MOSTENIREA LUI MARX BANTUIE, DIN NOU, LUMEA. Sarbatorit de Junker, seful Comisiei Europene si elogiat de NEW YORK TIMES, in dispretul manifest al zecilor de milioane de victime ale comunismului/ ORTODOXIE SI SOCIALISM sau despre precursorii noului totalitarism. Crestinismul, “religie a urii” care trebuie “eliminata” in numele progresului

9-05-2018 24 minute Sublinieri

Catalin Sturza:

Karl Marx a avut dreptate?

“La Mulţi Ani, Karl Marx, ai avut dreptate“, titrează una dintre publicaţiile-fanion ale Occidentului, New York Times, într-un articol care aminteşte de una dintre publicaţiile-fanion ale Rusiei sovietice, Pravda.

Să vedem întâi unde n-a avut dreptate Marx.

N-a avut dreptate, în general, când şi-a descris viziunea sa economică, viziunile depăşită încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. El a descris lumea ca pe o încleştare între două clase, proletariatul mai numeros şi elita capitalistă mai puţin numeroasă, dar „exploatatoare“, încleştare care face să meargă înainte istoria – şi care avea să ducă, în cele din urmă, la extinderea proletariatului la nivelul întregii societăţi, la dispariţia naturală a clasei de mijloc, şi la revolta naturală a proletariatului împotriva celor bogaţi. Nici una dintre predicţii nu s-a împlinit în ţările industrializate, la începutul secolului al XX-lea, în ciuda eforturilor unor anarhişti de a provoca revoluţii comuniste. În plus, Marx descria situaţia din Germania vremii sale, deja puternic industrializată, însă acea descriere nu se aplica pentru cea mai mare parte a lumii de atunci, aşa cum nu se aplică nici pentru mare parte a lumii e acum.

În mod paradoxal, prima ţară în care comunismul a fost încercat la scară largă, Rusia, era o ţară eminamente agrară, lipsită aproape în întregime de proletariat. La fel s-a întâmplat şi în China lui Mao. De aceea una dintre primele probleme ale „tovarăşilor“ sovietici şi chinezi a fost să-şi inventeze, pe repede înainte, proletariatul pentru a se potrivi „teoriei lui Marx.“ Cât despre ciocnirile foarte violente între proletari şi poliţie, activiştii şi anarhiştii marxişti aveau grijă să ducă agitaţia la paroxism şi să le facă foarte violente.

N-a avut dreptate nici când a spus că lumea se îndreaptă în mod natural spre comunism şi că acesta ar fi starea naturală a lumii. În toate ţările lumii unde comunismul a fost încercat, comunismul a fost impus în mod sângeros, prin revoluţii, şi menţinut prin minciună, propagandă, Gulaguri şi teroare. Şi peste tot a eşuat.

N-a avut dreptate nici când a spus că, o dată ajuns în comunism, proletariatul se va guverna singur. Niciodată, nicăieri, proletariatul nu s-a guvernat singur – la putere au venit dictatori sângeroşi, care au guvernat „în numele proletariatului“ până când comunismul avea să ajungă la maturitate. Şi au rămas la putere mult şi bine, şi unii dintre ei, precum Fidel Castro, s-au făcut dictaturi pe viaţă; alţii, precum Kim Ir-sen, şi-au întemeiat şi dinastii, cu dictaturi din tată-n fiu.

N-a avut dreptate nici când a spus că în noul paradis al proletariatului, în care nu mai există zei, deoarece aceştia şi-au pierdut divinitatea sau au murit, nu va mai exista nici un stat – şi că statul va slăbi din ce în ce mai mult, până va dispărea. Vedem cum, dimpotrivă, modelul care ia amploare peste tot în lume este acela al statului-colos, statului-control-freak, iar în ţările socialiste statul este din ce în ce mai puternic, nu din ce în ce mai slab. Existenţa şi perpetuarea statului, care controlează şi înlocuieşte familia, pare a fi cel mai important scop al societăţilor marxiste.

N-a avut dreptate nici când a spus că „religia este opiumul pentru mase“, „religion is the opiate of the masses“. Mulţi s-au supărat şi se vor mai supăra pe mine, însă, de câte ori aud formula asta, îl citez pe-un amic american care spune „yes, and atheism is the opiate of the sinner.“ În traducere, ar veni – „da, şi ateismul este opiumul pentru păcătoşi“. Cei care tot repetă chestia cu „opiumul popoarelor“ ştiu, în orice caz, despre religie mai puţin decât ştiu eu despre motoarele de rachete.

Mişcări sociale anarhiste şi radicale precum Black Lives Matter i se datorează în mod direct lui Marx, observă autorul. Aici are dreptate. Şi marxiştii moderni au grijă să-i arunce şi să-i aţâţe, în continuare, pe oameni unii împotriva altora. Pe albi împotriva oamenilor de culoare, pe bărbaţi împotriva femeilor, pe majoritari împotriva minoritarilor, pe oamenii „straight“ împotriva „gay-ilor“, şi chiar pe cei din interiorul „comunităţii LGBT“ unii împotriva altora, pe cei cu teoria de gen împotriva feministelor, de exemplu. Unde există o fisură între oameni, marxiştii moderni sapă un şanţ; unde există un şanţ între oameni, marxiştii moderni sapă o prăpastie; unde există un mic foc, marxiştii moderni vin cu benzina şi cu aruncătorul de flăcări şi creează o mare vâlvătaie. Şi nu e nimic nou, deoarece asta au făcut marxiştii cam dintotdeauna, deoarece asta înseamnă „progresul revoluţionar“ şi „ascuţirea luptei de clasă“ şi „mentalitatea revoluţiei permanente, până la victoria finală“ – chiar dacă, atunci când acea victorie va veni, tot ce va rămâne din lume va fi un cimitir.

„Numărul celor care îşi doresc o societate aşa cum o dorea şi Marx este în continuă creştere“, observă filosoful în finalul apoteotic, care îmi aminteşte de felul cum creştea şi la noi, an de an, producţia la hectar. Important e să crească numărul, să dea bine numărul pe hârtie, să vadă to’arăşii că Revoluţia a izbândit din nou.

„Impactul lui Marx asupra lumii este mai mare şi mai extins decât al oricărui alt filosof de dinainte şi de după el“, scrie filosoful care semnează articolul din New York Times. Este adevărat – şi se măsoară, concret, în peste 100 de milioane de victime ale Gulagurilor şi ingineriilor sociale comuniste din toată lumea, şi în alte sute de milioane de destine ciuntite şi distruse. Prin comparaţie, Holocaustul nazist, unul dintre cele mai oribile evenimente din istorie, a produs şase milioane de victime, iar infama Inchiziţie spaniolă – 30.000 de victime în 300 de ani.

Unde a avut, totuşi, dreptate Marx? A avut dreptate atunci când a spus că „istoria se repetă: întâi ca tragedie, apoi ca farsă“. Am văzut, până în 1989, tragedia care a început în fatidica lună octombrie a anului 1917, odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia. Acum vedem farsa – când Occidentul pare că a căzut, iremediabil, sub lozincile vesele ale „totalitarismului soft“ adus de marxismul cultural. Din nefericire, şi farsa aceasta îşi are demonii ei – doi dintre ei au fost descrişi în ultimele decenii de doi mari papi, Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea – „dictatura relativismului“ şi „cultura morţii“. Şi tot din nefericire, aceşti demoni continuă să facă victime; cele mai multe dintre ele necunoscute; foarte multe dintre ele prea mici, prea tinere şi prea slabe, sau prea bătrâne şi prea neputincioase pentru a mai fi pomenite fie şi în statistici. Din când în când, câte o astfel de victimă micuţă iese însă la lumină şi intră pentru un timp sub reflectoarele opiniei publice – cum s-a întâmplat, acum câteva zile, cu un copil din Marea Britanie condamnat la moarte „cu demnitate“, prin eutanasie pasivă nonvoluntară, „spre binele lui“. Şi atunci lumea se trezeşte pentru câteva minute din comedia pe care o jucăm cu toţii, plânge, se revoltă, înjură sistemul. Şi apoi se întoarce să citească în New York Times despre cum „a avut dreptate“ Karl Marx. (link aici către articol)

P.S.: Aud frecvent următoarea idee – când criticăm dictatura relativismului şi cultura morţii criticăm in corpore Occidentul, iar românii nu-şi pot permite să fie anti-occidentali.

