăciunea inimii, deși tot timpul spunea că nu o are (și o spunea cu multă convingere, încât chiar credeai că este adevărat). Iată și un cuvânt al părintelui despre importanța raportării noastre continue la Dumnezeu:

„Este un exemplu în natură: floarea soarelui, se roteşte de dimineaţă şi până seara, îşi ţine mereu partea luminoasă, cu floarea, către soare. Iar apoi, când apune soarele, se întoarce tot cu faţa către apus. Aşa trebuie să fie şi-n viaţa noastră lăuntrică, adică de dimineaţa şi până seara trebuie să fie mintea orientată către Dumnezeu, prin rugăciune, prin Doamne Iisuse, prin rostirea unor rugăciuni pe care le ştii pe de rost, printr-o faptă bună, printr-un sfat dat cuiva, printr-o milostenie făcută din toată inima şi fără părere de rău. Adică, această orientare către Dumnezeu să fie cât se poate de continuă. Şi atunci, rugăciunea are spor. Dacă te rogi numai dimineaţa şi seara, şi atunci te rogi superficial şi cu mintea aiurea, trăieşti într-un fel de pustiu permanent. Şi rugăciunea nu mai prinde. Eşti mereu surprins de o uscăciune sufletească, într-o împietrire sufletească, într-o indiferenţă. Spui ca şi cum ai spune orice cuvânt. De-aceea, atenţia aceasta şi timpul să fie cât mai mult umplute de darul Duhului Sfânt, de această dialogare cu Dumnezeu. Şi atunci sporeşti în viața întru Hristos”. (notă: Arhiva mănăstirii Putna, Cuvinte adresate de părintele Sofian, părinților mănăstirii Putna, în anii 90) .

În anii 90, de mai multe ori, studenții din Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) din București, am insistat pe lângă Părintele Arhimandrit ca să meargă și să țină conferințe tinerilor. În zece ani, părintele a acceptat cu multă greutate ca să conferențieze de două ori, abordând două teme semnificative, pe care și le-a ales singur: Despre rugăciune (în 1996) și Despre smerenie (în 1999). De-a lungul a opt ani am fost la zeci de conferințe ale ASCOR-ului, având ca invitați nume sonore din Ortodoxia românească sau din afara țării. Pot spune că întâlnirile cu Părintele Sofian au avut ceva cu totul aparte. În aula unde au avut loc aceste două conferințe, erau în jur de 1000-1500 de tineri. Cu toate acestea, dacă închideai ochii, puteai crede că ești singur. Nu era vorba de o liniște obișnuită, ci era acea tăcere, cu multiple înțelesuri, a puterii Duhului Sfânt ce iradia din persoana Părintelui. Sfinția Sa întruchipa chiar modelul filocalic după care însetau atâția tineri ai anilor 90. O astfel de tăcere harică ce te urcă spre infinitul dumnezeiesc, am întâlnit-o, mai târziu, lângă mormântul Mântuitorului, la Ierusalim.

Atât ca duhovnic, cât și ca sfătuitor al tinerilor, Părintele Arhimandrit nu avea un duh constrângător. Îți oferea o foarte mare libertate, tocmai fiindcă te sprijinea mult cu rugăciunea, te ajuta să te vindeci sufletește și avea o mare dragoste și trăire întru Adevăr, care te obligau însă la responsabilitate. Binecuvântarea Părintelui chiar și pentru unele lucrări foarte dificile, ne conferea o siguranță în Adevăr uluitoare, oricât de mari ar fi fost greutățile pe care le aveam de surmontat. Părintele Sofian era omul lui Dumnezeu, fiindcă trăia în Duhul lui Hristos, iar  în binecuvântarea Sfinției Sale se vădea cu intensitate puterea Tatălui ceresc față de care părintele știa să facă o ascultare deplină.

În incinta mânăstirii Antim, s-au ținut între anii 1995-2000, câteva dintre întâlnirile naționale ale ASCOR-ului. De obicei, la începutul acestor întâlniri, era chemat părintele Sofian, pentru a le vorbi tinerilor din toată țara, în special despre practicarea rugăciunii lui Iisus. Ca un arc peste timp, se reeditau într-un fel, în același așezământ mănăstiresc, întâlnirile Rugului Aprins la care părintele participase cu multă bucurie, în anii imediat următori de după cel de al doilea război mondial. Atât prin rugăciunile Sfinției Sale, cât și prin sfaturile adresate studenților, părintele a avut un rol important în coagulare unui mesaj de generație, al tinerilor din această asociație studențească, care au încercat în primul deceniu de după Revoluție, să aducă în atenția colegilor de generație problematica rugăciunii neîncetate.

Marii Părinți ai Bisericii i-au ajutat pe credincioși nu numai cât au fost în viață, ci și după moartea trupească. I-au ajutat să aibă o legătură vie cu Tatăl ceresc și să nu se mulțumească doar cu o credință mai mult teoretică în existența lui Dumnezeu. Despre această credință săracă în roade duhovnicești, părintele Sofian spunea:

Ne rugăm, cu rugăciunile obișnuite și plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune, tot așa de răi cum am fost până atunci. De ce? Nu am avut acest contact, această legătură cu această Forță care ne poate liniști, ne poate inspira, ne poate da puteri, ne poate da râvnă pentru Dumnezeu, pentru bine, pentru frumos, pentru fapta bună, pentru dragoste față de oameni”. (notă: https://www.youtube.com/watch?v=IcAgqJFTC2c)

Există nenumărate mărturii ale credincioșilor pe care părintele i-a ajutat să se vindece sufletește și sporească în comuniunea cu Dumnezeu. În ultimul timp, au apărut diverse mărturii prin care aflăm că părintele Sofian continuă să facă minuni și să-i ajute pe oameni, chiar dacă trupește el nu mai este în această lume. La momentul împlinirii a 10 ani de la moartea părintelui Sofian, părintele nostru Patriarh Daniel a lăsat să se înțeleagă că se are în vedere canonizarea acestuia. Ar fi un gest de normalitate, pe care multă lume îl așteaptă cu bucurie.

În încheiere, aș dori să evidențiez dragostea foarte mare pe care Părintele Sofian a avut-o față de românii de pretutindeni. Părintele Sofian se mâhnea când observa că noi, români, nu reușim să avem mai multă pocăință, mai multă smerenie și că nu reușim să fim mai uniți. Nu poate fi întâmplător faptul că icoana sfinților români, pictată pentru anul 1992, când au fost canonizați cei mai mulți sfinți ai neamului nostru, a fost realizată de Părintele Sofian. Părintele spunea: „Cine simte nevoia să picteze icoane, trebuie să se nevoiască pentru a deveni mai întâi el însuși o icoană!” (notă: Arhiva personală). Cu adevărat, Părintele Sofian a fost o icoană a sufletului ortodox și românesc!

Protosinghel Teofan Popescu

Comunicare în cadrul celei de-a XI-a ediții a Colocviului de la Putna, organizat de Fundația „Credință și Creație – Maica Benedicta”

***

Cuvântul Pr. Protosinghel Teofan Popescu după Slujba de sfințire a Memorialului „Arhimandrit Sofian Boghiu”, în locurile natale de peste Prut ale Părintelui Sofian – “Cuconeștii Vechi” (2016):

Vedeti si:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Sofian Boghiu, Parintele Teofan Popescu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate