CUVANTUL IPS TEOFAN: Duminica Tuturor Sfintilor si noi, cei de astazi: SA NU NE RUSINAM CA SUNTEM CRESTINI!/ Pr. Sturzu: Cum se cearta sfintii

• Doxologia:

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Duminica Tuturor Sfinţilor şi noi, cei de astăzi

În prima Duminică după Rusalii, la Dumnezeiasca Liturghie, se citesc două texte din Sfânta Scriptură: unul din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, şi altul din Evanghelia de la Matei. În cel dintâi text sunt amintite toate încercările şi suferinţele pe care le-au pătimit bineplăcuţii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, iar cel de-al doilea ne arată cum creştinii de-a lungul veacurilor sunt chemaţi să înţeleagă şi să trăiască după aceeaşi dimensiune a sfinţeniei, precum sfinţii Vechiului Testament, precum toţi apostolii, martirii, mărturisitorii sau pustnicii care nevoit în numele Domnului Hristos, pentru slava Preasfintei Treimi şi pentru mântuirea sufletelor lor.

Putem şi noi să ne numărăm în rândul sfinţilor

Duminica aceasta, care urmează Pogorârii Duhului Sfânt, este numită a tuturor sfinţilor. Sfinţii sunt acei semeni ai noştri care şi-au transformat lăuntrul lor, întreaga lor fiinţă în lăcaş binecuvântat al Sfântului Duh. Sfinţii sunt roada aşezării în inima lor, în sufletul lor a Sfântului Duh.Ne putem întreba noi, cei de astăzi, care purtăm acelaşi nume de creştin, care ne revendicăm pe noi înşine ca făcând parte din Biserica lui Hristos: care este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, care este mesajul Lui adresat nouă?

Cuvântul Mântuitorului Hristos din Evanghelie ne plasează şi pe noi în aceeaşi perspectivă a sfinţeniei trăită de toţi sfinţii lui Dumnezeu, în aceeaşi perspectivă a dobândirii Duhului Sfânt. Hristos în Evanghelia care se citeşte în biserici în prima Duminică după Rusalii ne spune că, dacă dorim, şi noi putem să ne înscriem pe cărarea bătătorită de sfinţii lui Dumnezeu – fie că suntem preoţi, arhierei, vieţuitori în sfintele mănăstiri sau credincioşi care îşi duc viaţa în sânul familiei. Mântuitorul Hristos ne spune că putem şi noi să dobândim Duhul Sfânt, să ne numărăm în rândul sfinţilor, dacă împlinim trei lucruri: să avem mărturisirea cea dreaptă, iubirea cea dreaptă şi suferinţa cea dreaptă.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Aşadar, să nu ne ruşinăm de numele Lui, să nu ne ruşinăm că suntem creştini, să nu ne ruşinăm că suntem botezaţi în numele Lui, să nu ne ruşinăm a posti, să nu ne ruşinăm a face milostenie, să nu ne ruşinăm a naşte prunci, să nu ne ruşinăm a-i creşte în frică de Dumnezeu şi în ruşine de oameni. Mai mult, să-L mărturisim pe Hristos. Şi-L putem mărturisi prin viaţă de pocăinţă, prin viaţă de rugăciune, prin apărarea familiei şi a valorilor creştine, prin naşterea de prunci şi creşterea lor aşa cum se cuvine. Aceasta este mărturisirea cea dreaptă pe care Hristos ne-o solicită pentru ca şi noi să înţelegem viaţa sfinţilor şi să dobândim puterea Duhului Sfânt.

Inima omului să fie îndreptată înainte de toate spre Dumnezeu

Un al doilea lucru pe care Hristos ni-l cere în Evanghelie este acela de a aşeza toate lucrurile la nivelul lor, la locul lor cel adevărat. Şi spune Hristos: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să nu iubeşti nimic altceva mai mult decât iubeşti pe Dumnezeu. Este necesar ca omul să-L aşeze pe Dumnezeu înaintea tuturor. Astfel ne arată că inima omului trebuie să fie îndreptată înainte de toate spre Dumnezeu. Îndrăznesc a spune că acela care nu-L iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată puterea sa acela nu are capacitatea să iubească în mod autentic nici pe mamă, nici pe tată, nici pe soţie, nici pe soţ, nici pe copii. Toţi aceia care iubesc case, rubedenii şi ţarine, mai mult decât pe Dumnezeu, se află în rătăcire. Hristos nu ne spune să abandonăm nici casa, nici ţarina, nici rubedeniile, ci pe toate să le aşezăm pe scara ierarhiei valorilor supreme, acolo unde le este locul.

În fine, al treilea lucru asupra căruia ne atrage atenţia Hristos este că în lume necazuri vom avea. Că există o cruce în viaţa fiecăruia, o cruce pe care numai Dumnezeu singur o ştie şi noi acolo unde ne ducem fiecare viaţa. Iar această cruce, această suferinţă, aceste încercări care ne definesc viaţa, Hristos ne spune să le purtăm cu răbdare, să cerem răbdare de la Dumnezeu pentru ca toată crucea vieţii noastre să o ducem cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste.

Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, să-L iubim pe El şi să ducem crucea pe care a aşezat-o pe umerii vieţii noastre.

***

Pr. Constantin Sturzu: Ceata sfinţilor nu exclude cearta sfinţilor!

Duminica ce urmează este numită în calendar “a Tuturor Sfinţilor”. Iar despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan.

Sigur că toate aceste “scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de “verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de “mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos.