În fapt, atunci când critic bolşevismul din Rusia sovietică, eu unul nu critic Rusia şi marea cultură rusă. Critic doar acea ideologie – ideologia marxistă, ateismul militant, rădăcini ale „culturii morţii” pe care o vedem şi în prezent extinzându-se în spaţiul occidental.

Când critic nazismul din Germania lui Hitler, eu unul nu critic Germania şi marea cultură germană. Critic doar acea ideologie, şi emanaţiile ei aberante, cum ar fi eugenia. Eugenie pe care o vedem devenind, acum, tot mai populară în Occident.

Când critic cultura morţii şi dictatura relativismului, despre care au vorbit pe larg Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, şi mulţi alţii, eu unul nu critic Occidentul. Critic doar această ideologie, care din păcate a devenit foarte populară, în special în rândul unor elite occidentale. Şi, că vrem sau nu, România face acum parte din spaţiul cultural, politic şi economic occidental – aşa cum Australia sau Coreea de Sud fac şi ele parte din lumea occidentală.

Catalin Sturza/ Blog Adevarul:

Doina Cornea şi moştenirea lui Marx

Doina Cornea va fi înmormântată astăzi la Cimitirul Central din Cluj – Dumnezeu s-o odihnească! Unul dintre foarte puţinii disidenţi ai regimului comunist din perioada „ceauşismului negru”, din anii ’80. A avut curajul să transmită scrisori de protest către Europa Liberă prin care denunţa „sistematizarea” – în fapt, distrugerea – satelor româneşti, dărâmarea bisericilor, şi megalomania lui Ceauşescu.

A fost destituită din învăţământ, interogată şi bătută în numeroase rânduri de Securitate. A tradus şi a copiat de mână „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade, care a circulat în samizdat, printre prieteni. A răspândit manifeste în timpul revoltei de la Braşov – gest pentru care a fost închisă, apoi ţinută în arest la domiciliu. A reuşit să-i scrie Papei Ioan Paul al II-lea puţin înainte de Revoluţia din decembrie 1989, cerându-i scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din Ilegalitate în România. A ieşit în stradă la Cluj pe 21 decembrie 1989, sub gloanţe. A fost cooptată în FSN, dar a demisionat doar după o lună, nefiind de acord cu transformarea FSN în partid politic. A încercat să organizeze opoziţia democratică în Forumul Democrat Antitotalitar din România, din care a derivat mai târziu CDR. În anul 2003, ca urmare a deciziei Papei Ioan-Paul al II-lea, Doina Cornea a devenit Cavaler al Ordinului Sfântul Papă Silvestru. În octombrie 2009 a fost decorată de regele Mihai I cu Crucea Casei Regale a României şi de ambasadorul Franţei la Bucureşti cu Legiunea de Onoare în grad de comandor.

Între timp, Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, l-a elogiat şi l-a apărat pe Karl Marx, spunând că a fost greşit înţeles şi că ceea ce a scris acesta a fost greşit pus în aplicare, în diverse momente şi locuri istorice. Aşadar, Gulagul sovietic şi persecuţia bolşevică împotriva Bisericii şi a creştinilor, Marele salt înainte, Revoluţia culturală şi remodelarea stupidă şi criminală a naturii în China lui Mao, mormanele de cranii produse de Khmerii Roşii în Cambodgia, care au decimat o jumătate din populaţia ţării, masacrele şi Gulagurile din Coreea de Nord, Vietnam, Europa de Est, America de Sud, Africa şi Afganistan, şi foametea generalizată care are loc acum în Venezuela, cu adulţi scheletici şi copii care mor pe capete, într-o nouă punere în aplicare a teoriilor lui Karl Marx – toate, au fost, aşadar, înţelegeri greşite şi/sau aplicări greşite ale teoriei.

Ce contează că violenţa politică şi socială este explicit predicată de Marx, ce contează că formula „dictatura proletariatului” îi aparţine şi înseamnă exact asta – violenţa organizată de clasă. Ce contează 20 de milioane de oameni ucişi în URSS, 65 de milioane în China, peste 2 milioane în Europa de Est, alte 2 milioane în Coreea de Nord, jumătate din Cambodgia, 4 milioane de morţi în America de Sud şi în Africa – sunt, nu-i aşa, doar „victime colaterale” ale găsirii căii bune de a pune în aplicare teoria lui Marx. Poate va reuşi dl Jean Claude Juncker să o pună în aplicare, în sfârşit, aşa cum trebuia, pornind de la instituţia pe care o conduce?

Doina Cornea va fi înmormântată la o săptămână după ce New York Times a scris „La mulţi ani, Karl Marx. Ai avut dreptate!” şi la două zile după ce Europa a dezvăluit o statuie uriaşă a lui Marx primită cadou de la Partidul Comunist Chinez.

Articole de pe acest blog legate de subiectul tratat aici:

Karl Marx a avut dreptate? – link aici

Mark Zuckerberg: „Silicon Valley e un loc extrem de înclinat către stânga“ – link aici

Romeo şi Julieta – în afara legii? – link aici

Despre revoluţia bolşevică, bunăstare şi drepturi politice – link aici

***

Stirile ProTV: Proteste împotriva dezvelirii statuii lui Marx, în Germania. Monumentul, “made in China”

Co-autorul “Manifestului Comunist”, Karl Marx a fost sărbătorit sâmbătă în Germania. În oraşul său natal a fost dezvelită o statuie făcută de un sculptor chinez, în prezenţa ambasadorului Chinei.

De faţă era şi un grup de protestatari cu pancarte pe care scria “Comunismul ucide”. Însă preşedintele Comisiei Europene a declarat că Marx este învinuit de lucruri de care nu e responsabil.

La doua sute de ani de la naşterea lui Karl Marx, China a dăruit oraşului natal al filosofului o statuie de 4,4 metri. Ceremonia de dezvelire a sculpturii şi discursurile au fost întrerupte, din când în când, de strigătele protestatarilor aflati in apropiere.

Wu Weishan, sculptor : “Toţi cei 1,3 miliarde de chinezi ştiu totul despre Marx. Ştiu totul despre Marx de când eram copil, aveam cărţile lui, fotografia lui.”

Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene: ”Înţeleg aceste opinii, care uneori au fost exprimate destul de agresiv. Karl Marx a fost un filosof care a gândit înainte în viitor şi a avut aspiraţii pentru construirea lui, iar azi reprezintă lucruri de care nu e responsabil şi pe care nu le-a provocat el.”

“Capitalismul este o plagă dacă nu e temperat de grija pentru oameni”, a mai spus preşedintele Comisiei Europene, care a luat parte la un eveniment comemorativ organizat in orasul in care s-a nascut Karl Marx.

CONTRAMUNDUM

EȘTI MARXIST?

Spre surprinderea, disperarea și tristețea mea, un cercetător de vârf al operei lui Shakespeare a făcut recent trimitere la „neo-marxiștii” din facultățile de engleză ale universităților. Nu i-a criticat. Dimpotrivă. I-a numit „bărbați și femei de o maximă independență a gândirii.”

Amuzant cum te absolvi de crimele marxismului adăugând prefixul neo. În general, un neo-nazist nu este privit  ca o formă de viață superioară în comparație cu un vechi nazist obișnuit. Dar un neo-marxist se presupune că nu are legătură cu cei care au servit lumii gulagul, lagărele de reeducare și imensele cimitire din Siberia, China și Cambodgia.

Mai mult, Marx cel originar are onoarea de a-i fi publicată o nouă ediție dichisită din Manifestul Partidului Comunist, o lucrare veche de 150 de ani.

Așadar, Marx este bun. Și neo-marxiștii sunt buni. Doar oamenii care au condus țări în numele lui Marx au fost răi. Ați priceput? Ei „l-au trădat” pe Marx – Lenin, Stalin, Mao, Castro, Pol Pot și restul brutelor.

Era cumva ceva în ideile lui Marx care le făcea susceptibile de a fi „trădate”? Aceasta este întrebarea pe care nu trebuie să o puneți, pentru că răspunsul este evident. Când o idee este „trădată” de fiecare dată când este pusă în practică, vina nu aparține doar celor care o aplică.

