ORTODOXIE SI INAPOIERE sau demontarea unei prostii cu staif cultural marca NEAGU DJUVARA
- Contributors [Alin Fumurescu]:
Ortodoxia şi înapoierea. Sau despre cum se ratează o dezbatere
[…]
Recent, afirmaţiile lapidare ale reputatului istoric Neagu Djuvara despre rolul ortodoxiei în „înapoierea” noastră au făcut ceva vâlvă în spaţiul virtual, o vâlvă căreia i-a lipsit, însă, consistenţa. În mare, reacţiile s-au rezumat ori la satisfacţia pe alocuri răutăcioasă a celor care văd pusă la zid, încă odată, Biserica, ori la reacţiile stupefiate ale celor care au perceput în interviul istoricului un atac la adresa credinţei ortodoxe. S-a ratat, astfel (e adevărat că şi datorită formei superficiale în care d. Djuvara s-a exprimat), exact esenţa subiectului: posibila relaţie ce poate fi stabilită între religie şi civilizaţie. Câteva precizări care ar ajuta la stablirea cadrului în care o asemenea discuţie ar căpăta mai multă consistenţă se impun. Abia după stabilirea acestor cadre, o dezbatere ar avea rost. Care ar fi însă acestea?
1. Tezism, istorism, istorie – dificultăţi metodologice
Pentru început, să cercetăm problema binomului religie-civilizaţie. Principala problemă pe care o au susţinătorii tezei „ortodoxia înseamnă înapoiere” este tezismul lor a-istoric. Practic, se postulează o relaţie necesară între o credinţă specifică şi o stare civilizaţională. A face acest lucru, de la bun început, este greşit metodologic. Este aceeaşi greşeală pe care o fac, de obicei, creatorii de sisteme de interpretare a istoriei care descoperă „legi” de funcţionare a ei. Marx, de pildă, îşi falsifică în mod complet descoperirile sale legate de rolul structurii economice în evoluţia societăţilor nu pentru că le descrie, ci pentru că face din ele unicul factor, necesar şi determinant, al evoluţiei istoriei. Ca ipoteză explicativă, ca factor printre mulţi alţii, structura economică a societăţii este de luat în calcul în orice cercetare istorică sau sociologică serioasă. Postulată însă ca lege istorică sau ca relaţie deterministă, explicaţia structurii economice devine tezism, adică ideologie, adică propagandă şi politică.
În mod similar, a statua o relaţie univocă şi necesară între o religie şi starea de civilizaţie a unui popor este a proceda ca Marx. Evident că această relaţie este semnificativă istoric, însă ea trebuie luată în seamă doar în corelaţie cu ceilalţi factori importanţi: structura economică şi socială a societăţii, situaţia politică şi aşezarea geopolitică, momentul istoric, etc. Putem folosi, aşadar, relaţia religie-civilizaţie ca o ipoteză exploratorie, explicativă, dar nu ca lege.
O altă dificultate de ordin metodologic este de regăsit tot la nivelul premiselor. Este vorba, de această dată, de binomul progres-înapoiere. Când statuezi că lumea se află înscrisă într-o evoluţie către progres, atunci ieşim din istorie şi ne aflăm în plin istorism. În istorism, progresul devine o lege a istoriei animată de factori diverşi. Istoricul devine un fel de profet care intuieşte mersul progresului, identifică factorii care îl ajută sau cei care îl blochează, şi poate acţiona pentru îndepărtarea factorilor de rezisenţă sau opunere faţă de progres. După cum vedeţi, am depăşit cu mult istoria pentru a ne afla, iar, în plină politică. În cazul nostru, dacă se identifică ortodoxia drept factor de rezistenţă sau de blocaj al progresului, atunci putem ajunge foarte uşor la concluzia că trebuie îndepărtată sau, cel puţin, reformată. Adică se ajunge la constrângere.
Atâta vreme cât credem în legea progresului, nu putem face istorie deoarece deja aplicăm o grilă de interpretare pre-judecată asupra acesteia. Michel Foucault, printre alţii, au arătat falsitatea unui astfel de raţionament, când a analizat mecanismele de perpetuare a puterii. Nu Progresul sau Umanismul au determinat schimbarea modalităţilor de pedepsire a delicvenţilor în modernitate, spre deosebire de cel valabil Evului Mediu, ci o schimbare în patternul de funcţionare al mecanismului puterii.
Apoi, despre ce progres vorbim, la o adică? Progresul Terorii iluministe a Revoluţiei Franceze? Progresul războaielor mondiale şi al totalitarismelor? Nu ar fi mai bine să lăsăm poveştile iluministe şi să facem, cu adevărat, istorie?
2. Ortodoxia în istorie
Odată stabilit un posibil cadru în care se poate pune problema rolului pe care religia îl poate juca în istorie, să aruncăm o privire mai atentă afirmaţiei „ortodoxia înseamnă înapoiere”.