Nici măcar despre Pavel nu putem spune că a fost certat de Domnul, deşi “pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă” (FA 8, 3). Ci, încă pe când “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (FA 9, 1), i S-a arătat Mântuitorul într-o lumină “ca de fulger” şi i-a vorbit: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Faptul că a fost orb, apoi, timp de trei zile, nu ţine de pedeapsă, ci de neputinţa trupului său de a primi aceeaşi lumină pe care Hristos o arătase ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului (şi aceştia trei, de atâta vreme fiind cu Domnul, şi abia de puteau să privească faţa Lui ce strălucea “ca soarele”).

Iată că Dumnezeu nu ceartă – în sensul omenesc al cuvântului – pentru neputinţe sau pentru păcate, ci caută să îndrepte cu dragoste. Însă tot atât de adevărat este şi cuvântul care ne spune:

“Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. (…) Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii.” (Evrei 12, 6 şi 11).

Ceartă Dumnezeu, dar numai când această certare ne este de folos, când ne fereşte de mari primejdii. Căci unuia care este pe punctul să mai facă un pas şi să cadă în prăpastie nu-i şopteşti blând: “Ai grijă!”, căci s-ar putea ca acela nici să nu te audă sau să nu bage în seamă un cuvânt rostit pe un ton atât de liniştit şi, păşind totuşi pe calea sa, să se prăbuşească în gol. Dimpotrivă, când e primejdie mare, chiar şi urli la cineva, dacă e nevoie, astfel încât acesta să priceapă gravitatea situaţiei şi să ia aminte la pericolul ce-l paşte.

Aşa l-a certat, spre exemplu, Domnul pe Simon Petru, atunci când acesta Îi cerea să nu accepte defăimarea şi răstignirea. Iar cuvintele au fost categorice, chiar foarte dure: “Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Pare paradoxală atitudinea Mântuitorului. Atunci când s-a lepădat de trei ori, Simon Petru este repus în starea de întâietate faţă de ceilalţi apostoli, dar când, îngrijorat, omeneşte vorbind, se roagă de Domnul să nu primească a i se întâmpla ceva rău, Acesta îl ceartă numindu-l “satano!”. Explicaţia este că, în prima situaţie, Domnul este blând cu neputinţa unui om care a cedat, având o râvnă nesăbuită, pe când în cea de a doua îl atenţionează pe Petru că se află sub influenţa satanei, că s-a făcut “purtător de cuvânt” al diavolului… Iubitor şi îngăduitor, aşadar, cu slăbiciunile omeneşti, mai ales când sunt împletite cu elanuri curajoase, dar necruţător şi ferm cu ispitele diavoleşti, chiar şi dacă îmbracă haina unui bine aparent. Acesta este Domnul!

… după cum se ceartă

Dar şi între ei se ceartă sfinţii, chiar dacă sunt apostoli. Iată ce ne relatează Pavel:

“Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.  Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Galateni 2, 11-14).

În urma acestei mustrări s-a ajuns, ulterior, prin deciziile Bisericii, a nu se mai face deosebiri între creştinii proveniţi dintre iudei şi cei dintre celelalte neamuri, renunţându-se la ideea de a tăia împrejur pe cei convertiţi.

Pe de altă parte, şi Pavel s-a certat cu Barnaba, cel care voia să ia cu ei şi pe “Ioan cel numit Marcu”, în timp ce “apostolul neamurilor”, într-un acces ce poate fi confundat cu orgoliul unui om rănit, “cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi” (FA 15, 38). În urma acestei “neînţelegeri”, fiecare a plecat să facă misiune în altă parte: Pavel a luat pe Sila în Siria şi Cilicia, iar Barnaba cu Marcu s-au dus în Cipru.

Noi ce mai putem adăuga, văzând atâta “ceartă”? Că atunci când Domnul ne mustră, se trezesc sufletele noastre şi iau aminte la primejdia ce le paşte. Când Mântuitorul ridică glasul Său, se cutremură puterile întunericului şi fug de la faţa Lui demonii, îndepărtându-se de urechile noastre. Ne loveşte Domnul cu biciul cuvântului mustrător, iar trupul nostru se poate preface din “peşteră de tâlhari” în “templu al Duhului Sfânt”…

Când sfinţii se ceartă, se lămureşte credinţa noastră şi se curăţă de toate influenţele omeneşti. Apar “neînţelegeri” între sfinţi, şi se lărgeşte şi mai mult câmpul misionar al Bisericii. Pentru că “cearta” lor este una productivă, purtată din dragoste curată de Dumnezeu şi din râvnă sfântă, iar roadele ei nu pot fi decât bune. De aceea să ne uităm la certurile care mai apar şi azi în Biserică. Poţi cunoaşte un om după cum se roagă, după cum se poartă, după cum propovăduieşte… Dar foarte bine poţi cunoaşte pe cel binecredincios după cum se ceartă. Cel ce este lup în piele de oaie, nu face decât spume la gură şi împroaşcă venin, încât în jurul său nu creşte nimic. Cel ce se ceartă în Duhul pune certăreaţa sa râvnă la picioarele Domnului, în slujba Lui şi numai spre slava Lui. Nu spre a plăcea oamenilor, nu pentru a căpăta fală (sau audienţă), nu pentru a-şi pune la punct oponentul, ci spre a-l trezi, spre a-l ajuta să-şi vină în fire. Cel ce se ceartă din orgoliu sau mânat de diavolul, loveşte, lasă pe cel rănit şi pleacă apoi să se culce pe lauri. Cel ce se înfierbântă şi mustră în Domnul, e mereu cu mâna întinsă către celălalt: gata să-l cuprindă dacă ar cădea, mereu gata să-l îndrume pe Cale.

Ceata sfinţilor nu exclude, aşadar… cearta sfinţilor!