Nu a existat nicăieri un regim comunist uman. Marxismul este inerent totalitar. Nu admite niciun fel de limite morale ale statului. Este cea mai convenabilă ideologie pentru tiranii aspiranți. Are și o atracție pentru intelectuali, care s-au dovedit la fel de abili în a raționaliza abuzurile puterii și a se scuza pe ei.

Dacă dictatorii chiar „l-au trădat” pe Marx, te-ai aștepta ca marxiștii adevărați să fie foarte atenția la despoții pseudo-marxiști. Dar ei nu sunt niciodată astfel. De fiecare dată sunt gata să aibă încredere în orice conducător nou-apărut care acționează în numele sfânt al marxismului.

Cea mai de succes ideologie a secolului XX a negat orice element divin în om sau în univers, legitimând puterea absolută a statului. A însemnat sfârșitul vieții private. Oamenii erau condamnați pentru gândurile lor – chiar și pentru gânduri pe care nu le aveau încă dar pe care conducătorii marxiști puteau anticipa că le vor avea din cauza apartenenței de clasă. (Socialismul „științific” nu avea nevoie să aștepte până când vor comite cu adevărat infracțiuni, nici măcar infracțiuni de gândire.)

Au mai rămas puțini marxiști dedicați, și nu foarte mulți „neo-marxiști”. Dar stilul marxist și-a pus amprenta pe cultura politică liberală din Apus, în special în domeniul „drepturilor civile”. Specificul „drepturilor civile” și al legislației asociate („infracțiuni motivate de ură”, de pildă) este că ele penalizează motivele, și nu acțiunile.

Ciudățenia acestor legi este următoarea. Ai drepturile tradiționale de proprietate și asociere, dar cu condiția să nu le folosești pentru motive interzise. Poți angaja sau refuza să angajezi pe cine vrei, de pildă, cât timp rasa sau sexul persoanei nu reprezintă principalul tău motiv.

Dar din moment ce aceia care „discriminează” ilegal cel mai probabil nu vor recunoaște asta, statul poate judecata motivele lor doar prin rezultate, ceea ce înseamnă modele statistice. Prin același raționament, singura cale de a preveni acuzațiile de „discriminare” este de a te asigura că vei angaja un număr confortabil de „femei și minorități”, chiar dacă va trebui să treci cu vederea pe unii bărbați albi pe care îi consideri mai potriviți, datorită calităților lor.

Cu alte cuvinte, singura cale de a evita acuzația de discriminare este de a discrimina.

Conservatorii se amăgesc când cred că pot exista „drepturi civile” fără „cote”. Aceste „drepturi civile” sunt în esență diferite de drepturile civile în sensul vechi prin aceea că în loc de a fi limitări ale statului, ele legitimează noi puteri invazive ale statului. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să se bazeze pe cote ca dovezi și să le recomande ca „soluții”

Trebuie să-i mulțumim lui Marx pentru presupoziția general acceptată astăzi că orice lucru privește statul și că până și viața privată este ceva care poate exista doar grație statului, ceea ce reprezintă o asumpție mai degrabă suspectă.

O idee se impune cu adevărat atunci când oamenii nu mai sunt conștienți că există alternative la ea. La fel ca personajul lui Moliere care descoperă că a făcut proză timp de 40 de ani fără să știe, mulți dintre politicienii noștri au practicat marxismul toată viața lor fără să-și dea seama.

Anacronic: 

Ortodoxie și socialism

De Sfântul Nou Mucenic Ilarie (Troitsky) († 1928)

[Notă: Acest pamflet a fost publicat de către Sfântul Ilarie în anii dintre Revoluția eșuată din 1905 și nefericita Revoluție din 1917.]

„Căci oamenii se jură pe cel ce e mai mare.” (Evrei 6:16)

Acest adevăr rămâne neschimbat oricând și oriunde. Orice adevăruri sau serie de adevăruri întotdeauna cuprind ceea ce este „mai mare” pentru om, iar acest „mai mare” al omului este autoritatea lui; omul și-o ia drept reper și „jură” pe ea. Însă nu toți oamenii respectă ca „mai mari” aceleași adevăruri. Uneori ceea ce e „mai mare„ pentru unii este pe de-a-ntregul fals; și totuși omul „jură” pe acest „adevăr” părelnic ca și cum ar fi autentic. Măsurile după care oamenii judecă întâmplările vieții și ale lumii care îi înconjoară sunt foarte variate. Fiecare își alege reperul care i se pare cel mai bun, așa încât putem accepta ca justă următoarea parafrazare a unui cunoscut proverb: „Spune-mi ce autoritate respecți, ca să-ți spun cine ești.” În trecut, oamenii erau diferiți, iar reperele și autoritățile pe care se sprijineau erau și ele diferite. Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele Bisericii – în trecut toate acestea erau autorități desăvârșite și veșnic neschimbate, și toți le purtau în inimă în aceeași măsură. Tot ceea ce era în concordanță cu cuvântul lui Dumnezeu și cu exigențele Bisericii se socotea bun; din contră, ceea ce era împotriva lor și nu le urma îndeaproape, nu putea fi socotit bun. I.T.Pososhkov și-a scris al său „Testament de tată” tocmai pentru a întări dumnezeiasca Scriptură; el scrie acolo chiar așa: „Toți cei ce trăim în Credința Ortodoxă știm foarte bine că tot adevărul este cuprins în cuvintele Domnului”; iar fiului său îi spune: ”Fiule, te leg prin jurământ și te sfătuiesc cu toată tăria să nu te dezlipești cu niciun chip de Sfânta Biserică a Răsăritului, căci cu adevărat ea este Mama care ți-a dat viață… să te depărtezi de cei care luptă împotriva Sfintei Biserici, și să nu ai prietenie cu unii ca aceștia, care sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu.”

Dar în zilele noastre oamenii au altfel de gânduri, uneori total opuse față de cele înfățișate mai sus. Cu adevărat, unde mai vedem în presa „progresistă” de azi să pomenească cineva de Dumnezeu, de Biserică? Oare nu este socotit ca semnul răului și al înapoierii respectul față de Pravilele Domnului și față de Biserica lui Hristos, în vreme ce lupta împotriva acestora este lăudată ca semn al binelui? Mi-aduc aminte de un anume student (vai, era student al Academiei {de Teologie}!), care, văzând un necunoscut ce postea, a exclamat: „Probabil că acesta e unul din cei ce iau parte la pogromuri!”. Alt student, când am lăudat Academia de Teologie în prezența lui, subliniind calitățile ei deosebite, m-a întrerupt cu gravitate și m-a întrebat: „Mai bine spune-mi, ce a făcut Academia dumitale pentru Revoluție?”. Nu m-am apucat să vorbesc despre asemenea merite dubioase, însă astfel de declarații sunt întru totul caracteristice timpului nostru. Acum nu mai e bun ce e plăcut Domnului și Bisericii Sale, ci e bun ceea ce „progresist”, „liberal”, revoluționar; ceea ce ține de „dreapta învățătură” este văzut ca un izvor al tuturor relelor. „E în acord cu Marx!” – aceasta este cea mai mare laudă pentru orice învățătură și pentru orice opinie. Chiar și sfânta dogmă creștină este judecată în funcție de acest nou standard. Așa încât întreaga învățătură creștină de temelie, privitoare la lupta lăuntrică a căinței și a smereniei, este dată la o parte. În vremea asta doar unui soi de „învățătură socială” i se dă importanță și atenție, și chiar și în această învățătură nu se permit decât interpretările și reinterpretările liberal-revoluționare. Cei care au scris și s-au nevoit în Biserică, până și Sfinții Părinți cei mari, sunt prețăluiți cu aceeași măsură calpă și mizeră. Noi înșine am fost de față când un anume „orator”, într-un discurs de elogiere a Sfântului Ioan Gură de Aur ținut pe 13 noiembrie 1907, a declarat că marele ierarh „gândea ca Marx în anumite chestiuni, deși nu chiar așa de limpede”. O asemenea blasfemie – îndrăznim s-o numim astfel – a ajuns să nu mai pună pe nimeni pe gânduri. Pare că se anunță cu stringență un nou mod de a privi lumea și viața. Noi dumnezei, noi idoli se înalță. Fără îndoială, Biserica lui Hristos este sfântă și nepătată. Oamenii din Biserică trăiesc în continuare după legile dumnezeiești din vechime, neprimind să-și plece genunchii înaintea lui Baal. Pentru aceștia, nu este Dumnezeu decât Dumnezeu și Hristosul Său; și nu este stăpânire afară de stăpânirea Bisericii. Însă nu sunt puțini aceia care au primit noile rânduieli ale lumii, aceia care s-au închinat deja noilor idoli, cu toate că pentru oarecari motive încă n-au părăsit cu totul Biserica. Oamenii aceștia emit permanent judecăți asupra creștinismului, asupra Bisericii. Emit judecăți nu ca unii care ar fi ucenici ai Sfintei Biserici, ci ca unii care ar dori s-o învețe ei pe Ea; ar dori să „îndrepteze” înțelegerea Bisericii asupra a ceea ce înseamnă Calea lui Hristos, să pună în locul acestei înțelegeri propria lor înțelegere, în care învățătura lui Hristos este înfățișată ca asemănându-se substanțial cu toate învățăturile și faptele din ultimul timp ale celor fără de Dumnezeu, inclusiv revoluții, spolieri și bombardamente. Pe baza unor asemenea interpretări ale creștinismului, marcate de renunțarea la autoritatea Bisericii, s-au înființat o „Frăție Creștină [?!] de Luptă”, o „Uniune Socialistă a Creștinilor”, și, cine știe, poate curând vom auzi curând și de vreo bandă de tâlhari „creștină” etc etc.