În durata lungă a istoriei, afirmaţia pică imediat testul falsificabilităţii: unul din cele mai longevive şi mai bogate civilizaţional dintre marile imperii a fost Imperiul Bizantin. E de menţionat, în treacăt, că unul din cele mai vaste coduri juridice, Codul lui Justinian, a fost pus la punct pe vremea unui împărat cu preocupări ortodoxe atât de pronunţate încât Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt.
Se poate însă replica faptul că afirmaţia istoricului Djuvara se aplică doar provinciilor româneşti. Aici exista deja răspunsul, pentru cine era interesat de subiect. Bogdan Murgescu, [în România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010),Polirom, 2010] ia în calcul rolul pe care credinţa ortodoxă l-a avut în formarea decalajelor economice. Concluzia este că nu poate fi identificat un rol specific în aceste decalaje. Mai degrabă reiese din analizele sale că ceea ce a provocat înapoierea a fost, printre altele, regimul de drastică spoilere fiscală l-a care au fost supuşi ţăranii. Oricum, în general, explicaţia decalajelor economice se regăseşte mai mult în regimul fiscal, legal, situaţia geopolitică şi modul în care acestea influenţează viaţa de zi cu zi şi activitatea economică a oamenilor.
Trebuie arătat încă un lucru. Ortodoxia, contrar opiniei majoritare dar neinformate, nu a făcut jocurile care contează în această ţară începând încă din sec. XIX. Noi trăim acum într-o modernitate creată de elitele paşoptiste, liberale, progresiste. Comunismul a fost şi el un program de vastă modernizare. Toate aceste regimuri au spoliat Biserica şi au căutat să o controleze. Discuţia e prea vastă pentru a intra în amănunte, însă măcar atâta lucru poate face oricine: să caute, istoric, să vadă care a fost programul ideologic ce a stat la baza fundării statului modern român şi să vadă câtă legatură are cu ortodoxia. Cei care ar contesta acest argument invocând rezistenţa „fondului” tradiţionalist la reformele „luminate” venite de sus ar trebui să demonstreze, în primul rând, valabilitatea şi realismul acestor reforme. Apoi, în al doilea rând, să demonstreze inepţia că oamenilor – de orice credinţă ar fi ei – le place să trăiască în sărăcie (nu este vorba aici de sărăcia aleasă de bunăvoie). În orice caz, este greu de înţeles de ce mai nimeni nu problematizează programul politic ce a stat la baza modernităţii româneşti dar foarte mulţi se mulţumesc cu teze superficiale de genul „ortodoxia e de vină”.
3. Acţiunea economică şi semnificaţiile ei
Ceea ce poate fi cercetat, în schimb, este modul în care o credinţă anume influenţeazăcomportamentul economic al oamenilor. Lucrul a fost inaugurat, în această direcţie, de Max Weber. Cercetarea sa a fost însă înţeleasă, cel puţin în spaţiul nostru, la fel de superficial: doar protestanţii fac capitalism, adică prosperitate. Adică tot în mod legic, şi nu tipologic sau fenomenologic, cum a făcut-o Weber. Ce se poate spune, aşadar, este că un ortodox acordă o altă semnificaţie actului economic decât îi acordă un protestant sau un catolic. Asta nu înseamnă că rezultatul acţiunii economice a ortodoxului va aduce mai puţini bani statului sau afacerii. Aici intră în joc ceilalţi factori, mult mai importanţi, cum ar fi mediul în care omul respectiv, ortodox sau protestant, acţionează economic.
Un cercetător care a făcut ceva similar lui Max Weber în România a fost Mircea Vulcănescu (a se vedea Scrierile sale economice). Vulcănescu a căutat întotdeauna să precizeze ethosul gospodăriei ţărăneşti, pentru a ajuta elita funcţionărească să aplice politicile potrivite acestui ethos. Adică, mai pe şleau, să nu îi încurce prea tare pe oameni în viaţa lor economică, ba chiar să caute să creeze acel mediu favorabil dezvoltării lor. Evident, fără mare succes, deoarece, atunci ca şi acum, politrucii au aplicat aceleaşi reguli abstracte, rupte de realitate şi de oameni, care mai mult au stricat decât au ajutat pe cineva.
Concluzii
Discuţia, fără îndoială, e mai vastă. Aici abia au fost puse câteva probleme banale care sunt, însă, ignorate straşnic într-o astfel de temă istorică. Ceea ce trebuie evitat este tezismul şi propagandismul. A statua faptul că înapoierea e produsă de un singur factor, şi acela ortodoxia, este ori superficial, ori tezist. Dacă vrem să facem istorie sau sociologie, trebuie să părăsim definitiv astfel de abordări.
Un articol interesant: http://ortodox.md/este-ortodoxia-de-vina-pentru-inapoierea-popoarelor-rasaritene/