Orice epocă de declin poartă ca semn caracteristic incapacitatea oamenilor de a-și zidi, mărturisi și apăra convingeri clare și solide. Oamenii devin, ca să zicem așa, neputincioși; lenea lor lăuntrică nu le dă voie să-și gândească până la capăt gândurile, și așa devine posibil ca elemente cât se poate de contradictorii, culese din felurite surse, să coexiste pașnic în concepția lor despre lume și viață. Acest tip de orânduire interioară poartă numele de eclectism. Și vremurile noastre sunt un exemplu de eclectism. Nu se căznesc atâția în zilele noastre să pună unire între lucrurile cele mai cu neputință de împăcat? Sunt mult prea mulți aceia care hrănesc în inimile lor astfel de dorințe!

Una dintre neînțelegerile mai însemnate care au luat naștere pe tărâmul acesta este aceea privitoare la socialism. Pe de o parte, ni se spune cu stăruință că Hristos a fost socialist și pe de altă parte că socialismul este în deplin acord cu creștinismul. Asta înseamnă că în toate discuțiile acestea Creștinismul nu este considerat singura formă concretă posibilă a Sfintei Biserici a lui Hristos. Sfânta Biserică este în mod defăimător și necugetat redusă la statutul de „biserică oficială”, „care s-a pus pe sine la dispoziția vechiului regim” ș.a.m.d. Toți tălmăcesc creștinismul după bunul lor plac, și numai o mică parte din scripturile lui beneficiază de relativă atenție. Epistolele Apostolului Pavel sunt respinse: nimeni nu le cunoaște! Chiar și din Evanghelii se alege doar ceea ce este „adecvat”, de pildă alungarea zarafilor din templu, utilizată ca dovadă precum că violența este legitimă și chiar necesară. Deși, desigur, doar violența revoluționară. Cu o astfel de argumentație, nu e deloc greu să învederezi orice dorești, nu numai un oarece „acord” între creștinism și socialism. Publicistica abundă sistematic în încercări de a reconcilia socialismul și creștinismul. E de ajuns să socializezi creștinismul și să creștinezi socialismul – și voilà!: socialismul creștin este rezultatul.

Din această pricină, nu putem decât să salutăm orice încercare de a investiga din punct de vedere strict creștin întrebarea dacă socialismul li se potrivește creștinilor sau le este dușman. Mai ales suntem bucuroși de încercările serioase și întemeiate. O astfel de încercare, singulară și remarcabilă, ce se ridică din marea de încercări lipsite de fundament și de seriozitate, ne-a fost oferită de V.A.Kozhevnikov în excelenta sa broșură Relația socialismului cu religia în general și în special cu creștinismul. Nu este de mirare faptul că autorul a dat fiecărei întrebări o soluție cu deosebire întemeiată, convingătoare fără voie; autorul cunoaște socialismul din propriile-i surse, așadar mult mai bine decât marea majoritate a socialiștilor noștri deplorabili. Autorul vorbește exclusiv în termenii literaturii socialiste, și citează copleșitor de mult din această literatură, astfel încât doar reaua-credință ar putea face pe cineva să nu-l creadă, să nu se lase convins de argumentele lui. Sfătuim cu toată căldura pe oricine vrea să răspundă bine întemeiat întrebărilor despre creștinism și socialism nu numai să se familiarizeze cu broșura d-lui Kozhevnikov, ci chiar s-o țină mereu la îndemână. Însă fiindcă nu toată lumea se poate familiariza cu lucrarea aceasta, dorim să vă facem cunoscute, fie și pe scurt, rezultatele investigației d-lui Kozhevnikov. Cerem scuze cititorilor pentru trunchierile pe care le vom comite, căci este imposibil să redăm toată bogăția conținutului acestei broșuri remarcabile; ar fi trebuit s-o reproducem integral aici.

V.A.Kozhevnikov afirmă că, în ceea ce privește relația dintre creștinism și socialism, nu putem conta nici măcar pe vreun adevăr parțial: „Aici totul este în însăși substanța sa advers adevărurilor creștine, iar în formă ofensează sensibilitatea creștină.” Degeaba susțin unii că socialismul este doar o teorie din domeniul economiei. Nu, socialismul înlocuiește totul cu sine însuși; inoculează pretutindeni propria sa religie. În declarațiile feluritelor întruniri socialiste și în discursurile liderilor socialiști se regăseşte exprimată clar și precis urgenţa unei revoluţii care să reorganizeze gândirea în ansamblul ei. „Socialismul nu este și nu poate fi o simplă știință economică, o știință care să se ocupe doar de nevoile pântecelui… În analiză ultimă, socialiștii se străduiesc să înfăptuiască revoluția în toate suprastructurile juridice, morale, filosofice și religioase” (Vandervelde). „Este socialismul doar o teorie economică?”, citim în catehismul socialist al lui Bax și Kvelch; „Nici vorbă! Socialismul cuprinde toate laturile vieții umane.” Potrivit lui Bax, expresia religioasă a socialismului este umanismul ateu.

Dacă socialismul se proiectează pe sine ca viziune existențială, care este atunci chipul acestei viziuni? Ea este, în primul rând, un materialism niciodată dezmințit. O interpretare materialistă a istoriei, așa cum socialiștii înșiși o recunosc, circumscrie întregul aparat teoretic al învățăturii lor, fiindu-i temelie – Bernstein arată lămurit acest lucru. „Trebuie să căutăm temeiurile tuturor prefacerilor și revoluțiilor sociale nu în mințile oamenilor, și nu în viziunile lor legate de virtute și dreptate pogorâte din veșnicie, ci în schimbările mijloacelor de producție și distribuție” (Engels). Dacă socialismul este atât de strâns legat de materialism, cum poate avea, în același timp, vreo relație cu religia? Desfigurând brutal înțelesurile morale și educative ale credinței religioase, critica materialistă a lui Marx și Engels declară că religia este o simplă „făcătură umană”, produsul închipuirii ignorante animate de motorul profitului; iar Dumnezeu Însuși ar fi o reflecție a relațiilor economice. Ei merg până-ntr-acolo cu îndrăzneala încât văd în Dumnezeul creștin „o idealizare antropologică a capitalismului însetat de putere și satisfacție.” În cuvintele lui Engels, religia este adusă la viață „de către întunecatele idei primitive ale omului privitoare la propria lui natură și la natura universului înconjurător”, și, în dinamica formelor și schimbărilor ei, este definită „de relațiile claselor sociale, în consecință de relațiile economice”. Lui Marx, religia îi părea o superstiție care și-a supraviețuit propriei epoci, „o fosilă pentru intelectuali, însă un opiu pentru popoare”. În continuarea acestui mod de a privi religia, Marx considera că „eliberarea conștiinței de sub vrăjile religiei” este „modul în care putem ajuta poporul să pășească spre adevărata fericire”.

E adevărat că există și gânditori care susțin că socialismul nu este legat fără scăpare de materialism, dar aceștia nu sunt socialiști veritabili. Astfel de gânditori încearcă să infuzeze un pigment filosofic și etic, chiar creștin, în socialism. Schtaudinger încearcă să-și încredințeze „frații socialiști” că „ideile de bază ale lui Hristos sunt aceleași ca și ale noastre; ideea Lui de unitate este Dumnezeul nostru. Ideea Lui de existență a acestei unități este Hristosul nostru. Și, deși tăgăduim toate dogmele, etica noastră este în esență creștină.”

Socialiștii pursânge însă refuză cu înverșunare să accepte „adâncirea” recomandată a bazelor socialismului, ceea ce, în opinia lor, nu li se potrivește nicidecum. Bebel toarnă cu găleata ironie asupra celor care invită la „studiu, filosofie și lucru cu sine însuși”. Conrad Schmidt se delimitează de umanismul kantian, întrucât „nu există în el nicio forță de agitație, sunt doar idei metafizice vechi, ascetism monastic și o morală potrivită mai degrabă îngerilor.” Iar Plekhanov vede în socialismul de orientare „adâncistă” „un opiu utilizat pentru adormirea proletariatului”. Mering îl vede ca „niște ape tulburi, în care prinzi un pește necurat”. Menger nu înțelege rațiunea din spatele discursurile zgomotoase despre principii filosofice mărețe și inutile, în condițiile în care ne confruntăm cu „propria noastră etică, ce răstoarnă toate temeliile religioase și reprezintă o garanție chiar și împotriva renașterii conștiinței religioase”.  Cu mult timp în urmă, Dietzgen a propus „renegarea a tot ce este nobil în morală”, deoarece „logica specială a proletariatului ne mântuiește de orice misticism religios și filosofic”. În asentimentul lui Dietzgen s-au exprimat și Kautsky, Lenin și Axelrod. „Suntem sătui”, spune Axelrod, „de pisălogeala searbădă și plictisitoare a criticilor, dascălilor, a tuturor celor care caută să desăvârșească socialismul; e timpul să înceteze! A merge pe calea lor ar însemna să cădem în respingătoarea mlaștină a demoralizării mintale, să sufocăm în socialism toată vigoarea lui revoluționară, cu alte cuvinte, esența lui, și s-o înlocuim cu caracterul religios, reacționar al oricărei mentalități filosofice.”

Cred că acum vă este tuturor limpede faptul că socialismul, ca viziune existențială de sine stătătoare, este în esență un adversar al oricărei forme de idealism, al tuturor principiilor morale neschimbătoare, precum și un dușman al tuturor religiilor. Reducând la materie totul în lume, viziunea socialistă nu lasă loc Principiului Divin.

Aceasta este relația teoretică dintre socialism și religie. La nivel practic, socialiștii recurg adesea la compromisuri, pentru a obține avantaje tactice, ceea ce în limba moralei nu se poate chema decât trădare a adevărului și a dreptății.

În practică, trebuie să-i socotim pe socialiști ca posesori ai unui temperament de țărani sau ai unor năravuri de muncitori industriali, la care nici nu se poate vorbi de spiritualitate sau alte stări existențiale. „Pătura muncitorilor creștini manifestă cea mai înverșunată împotrivire la propagandă” (Pannekoek). După cum se exprimă Engels, în mod imperios  trebuie să se dedice atenție serioasă religiei, „această putere conservatoare supremă”. „Nu vom putea niciodată să câștigăm încrederea poporului dacă ne apucăm să cerem guvernului măsuri violente împotriva Bisericii”, admite Kautsky. Ce-i de făcut, atunci? „Ca să învingem neîncrederea muncitorilor și să-i determinăm mai ușor să rupă rândurile, propriile noastre structuri tind tot mai mult să treacă sub tăcere temporar opiniile noastre fundamentale și, în numele succesului necesar pe moment, să sacrificăm ceva din limpezimea gândirii și din sensibilitățile camarazilor noștri.” Aceasta o recunoaște și Anton Pannekoek, deschis și cinic. Și așa asistăm la „adaptarea” socialiștilor. În conformitate cu programul de la Erfurt, religia este o opțiune personală. „Catehismul muncitorului” prevede că social-democrația nu cere nici ateism, nici teism. Schtampfer susține că „tezele socialismului nu se preocupă nici cu Dumnezeu, nici cu viața de apoi; cine spune că socialismul este dușmanul declarat al creștinismului comite o calomnie.” Poți fi și creștin și socialist (Kautsky). În aceste afirmații, ca și în toate de acest tip, nu există niciun fel de sinceritate. Programul de la Erfurt[1] nu mulțumește pe socialiștii mai radicali; aceștia cer ca relațiile tensionate cu Biserica să fie mai puternic scoase în evidență. Realitatea este că socialiștii au declarat război religiei, dar, în deplin acord cu mașinațiunile lor tactice, se ascund în spatele luptei lor personale împotriva „clericaliștilor” și își justifică lupta prin aceea că pomeniții „clericaliști” 1) pretind acces la puterea politică; 2) sunt fanatici; 3) cultivă ignoranța și 4) sprijină orânduirea capitalistă. Însă toate acestea sunt, bineînțeles, o înșelătorie; socialiștii sunt în realitate dușmanii deplini ai religiei, și-L dușmănesc pe Însuși Dumnezeu.

Dar asemenea ipocrizie și falsitate nu sunt oare imorale, scandalos de imorale? Iată ce ne răspund socialiștii la această întrebare: „Aplicarea filtrului moral nu prezintă niciun fel de avantaje pentru noi. Nu se poate realiza mare lucru în politică în felul acesta.” (Bebel) „În orice partid vei întâlni înșelăciuni perfide; ele sunt inevitabile, și legile morale tradiționale cad complet în umbră pe acest tărâm.” (Menger) Ce ne facem așadar cu strategiile de partid? Tacticile acestea sunt de așa natură, că i-ar putea aduce la extaz pe iezuiți. Însă socialiștii mai direcți și mai sinceri (în măsura în care se poate vorbi aici de sinceritate) rup pisica în două și-și declară deschis adversitatea față de religie. Pe 22 august 1901, Partidul Social-Revoluționar Francez concluziona: „Cetățenii membri de Partid jură că în nicio împrejurare nu vor săvârși fapte de natură religioasă, în colaborare cu reprezentanții vreunei denominațiuni religioase.” (Iată libertatea de conștiință!) Pe 31 decembrie 1878, Bebel declara în prezența întregului Reichstag: „În domeniul religios, aspirăm către ateism”; iar pe 16 septembrie 1878 își exprimase „încrederea fermă că socialismul va conduce la ateism.” Același blasfemator Bebel se numește pe sine dușmanul tuturor religiilor, religii „de care oamenii de bună calitate nu au nicio nevoie.” La Adunarea Gall, Liebknecht și-a exprimat speranța că „principiile de bază ale socialismului vor dărâma formele religioase ale ignoranței populare.” Potrivit lui Todt, „cel care nu e el însuși ateu și nu se angajează cu tot zelul în diseminarea ateismului nu e vrednic să se numească socialist.” Lafarge se indignează că „principiile religioase n-au fost încă extirpate din mințile oamenilor, nici chiar din mințile celor învățați”, dar se consolează cu speranța că în viitor socialismul va șterge cu desăvârșire din sufletele oamenilor credința în Dumnezeu.

Anumiți socialiști proorocesc celebrarea mondială, la Vatican, în bazilica Sf.Petru,  a unei „prime zile de socialism”, când tot trecutul religios va fi subiect de conversație, ca o colecție de curiozități, și subiect de glumă și de veselie, când instituțiile educaționale, școlile de comerț și târgurile și expozițiile de produse industriale [nici măcar artistice!] vor funcționa în biserici, și când locul religiei îl va lua un amalgam de fel și fel de interese, pe fundalul solidarității economice.

Se înțelege că în viziunea socialistă nu încape nemurirea sufletului. Negarea nemuririi este una dintre condițiile principale ale succesului socialismului, „pentru că, pe măsură ce slăbește credința în Rai, se întărește insistența socialistă de a realiza raiul pe pământ.” (Bebel) Dietzgen ne recomandă să preferăm „o lume confortabilă aici” lumii de dincolo. Pe 2 februarie 1893, un anumit delegat catolic îi întreba pe social-democrații din Reichstag-ul german dacă cred în viața de apoi. Răspunsul, unanim, a fost negativ. Cotidianul socialist Neue Zeit sugera „să fie ridiculizate amenințările cu iadul; iar pomenirea Raiului să fie tratată cu dispreț.

Sunt înfiorătoare blasfemiile socialiștilor împotriva religiei în general, dar când vine vorba de credința creștină, blasfemiile se fac și mai groaznice. A existat o perioadă de socialism sentimental, când acesta și-a asumat rolul de continuator al poruncilor evanghelice. Pe vremea aceea, puteai găsi în casele unora dintre muncitorii socialiști o gravură cu Iisus tâmplar și o inscripție: „Iisus din Nazaret, primul Reprezentant al Poporului”. De Sărbătoarea Nașterii lui Hristos, acești muncitori participau la banchete democratice la care se celebra nașterea Lui. Chiar Prudhon, în ciuda anticlericalismului său, s-a plecat acestei mode, și în ziarul lui a publicat explicații și relatări despre aceste manifestări creștin-socialiste.

Pe 25 aprilie 1848, un comitet de doamne democrat-socialiste au organizat la Castelul Valentino „un banchet de ziua nașterii lui Hristos”, cu taxă de intrare de 1 franc și 50 de centime (50 de centime pentru copii). Ziarul lui Prudhon, Le Peuple, a publicat următoarea relatare:

Adunarea a deschis ceremoniile în mod cuviincios, prin lectura Predicii de pe Munte; după ce s-a cântat cu mare însuflețire un cântec în onoarea frăției, a urmat o serie de toasturi, dintre care enumerăm:

   „Pentru Hristos, Părintele socialismului!” – ținut de o doamnă al cărei nume nu-l vom da aici.

  „Pentru venirea lui Dumnezeu pe pământ!”– oferit de Jeanne Derouan.

Prietenul nostru Pierre Lerue, ca întotdeauna gata să întâmpine cu bucurie dorințele confraților și prietenilor săi, a citit din nou Predica de pe Munte, apoi a salutat nașterea unei noi religii. Această cuvântare neașteptată a fost primită cu mare entuziasm aprobator.

Apoi au urmat alte toasturi:

  „Pentru Crăciun!”– ținut de către d-na Brazier.

  „Pentru Saint-Just, victima din Thermidore[2]!” – oferit de către Herve.

  „Pentru învierea lui Hristos! Pentru Franța!” – ținut de Bernarone.

Ne îndoim că astfel de banchete blasfemiatoare ar crea în vreun creștin simpatie față de socialism, dar lucrurile acestea sunt oricum de domeniul trecutului. O singură dorință au acum socialiștii: să demonteze creștinismul, să submineze încrederea în fundamentele lui istorice, să-i batjocorească idealurile și să târască prin noroi chiar și învățăturile lui morale. Creștinismul se naște din împrejurări economice și nevoi spirituale. De dragul decenței, încearcă să facă din creștinism un caz „științific”. La conferința socialistă de la Mainz s-a cerut cu insistență „elaborarea unui aparat științific de combatere a învățăturilor creștine care să servească eficient scopurile agitației.” Și astfel, o ticăloasă caricatură profanatoare a creștinismului și-a făcut apariția în literatura „cărturărească”. „Aici nu știi de ce să te minunezi mai tare: de mărginirea psihologică a autorilor, de ignoranța lor față de faptele istorice, de înapoierea opiniilor lor când sunt analizate dintr-un unghi principial, sau de necinstea lor, care-i îmboldește să desfigureze realitățile și să răstălmăcească sensurile textelor. În niciun alt domeniu nu reușește știința socialistă, care atât se laudă cu realizările ei intelectuale, să se facă de râs mai tare decât aici, în această critică infantilă și pătimașă a creștinismului.” (Kozhevnikov, pag.39)

„Concluzii științifice de nerespins” se ivesc în tabăra socialistă de la Tubingen. Lafarge vede în credința creștină „un amalgam sistematic de idei și mituri care au dominat lumea antică timp de secole”. Pentru Bebel, existența lui Hristos este „foarte nesigură”; creștinismul a împrumutat din Egipt și India, de la Buddha și Zoroastru, chiar și de la Socrate; desigur, este de origine omenească, și „din punctul de vedere al progresului, eliminarea lui este esențială”. Biserica reprezintă „frâul cu care clerul mână poporul în concordanță cu interesele clasei conducătoare”. (Bebel)

Latura dogmatică a creștinismului nu prezintă niciun interes pentru socialiști. Cine mai socotește în zilele noastre că dogmele sunt indispensabile? Totuși, socialiștii îndrăznesc să blasfemieze chiar și învățăturile morale ale creștinismului și să propună propria lor învățătură „mai înaltă”. Această învățătură susține că moralitatea este în întregime condițională; sunt imorale doar devierile de la morala personală, în niciun caz nu e imoral să te abați de la morala altora (Kautsky). Conștiința, după cum spune Menger, este simpla frică de consecințele neplăcute iscate de împotrivirea față de cei puternici și față de ceea ce se acceptă îndeobște ca fiind adevărat, iar puterea și moralitatea coincid în mod esențial. „Nădejdea în Mesia nu are nicio noimă; creștinismul nu și-a îndeplinit promisiunea de a mântui pe toți de grijile și nevoile existenței.” (Dar unde e dovada că o astfel de promisiune a fost vreodată făcută?)

Socialiștii nu purced la critică atunci când vor să combată învățătura morală creștină, pe care nici nu doresc s-o recunoască, ci preferă să poarte războaie. Creștinismul este „o religie a urii, persecuției și asupririi” (Bebel). Milostenia creștină este explicată ca o dorință de a înjosi demnitatea săracilor și de a primi, în schimbul unei meschine investiții pământești, dobândă cămătărească peste închipuire, sub forma răsplăților cerești (Lafarge). Și, peste toate, culmea blasfemiei socialiste, pentru care îi va bate Însuși Dumnezeu cu pedeapsă mare, este nebunescul cuvânt al lui Bax legat de „abuzul de nesfârșite invocări ale perfecțiunii ideale a sirianului pe jumătate mitic din primul secol [o aluzie eronată și blasfematoare la Hristos], când găsim atâtea exemple mult mai bune în rândul membrilor mișcării socialiste moderne.” (Să ne ferească Dumnezeu de aceste „exemple mult mai bune”!)

Perfecțiunea „mișcării socialiste moderne” nu stă în viața creștină pe pământ, nici în binecuvântările fericirii veșnice din ceruri. Și una și cealaltă sunt aruncate în pivnița uitării. „Idealul nostru nu este nici sărăcia, nici înfrânarea, ci bogăția, și nu orice fel de bogăție, ci o bogăție incomensurabilă, nemaiauzită. Această bogăție este binele întregii omeniri, averea ei cea sfântă, Sfânta sfintelor, și către atingerea ei se îndreaptă toate speranțele noastre.” (Dietzgen)

Dar ajunge! Destul ne-am învârtit în jurul cuvintelor lor smintite! Am nădejdea că mă vor ierta cititorii pentru aceste blasfemii socialiste pe care le-am scris aici, ca și pentru că le-am insultat sensibilitățile creștine cu ele. N-am vrut decât să arăt ce hidoșenie morală este socialismul, ce hău de minciună zace în el și, prin urmare, cât greșesc cei ce încearcă să împace socialismul cu dumnezeiasca credință creștină. Asemenea împăcare încearcă s-o înfăptuiască nu numai creștinii care au căzut din credință, care „au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani 1:23); unii dintre socialiști, sau mai bine să spun muncitori seduși de socialism, sunt și ei convinși în mod naiv că se poate amesteca socialismul cu creștinismul. Și presa socialistă  se străduiește să tragă foloase de pe urma acestei încrederi, argumentând că „Hristos nu este al oamenilor bisericii, ci al socialiștilor. Oscar Zimmer, în broșura sa The Socialist from Nazareth, ajunge la concluzia că întreaga învățătură religioasă a lui Hristos a fost un umil adaos la propovăduirea socialismului. Iar după părerea unui alt autor, Hristos nu a reușit, din nefericire, să-Și ducă la îndeplinire misiunea cea mai importantă – scrierea unui manual de economie politică; însă această misiune a fost îndeplinită strălucit de către luminile moderne ale socialismului.

Toate aceste încercări de a reconcilia socialismul și creștinismul, indiferent care dintre tabere le face, nu îi mulțumesc deloc pe socialiștii zilelor noastre. Bebel și Vandervelde au exprimat adevăratele convingeri ale socialiștilor: „Creștinismul și socialismul tind către lucruri complet opuse; sunt la fel de contrare cum sunt focul și apa.”

Dacă ar putea cineva vedea cu ochii minții răul satanic al socialismului în deplinătatea lui, așa cum îl exprimă înșiși socialiștii, omului aceluia i-ar plesni inima de groază. În 1908, revista The Christian a publicat ca supliment cartea Emiliei Grigorovius, Heaven on Earth. Cartea a stârnit reacții profunde. Înfățișa socialismul ca pe un monstru îngrozitor purtând chipul „batjocoririi lui Dumnezeu”. Tocmai o astfel de impresie ne-o dă familiarizarea cu relația dintre socialism și a noastră Sfântă a Sfintelor, credința creștină. Socialismul este „taina fărădelegii”, proorocită de sfântul Apostol Pavel (Tesaloniceni II 2:7). E nevoie să dovedim erorile socialismului? Nu, e de ajuns să arătăm ce este socialismul, și toți cei care și-au păstrat măcar puțin din credința lor creștină vor lepăda cu groază sminteala aceasta nelegiuită. Credinciosul nu poate în niciun fel concepe vreo împărtășire între socialism și creștinism. Nu numai că socialismul nu e al nostru, dar e chiar vrăjmașul nostru declarat și primejdios. Se face vinovat de vrăjmășie față de creștinism și nu e vrednic de nicio milostivire. Este dușmanul nostru. Toate mădularele Bisericii trebuie să vină la cunoștința acestui lucru și e esențial ca Biserica să lămurească toate acestea în auzul întregii lumi. Căderea în erezie atrage după sine despărțirea de Dumnezeu, însă căderea în socialism este o greșeală mult mai cumplită decât orice erezie, mult mai vrednică de pedeapsă. „Cel ce nu iubeşte pe Domnul Iisus Hristos să fie anatema!” (Corinteni I 16:22) Deja am văzut cum Îl „iubește” socialismul pe Iisus Hristos. Trebuie să dăm anatemei înrăitul socialism în întregul lui. Lupii cei răpitori trebuiesc îndepărtați de la turmă, căci altfel toată turma va pieri. Cum pot unii să vorbească despre „creștinarea socialismului”? Acestea sunt cuvinte goale. Se poate creștina ateismul? „Socialismul creștin” este o contradicție în termeni. Ceea ce este creștin nu poate fi socialist. Nu poate ieși decât rău și sminteală din tăcerea noastră, a celor care nu mărturisim deschis și cu glas mare că socialismul este vrăjmașul creștinismului. Aici toate compromisurile sunt inacceptabile. Trebuie să ne privim în ochi dușmanul. A subestima pericolul este întotdeauna dăunător.

Traducere de Iuliana Nistoroaia după Orthodox Life, numărul din mai-iunie 1998, pag.35-44

 

[1] Program ideologic adoptat de Partidul Social Democrat German în timpul congresului de la Erfurt, în anul 1891; elaborat sub călăuzirea politică a lui Eduard Bernstein, August Bebel și Karl Kautsky, programul proclama moartea iminentă a capitalismului și necesitatea ca socialiștii să-și împroprieze mijloacele de producție.

[2] Luna a noua a calendarului revoluționarilor francezi; în această lună (ce corespunde lunii iulie), în anul 1794, Robespierre a fost arestat sub acuzația de tiranie și apoi executat împreună cu alți douăzeci și unu de asociați.

 


Categorii

Articolele saptamanii, Corectitudine politica/ Marxism cultural, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “MOSTENIREA LUI MARX BANTUIE, DIN NOU, LUMEA. Sarbatorit de Junker, seful Comisiei Europene si elogiat de NEW YORK TIMES, in dispretul manifest al zecilor de milioane de victime ale comunismului/ ORTODOXIE SI SOCIALISM sau despre precursorii noului totalitarism. Crestinismul, “religie a urii” care trebuie “eliminata” in numele progresului

  1. Concubina lui Engels, Mary Burns, a avut idei similare cu Marx si Engels, in ce priveste institutia casatoriei, insistand ca cel mai judicious model de societate socialista trebuie sa elimine complet casatoria ca o institutie sociala. Ca si Marx, Mary Burns sustinea ca mariajul nu este altceva decat un instrument inventat de capitalisti pentru a tine femeia sub presiunea opresiunii materialiste create de goana dupa bani. (Se pare ca asa s-a nascut miscarea feminista din Vest.)
    http://www.ziaristionline.ro/2014/01/29/marx-si-engels-doi-homosexuali-care-au-distrus-lumea-bazele-marxismului-corespondenta-din-sua-de-la-capitanul-julian-chitta/

  2. Dăncilă la Vatican – SRI, control la MAE
    “Putem să ne gândim că ar putea fi cel mai mare caz de trădare de țară din ultimele trei decenii”, au declarat surse guvernamentale
    https://www.stiripesurse.ro/dezvaluiri-incendiare-in-contextul-vizitei-lui-dancila-la-vatican-sri-control-la-mae_1264475.html

  3. Traim vremuri “interesante”

    Alianţă Merkel-Putin-Erdogan, împotriva lui Trump
    https://www.stiripesurse.ro/alianta-merkel-putin-erdogan-impotriva-lui-trump_1264611.html

    Angela Merkel – Emmanuel Macron, distanțare de SUA
    Merkel: ”Timpul în care puteam simplu sa contăm pe Statele Unite pentru a ne proteja a trecut”
    Macron: ”Dacă acceptăm ca alte mari puteri, inclusiv aliați, inclusiv prieteni în orele cele mai grele ale istoriei noastre, să se pună în situația de a decide pentru diplomația noastră, securitatea noastră, uneori făcându-ne să ne asumăm cele mai rele riscuri, atunci nu mai suntem suverani”
    https://www.dcnews.ro/angela-merkel-emmanuel-macron-distan-are-de-sua_591550.html

  4. Se pare ca Dl Marx s-a sculat si vine anul asta din Israel.
    Ok, si acuma fiti atenti ce face Romania anul asta pe scena Eurovision.
    https://www.youtube.com/watch?v=DGR4S3y7qcw
    Asa…ce faceee?

  5. Filozofia lui Marx este inspirata din Cabala si a fost croita pentru multimile cu spirit de turma, spunand ca oaia nu are o constiinta individuala, ci turma ii determina constiinta. Asta se mai cheama si “minte colectiva”, concept cunoscut cabalistilor si reformulat Marx astfel: “It is not the consciousness of men that determines their existence, but their social existence that determines their consciousness.” (https://www.zerohedge.com/news/2018-05-11/worst-man-modern-history)

    Cabalistul Laitman spune: “Miliarde de oameni din lume există sub influenţa acestui spirit colectiv care ii guverneaza ca părţi ale Lui. Ei nu exista pe cont propriu.”
    “Pe scară largă, psihologii şi experţii sunt familiarizati cu fenomenul de minte colectiva: Guvernele il utilizeaza la nivelul animal pentru a forma opinia publică. În caz contrar, ei nu ar fi în măsură să controleze ţara. Şi acest lucru nu se întâmplă numai în formă de demonstraţii şi alte evenimente de masă, dar, de asemenea, la nivelul zilnic prin intermediul mass-mediei, prin zvonuri care sunt răspândite în mod intenţionat ca si cum ar fi la intamplare. Există multe canale de influenţă, iar fiecare guvern este bine familiarizat cu ele.”
    http://laitman.ro/intrebareraspuns/secretul-mintii-colective/

  6. @aniush

    Pai nu stiu…ce face? Eu vad o fata cu cruciulita la gat care canta ceva despre empatie si fericirea din lucrurile simple. Imi scapa ceva?
    Iar faptul ca ii cheama ‘Humans’ intr o lume muzicala in care deja mastile s au dat jos (Don Diablo gen) mi se pare semn bun. Inseamna ca, cel putin, sunt…oameni! 🙂

  7. A câștigat Israelul
    E cu gheopolitică, asta..
    Eurovisionul se va organiza la anul in Ierusalim.
    Cred că și daca ar fi cântat “melc, melc, codobelc”, ar fi câștigat Barzilai.
    Trebuia sa fie Ierusalimul…ca tot se vorbea de minte colectivă.
    Câte ambasade? Și când?
    ……………
    De la Iran, Trump vrea un singur lucru… să-și reducă amprenta militară din Siria la nivelul din 2011; (înainte de Primăvara Arabă erau câteva sute de soldați iranieni in Siria, acum sunt 20 000 de “influensări”, bașca 10 baze militare).

    De asta a și lăsat termen de gândire 180 de zile până la intrarea in vigoare a sancțiunilor, dând, in același timp, binecuvântarea Israelului sa bombardeze.

  8. am parcurs si eu acum, in treacat si pe sarite, pe YT, cateva reprezentatii eurovision 2018, ca tot veni vorba (nu am urmarit altfel show-ul). Nu stiu, poate gresesc, dar mi se par remarcabil de…normale, comparativ cu celebrele aparitii din anii trecuti. Inclusiv dpdv al vesurilor. Mai mult, nu am putut sa nu remarc prestatia Frantei care a aparut cu doi artisti, un barbat si o femeie, sub denumirea – zic eu semnificativa – ‘Madame Monsieur’ (ca sa fie clare lucrurile, cum s ar zice). Personal, iau toate acestea ca pe un semn bun, o tendinta de revenire in matca.

  9. @Doroteea

    normale?
    oh, well, ca sa lamurim lucrurile, eurovizionul nu are nicio treaba cu normalitatea ci cu ideologia. that’s a fact.
    de multi ani, e instrument de propaganda al ideologiei de gen. anul acesta n-a facut nicicum exceptie.
    cum ar fi zis un celebru artist ghei – rapus de o boala necrutatoare ce manifesta o incidenta crescuta in mediul artistic in care se invartea – a carui muzica am indragit-o foarte mult: “the show must go on”.
    sigur, anul asta a lipsit femeia cu barba – ocupata si dansa cu aceeasi boala ca si domnul despre care aminteam mai sus – insa semnul sub care a spectacolul a stat a fost “diversitatea” si…”love is love”.

    ca o nota, dupa cum remarca si kinderu mai sus, un singur lucru e mai presus de ideologia de gen & co. si anume interesul unui mic stat. mic la stat, mare la sfat.
    altfel, daca nu era pe lista anului 2018 chestiunea Ierusalemului pamantesc, eurovizionul era castigat – 100% – de Irlanda.
    ca sa intelegeti de ce, vedeti ca tocmai au avut pe 22 mai … guess what? – un referendum pe tema casatoriei. 😉

    https://www.irishtimes.com/news/politics/marriage-referendum

    iar la eurovizion, cum era si normal, au avut o reprezentatie sincronizata cu acesta bazata pe o piesa denumita “Impreuna” – o minunata balada despre trixtetea unei despartiri. Eu plansei cand citii versurile, ma stiti, sunt degraba varsatoriu de lacrime din pricina de emotie. Si imi adusei aminte si de Freddy mai sus, plus ca despartiri cine n-a avut…in fine, ecranul mi-e plin de cristale lichide in timp ce va scriu.

    Balada fu foarte bine primita de internautii din intreaga lume caci lumea are nevoie de povesti frumoase si de balade – mai putin chinezii care sunt niste insensibili.

    https://www.cbsnews.com/news/china-censors-eurovisions-gay-themed-performance-from-ireland/

    La final, zic, nu fiti chinezi si delectati-va cu videoclipul foarte frumos executat al acestei piese, la randul sau, foarte bine cantata (solistul fiind un fost castigator pe la britanicii au talent, parca).

    https://www.youtube.com/watch?v=H8Ej65k_caA

    O bi ju te ri e!

  10. Doroteea,
    Aaa, imi pare rau, nu intelesesem exact bine ce vroia sa transmita cu manechinele respective. Eu ma duceam cu gandul la filmul acela bizar al lui Stanley Kubrick, dar ei vroiau sa transmita alt mesaj. Ei de fapt vroiau sa reprezinte oamenii din ziua de azi, care sunt suparati, dar se prefac…ca le pasa unii de altii. In rest mi-a placut. Pacat ca acest concurs nu prea e de muzica, ci mai mult de show.
    Faptul ca a castigat Israelul nu a fost nicio surpriza. Eram convinsa ca e anul lor. Sloganul “All aboard” (probabil un fel de “Welcome to NWO”…Israel…Jerusalim?)

  11. @aniush Da, am vz in comentarii ca pe multi i a ‘smintit’ un pic punerea in scena, eu in schimb de cum am zarit cruciulita m am setat instantaneu pe cele mai prietenoase interpretari. Ca sa remarc apoi, dupa prima rafala de entuziasm, ca de fapt chiar ‘se leaga’, conceptul regizoral nu e rau deloc, ba aduce chiar o boare proaspata, un pic teatrala, old fashion style, in baia aia de scintilatii SF care dau dureri de cap privitorului mic burghez care sunt. 🙂

    @Alin-7
    ma rog, o fi, nu prea le am luat la pritocit, am vrut doar sa punctez partea plina a paharului. Este totusi mai temperata atmosfera fata de anii gloriosi ai Conchitei. Si nu, n am sugerat ca s a depolitizat ca prin farmec sau ca a devenit brusc un spatiu cultural al tineretului crestin, ci doar ca e mai putin ostentativ, ceea ce – tocmai pt ca este atata politica in spate – nu mi se pare chiar lipsit de semnificatie.

    Asa ca de la mine ai tot 7, elev Alin, data viitoare sa te pregatesti mai bine!

  12. @Doloteea

    tovalasha ‘nvatsatuoare, sha shtits k avets dleptate: ie mae putsin ostentativ. Ie apruape normal. Penca tlaits in nooa nolmalitate.
    Oale plicepets tse va esplica acum elev Alin din ultima banca?

  13. Fani pipăl. 🙂

    Aline, auzi că tre’ să mai corijezi pe ici pe colo perspectiva-ți la Viziunea-europeană… şi anume în punctele… esenţiale… Din această trilemă n-ai brexit…
    🙂
    Care umblă în cercuri ocolește mai mult.
    D’aceie io-i subscriu alei tale, că tare drept merge la irma găunoasă a trebușoarei.

  14. @Alin (tot)7
    :)))
    Elev Alin, n-ai inteles nimic, nu insista ca iti inrautatesti situatia. Ai citit ultima lectie, pe genunchi, in pauza, dar cu restul materiei esti varza. In contextul in care n-a trecut anul de cand Mr. T a aruncat manusa si a sters vopseaua multicolora de pe Casa Alba, noi intelegem ca suntem in faza mobila a replierilor, a reasezarii taberelor si a schimbarilor de strategii, pe scurt, intr-o faza activa. In astfel de faze nu sunt de presupus nici predari subite, dar nici incremeniri in vechile pozitii. Astea sunt fazele in care monitorizam reactiile si fluctuatiile, ceea ce nu inseamna ca ne-am obisnuit cu anormalitatea, ci ca intelegem in ce etapa a conflictului suntem, atat.

    Oricum cu zecele de la dl. Anghel iti iese media, asa ca lasa vaicareala si prejudecatile, deschide mai bine urechile si pune-te cu burta pe carte!

  15. Repetentule 🙂

  16. Revin vremurile de altădată , bune .. .. :))

  17. Pe 7 noiembrie, mii de comunisti rusi au aniversat revolutia din octombrie pe strazile Moscovei, cu steaguri rosii si portretul lui Lenin

    Communist Party supporters hold a portrait of Vladimir Lenin during a demonstration marking the 101st anniversary of the 1917 Bolshevik Revolution in Moscow on Nov. 7.
    https://www.washingtonpost.com/news/democracy-post/wp/2018/11/16/nothing-divides-russians-quite-like-the-past/?noredirect=on&utm_term=.efe8d9861927

    Red governor: Communist to lead Russia’s region in Siberia after being only runner on ballots
    In classic Soviet style, a Communist party candidate was elected head of the Republic of Khakassia after running with no other candidates on the ballot.
    https://www.rt.com/russia/443696-khakassia-election-russia-communist/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare